luni, 21 februarie 2011

Karlfried Graf Durckheim - REZISTENTELE PE CALEA INTERIOARĂ

ultimul update: 8 martie 2011 orele 19:30

Întotdeauna vor fi în asistenţă oameni care ascultă desigur cu interes, dar care constată cu o anumită groază, că în fond aceasta nu este totuşi pentru ei. Dacă sunt pe deplin oneşti, aceştia nu se vor angaja pe această cale. Este perfect legitim să se spună: „Eu  nu merg.” Acesta nu va fi un om rău cu toate acestea; doar că, calea lui este altundeva. Şi aşa este, căci calea pe care intervine ceea ce numim meditaţie este o cale foarte dificilă. O cale plină de rezistenţe, din care cele mai exterioare (lipsa de timp, lumea rea perturbă calmul nostru) sunt cele mai uşor de surmontat. Este o cale presărată cu obstacole interioare, şi despre acestea aş vrea să vă vorbesc astăzi.


Dar trebuie ca mai întâi să vă vorbesc despre calea însăşi. Meditaţia ca exerciţiu se inserează în totul(întregul) a ceea ce numim CALEA. CALEA este ceva diferit de calea pe care fiecare din noi trebuie să o parcurgă pentru a deveni un om ca parte întreagă în societate. Într-un anume sens, fiecare din noi îşi face o imagine despre omul care ar dori să devină şi care ar trebuie de altfel să fie, aşa cum o simte el în adâncul lui. Şi totuşi, el este nevoit să constate fără încetare că el nu este acest om. El este egoist în timp ce i-ar plăcea să se arate altruist; este orientat spre în afară, în timp ce i-ar plăcea să trăiască în interior, eşuează în faţa unui om pe care tocmai ar vrea să-l ajute. Noi suntem plini de asemenea rezistenţa, şi rezistenţe foarte particulare intervin atunci când este vorba de CALEA pe care o numim calea iniţiatică.

Initiare semnifică a deschide calea spre ceea ce este ascuns, secret. Ce este secretul? Secretul pe care această cale trebuie să-l degajeze puţin câte puţin, suntem noi înşine, