marți, 8 februarie 2011

Karlfried Graf Durckheim : Adolescenţa - Trezirea Fiinţei - fragment


Adolescenţa reprezintă zorii fiinţei noastre autentice. Corpul este pregătit să procreeze: pentru întâia oară eul apare ca o problemă : spiritul se avântă spre infinit. Fiinţa din noi se trezeşte. Fiinţa: este Fiinţa incorporată în fiinţa esenţială, este Marea Viaţă care, pentru prima dată, răstoarnă barierele micii vieţi şi se adresează omului într-un limbaj necunoscut până atunci, cel al interiorităţii lui care îl cheamă pe calea Destinaţiei lui.

Un „simţ” nou se iveşte din profunzimile noastre şi ale lumii. Viaţa este debordantă de promisiuni. Tot ceea ce vă înconjoară, natura, oamenii şi lucrurile capătă o semnificaţie misterioasă, făcând să freamăte într-un mod straniu sufletul nostru tânăr. Lumea finită se deschide spre Universului infinit. Din interiorul Sinelui, ţâşnesc forţe secrete, inima este plină de nelinişte, sufletul de presentimente indefinite. O insatisfacţie profundă ne invadează pe neaşteptate, şi ne emoţionează, ca şi cum ar conţine o mare promisiune. Viaţa întreagă este scăldată de o lumină diferită. Existenţa, cea cu contururi net delimitate şi definite, este pusă în discuţie. Vocile naturii, melodii, necaptate până atunci, ale vieţii care izvorãşte, este în continuă mişcare, creşte si se maturizează, murmură, vrăjesc şi par a veni de dincolo de tot ceea ce este sesizabil.



Un lucru devine sigur: existenţa, în realitatea ei cunoscută, este în opoziţie cu inima care creşte şi pe care o năpădeşte nostalgia. Adolescentul se simte împărţit între realitatea cotidiană, cunoscută şi învechită, strâmtă şi dură, şi o nouă Realitate, necunoscută încă, mai mare, mai puternică, care în mod imperios i se impune.

Nostalgia s-a deşteptat, s-a născut, ţâşneşte din lupta dintre, pe de o parte, presentimentele sau instinctele lui care se trezesc cu violenţă, şi de cealaltă parte, rezistenţa pe care o reprezintă realităţile lumii şi, în acelaşi timp, lipsa de evoluţie a Sinelui care se opune predominanţei acestora.

În această situaţie, adolescentul rănit de constrângeri, fuge de strâmtoarea căminului lui şi, explodând de impulsuri, se refugiază în profunzimea inimii lui şi în adevărul naturii. Caută misterul pădurii, spaţiile largi ale câmpiilor, şi eternitatea cerului înstelat; se impregnează de unduirea sonoră a mării ; ascultă cântecul păsărilor, murmurul izvorului şi susurul pâraielor.

Simţindu-se dintr-odată superior celor mai tineri decât el, şi totuşi încă departe de nivelul adult, a cărui lipsă de înţelegere şi neîncredere le evită, el caută solitudinea şi cultivă dialogul intim cu sine însuşi sau cu prietenul care îl înţelege. Este plin de speranţe, plin de întrebări, ca şi cum s-ar afla în pragul unor descoperiri decisive, ca şi cum ar trebui să înţeleagă limbajul nefolosit al unei vieţi care, ţâşnind în el însuşi, îi pune mii de enigme, în timp ce îi promite un miracol. Totul pare plin de puteri de neînţeles ale unei mari Fiinţe necunoscute, a cărei voce îi parvine de dincolo.

În timpul adolescenţei, Fiinţa se face auzită pentru prima dată sub o nouă formă; vocea ei este cea a unei nostalgii nedefinite şi a spaţiilor nemărginite. Lumea, viitorul capătă brusc o valoare nebănuită până atunci. Viaţa invită la depăşirea vechilor frontiere. Inima bate într-un ritm agitat şi se dilată sub asaltul de emoţii clocotitoare.

Sufletul se leagănă în reverii, voinţa tinde sã pãtrundã Universul întreg. Realitatea cotidiană rece a oamenilor ca şi a lucrurilor, legile şi convenţiile existenţei rutinate îi apar adolescentului ca zidurile unei închisori. Ele devin duşmani care ţin Sinele închis într-o strâmtoare cu care, în fond, el nu are absolut nimic de a face. Ce are el în comun cu acestea? În contradicţia dintre această mică existenţă, veche deja, şi universul lărgit, dar necunoscut încă al Fiinţei, adolescentul are, pentru prima dată, revelaţia apartenenţei lui la două împărăţii diferite: într-una trebuie să caute să se menţină, dar cealaltă îi promite împlinirea sufletului sãu.

*
* *

Una dintre caracteristicele perioadei adolescenţei este aceea că viaţa noastră se rupe în două lumi. Într-una, adolescentul trebuie să-şi dovedească aptitudinile, să-şi asigure existenţa; cealaltă îi promite înflorirea sufletului. Prima este cea a existenţei obiective, insipidă, bine reglată şi definită, obişnuită şi rece, strâmtă, accesibilă simţurilor, măsurabilă, raţională, utilitară, şi impusă ca atare de către societate. În arierplan şi depăşind-o prin infinitudinea ei, se descoperă cealaltă lume mult mai atrăgătoare; aceasta accesibilă numai inimii care o consideră ca unica veritabilă.

Adolescentul este împărţit si el în sinea sa. Se simte prizonier al învelişului prea strâmt al corpului lui, strâns de modul de gândire convenţional; regulile de viaţă cărora trebuie să li se supună îl sufocă şi el se îndoieşte de valoarea lor. Cu ce vigoare, în schimb, se simte el împins spre o mai mare Realitate! Este ca şi atras de forţele centrifuge care îl cheamă spre adevărata Viaţă.

*
* *

Drama adolescentului constă în presimţirea fiinţei şi adevărului lui, în timp ce este încă incapabil de a le trăi. În zadar se revoltă el împotriva ordinii stabilite, se loveşte de zidurile care îl înconjoară. Realitatea existenţei îşi cere dreptul ei. Elanul lui slăbeşte; entuziasmul lui îşi pierde strălucirea, şi aspiraţiile lui cele mai înalte eşuează în faţa surâsului adulţilor. Ei pretind a cunoaşte viaţa, ei reprezintă realitatea, ei dispun de puteri. Realitatea pe care o reprezintă ei, pe de altă parte, nu este produsul imaginaţiei lor; ea este acolo, inevitabilă, cu exigenţele ei evidente, cu limitele ei, cu scopurile ei. Constituită din penibilele necesităţi ale existenţei materiale, ea se impune cu evidenţă exact la momentul în care adolescentul descoperă o alta (realitate). Ce altceva poate el să facă decât să lase această împărăţie a nostalgiei lui, abia resimţită, şi să accepte întâlnirea faţă în faţă cu lumea realităţilor? Există altă ieşire pentru el decât aceea de a deveni asemănător celor adulţi?



*
* *

Dacă elanul tinereţii scade, dacă infinitul îşi pierde din atracţie, dacă adolescentul devine rezonabil şi acceptă convenţiile şi limitele, ce se întâmplă în fapt? Într-un anumit sens, se poate spune că el s-a adaptat la realitate, înţelegem adică: la realitatea existenţei temporale. Prin raport cu aceasta, promisiunile, speranţele, nostalgiile (deşteptate şi manifestate în parte sub formă de revoltă şi de fugă) devin nereale. Acest punct de vedere este parţial evident, realitatea esenţială a fiinţei fiind mult mai vastă decât cea a existenţei. Această nostalgie a adolescenţei exprimă în fapt prima „experienţă a Fiinţei” care depăşeşte şi îmbrăţişează existenţa, şi o poartă dându-i „legea”, „organizarea” şi „sensul” ei veritabil ca şi elanul ei de viaţă şi îndeplinirea lui.

Datorită acestei deschideri şi acestei amplitudini în care lumea şi sinele se umplu pe neaşteptate de semnificaţia unui infinit, omul îşi va da seama pentru prima dată de existenţa unei Mari Vieţi care îmbrăţişează şi pătrunde mica viaţă. El devine conştient de aceasta prin chemarea fiinţei lui, pe care o aude pentru prima oară. Îşi recunoaşte astfel, pentru prima dată, fiinţa sa autentică, şi aceasta în calitate de „esenţă” a lumii.

*
* *

Legată de conştientizarea amplorii vieţii, adolescentul face experienţa unei profunzimi pe care n-a simţit-o niciodată până atunci. Existenţa cotidiană îi pare plată şi insignifiantă. Scopurile urmărite de anturajul lui i se par terne şi banale.

Adolescentul, năpădit de nevoia unei profunzimi, simte în lume şi în sine însuşi un curent vital mai profund decât mişcarea superficială vizibilă. Este atras ca de un magnet ascuns în însăşi fiinţa lucrurilor. Lumea şi Sinele suferă o nouă fisură, cea dintre aparenţă şi „esenţă”. Brusc, totul este repus în discuţie, toate par să conţină un sens ascuns. Seriozitatea îşi face intrarea în viaţă. O iritabilitate izbucneşte împotriva a tot ceea ce este definit, limitat, sclipire amăgitoare, împotriva a tot ceea ce îmbracă o prea mare semnificaţie sau o evidentă platitudine. Viaţa întreagă capătă greutate, ca şi cum ceva, prin ceva de dincolo de obiecte, vă face să descoperiţi sensul profund al aparenţei lor. Exemplu: vederea unui trandafir frumos vă sesizează imediat, şi rostiţi: „Oh! Ce trandafir frumos!” Amestecată cu vederea obiectivă a lui, ceva mai profund, dindărătul lui, vă face să „intraţi” într-o realitate de un ordin diferit, o dimensiune transcendentă.

Cât de plate apar atunci conceptele şi ideile convenţionale, cât de superficiale explicaţiile evenimentelor zilnice! Nu este totul o problemă? Cine îl va înţelege pe adolescent, acest tânăr care, auzind pentru prima dată chemarea fiinţei lui, se îndoieşte de toate vocile lumii? Adulţii? În nici un caz! Nu trăiesc ei înşişi ca prizonieri ai validităţii regulamentului de organizare a vieţii lor? Camarazii din copilărie? Nici ei, pentru că vremea jocurilor a trecut. Numai prietenul, prietenul unic, cel care trăieşte şi îndură aceeaşi experienţă interioară. Adolescentul are nevoia arzătoare de a fi înţeles, el aspiră din tot sufletul lui la fericirea unei înţelegeri profunde, a unei comuniuni imediate de gândire, dincolo de cuvinte. Ce legături există între modurile de viaţă obişnuite, construcţiile raţionale care suprimă orice mister din viaţă, care definesc şi explică tot, care văd şi caută peste tot utilul şi agreabilul, şi între elanul care ţâşneşte din străfundul fiinţei care doreşte pur şi simplu să înflorească?

Noi şi dureroase tensiuni încearcă acest suflet brusc angajat în profunzimea vieţii. Această lărgire dezvăluie contradicţia ireductibilă, la prima vedere, dintre existenţă şi domeniul nelimitat al marii Vieţi, promisiune pentru adolescent. Acum se accentuează sfâşierea interioară dintre banalitatea existenţei şi o lume care îşi trage substanţa şi semnificaţia din profunzimile Fiinţei.

*
* *

Să nu fie această experienţă decât aberaţia unei tinereţi fără maturitate încă? Nu este aşa. Viaţa are nu numai o dimensiune care depăşeşte orice limitări, dar şi o incomensurabilă profunzime, care scapă înţelegerii raţionale.

Această descoperire a profunzimii este a doua înţelepciune care iluminează pubertatea şi tulbură adolescenţa. Această etapă pe calea cunoaşterii este caracterizată de privirea complice, schimbată în tăcere între prieteni iniţiaţi, şi de dispreţul cultivat în privinţa pretinsei cunoştinţe a anturajului lor. La vârsta pubertăţii suntem cu adevărat iniţiaţi şi în curând nu mai suntem… pentru un timp, pentru totdeauna? Depinde…

Modul de a fi sesizat de „sensul” profund al vieţii şi al lumii se traduce de asemenea printr-o nostalgie. Adolescentul, care freamătă sub presiunea fiinţei, din el şi din toate lucrurile, suferă din cauza unei ordini care şterge adevăratul sens al existenţei şi închide fiinţa, aflatã în curs de depăşire, în categorii devenite moarte.

Totuşi exigenţele vieţii imediate nu vor întârzia să ne facă să ieşim din contemplaţia interioară şi să ne facă să renegăm misterul Fiinţei. Şi, dacă ne supunem în totul realităţii lumii, nu este ca şi cum am abandona căutarea unei comori pe care ne-ar fi plăcut să o continuăm, dar care nu ne mai este permisă? Nu rămâne o urmă de culpabilitate în privinţa datoriei profunde înmormântate de o necesitate exterioară?

Adulţii vorbesc cu condescendenţă şi fără nici o înţelegere despre sufletul exaltat, despre vârsta idealistă şi visătoare, ca despre o etapă inferioară care trebuie traversată, depăşită şi învinsă, ceea ce au făcut şi ei, uitând că şi ei înşişi, altădată, ca şi tinerii de azi, la prima conştientizare a fiinţei lor, au fost mult mai aproape de realitatea marii Vieţi de cât sunt în prezent. Ei ignoră faptul că realismul plat al existenţei lor, devenit un voal ce ascunde realitatea, interzice adevăratei Vieţi să devină conştientă.

În explozia acestei profunzimi, în această deschidere şi în această amplitudine, marea Viaţă se manifestă pentru prima dată, în fiecare potrivit modului în care a fost modelat să devină „realitate umană”, şi aceasta în limbajul sufletului nostru, limbajul „aurorei fiinţei”. Datorită acestei elevaţii, nostalgia care până în prezent se pierdea în spaţiul infinit, sub influenţa unei profunzimi fără fund, dobândeşte o „formă” de orientare. Viaţa care i se deschide adolescentului este aureolată de o promisiune cerească. Dar este şi înconjurată de obscuritate; pe care o înfruntăm cu teamă. Tinerii sunt invadaţi de o tristeţe specifică care nu este contra-polul acestei exaltări, trăsătură specifică a acestei vârste. Pentru adolescent „Cerul este plin de viori”. Existenţa nu este cunoscută încă sub aspectele ei reci şi raţionale, ca putere distrugătoare. Elanul vital nu este încă strivit de contrarietăţi şi de dezamăgiri. De aceea ochiul care vine din inimă vede totul numai în culori frumoase, el resimte explozia Plenitudinii promise. Este sesizat de profunzimea „sensului” Universului. În avântul Puterii lui interioare el transformã reflectul Fiinţei superioare în Ideal (adică o viziune a vieţii aşa cum ar putea, aşa cum ar trebui să fie). Această viziune a unei lumi în care fiecare lucru ar putea să se dezvolte şi să înflorească potrivit fiinţei lui proprii, acest vis, imagine a unei lumi a cărei realitate ar corespunde „ideilor” sale, fac ca inima noastră să bată într-un ritm accelerat. Şi visăm, nu doar noaptea, la o lume frumoasă, adevărată, pură, nobilă; visăm la ea ca şi cum aceasta ar fi realitatea căreia îi aparţinem cu adevărat.

*
* *

Atunci când idealurile pun stăpânire pe noi şi ne conduc în sferele superioare, mult deasupra banalei noastre existenţe, suntem efectiv îngroziţi de josnicia în care viaţa care ne înconjoară pare a vrea să ne constrângă să ne târâm. O dată în plus, lumea este împărţită: cea de dincolo şi cea de aici. Sufletul ne înalţă într-una, dar cealaltă, cea a adulţilor, este ca un acoperiş care ne împiedică zborul, obligându-ne să ducem o viaţă de vierme de pământ. Contradicţia dintre cele două lumi este asemănătoare celei care deosebeşte ordinarul de nobil. Si nimic nu-l poate împiedica pe cel care efectiv a ajuns la această maturitate, să rămână fidel Fiinţei şi să considere autoritatea spiritului în care îşi afundă rădăcinile ca realitatea şi regula sa de viaţă.

*
* *

Idealurile sunt preocuparea ochiului interior; adolescentul vede lumea prin ele şi conduita vieţii lui este determinată de acestea. Oameni, lucruri, convenţii, tot ceea ce se prezintă tânărului spirit este judecat potrivit acestei perspective superioare şi ceea ce nu este conform cu ideea este condamnat sau transformat. Lumea, aşa cum ar trebui să fie, devine raţiunea de a trăi şi de a spera a adolescentului care îşi făureşte planuri de viitor. Entuziasmele care la acest moment pun stăpânire pe suflet, modelele de viaţă spre care tinde sufletul sunt de o cu totul altă calitate decât eroii copilăriei. Aceştia din urmă se impuneau prin strălucirea lor exterioară, prin puterea lor naturală sau supranaturală, prin succesul lor în existenţă. Acum totul s-a schimbat; noii eroi personifică idealuri, puteri a căror valoare esenţială depăşeşte simpla existenţă materială. Nu mai este vorba de probe de forţă, nici de impunere din exterior; sufletul vrea să se ridice mai presus de limitele existenţiale, el vrea să se împlinească ca esenţă; imperialismul eului cedează în faţa aspiraţiilor sufletului.

Este o vârstă în care se manifestă impulsuri decisive. O fericire imensă îi este acordată celui care, chiar şi trecător, a trăit acest elan interior, a fost antrenat spre aceste înălţimi şi s-a simţit acasă, chiar dacă, mai târziu, puterile existenţei temporale i-au retezat aripile şi l-au întemniţat în mărăcinii existenţei.

...
....
...
Un lucru este sigur: atunci când omul, sub presiunea necesităţilor existenţei, se îndepărtează de sensul esenţial la care l-a invitat sufletul tânăr al lui şi, ajuns adult se crede obligat să „privească de sus” ceea ce el numeşte iluziile adolescenţei, această infidelitate faţă de Sinele profund se va întoarce împotriva ei însăşi. Clientela psihoterapeuţilor este, în cea mai mare parte, constituită din persoane a căror nevroză nu este nimic altceva decât semnul unei vieţi care s-a derulat în afara fiinţei lor profunde. Rareori se întâmplă ca adultul, consacrat numai dimensiunii existenţei, să-şi dea seama, prin sine însuşi, că este mai departe de adevăr decât în tinereţea lui. Este nevoie, în general, să trăiască o experienţă nimicitoare, o experienţă care să-l bulverseze cu totul, pentru a putea opera o convertire, şi a re-auzi vocea Marii Vieţi. Pre-ştiinţa că viaţa are un „sens” dincolo de simpla existenţă este un adevărat cadou regal făcut tinereţii la vârsta pubertăţii.

*
* *

Nu puţini cititori vor crede că această imagine a adolescenţei este unilaterală şi utopică, şi că ea nu se mai potriveşte tinereţii moderne. Atunci când un ger primăvăratic a nimicit florile şi a împiedicat fructele să crească, se poate spune că ideea florii în general nu este valabilă referitor la anul acela. Aici, n-am vorbit despre tinereţea de astăzi, ci despre tinereţea în sine şi despre sensul etern al deznădejdii şi încântării ei. Este posibil să măsurăm deznădejdea sufletelor tinere care au fost atinse de gerul primăvăratic al epocii noastre? Tristeţea infinită a oamenilor ale căror aripi au fost devreme retezate, ochii cu strălucirea stinsă nu sunt acestea dovada a ceea ce reprezintă comoara ascunsă în noi?


(Fragmente traduse din volumul: Karlfried Graf Durckheim - Durchbruch zum Wesen
 (La percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité )
Traducerea îmi apartine, VJ)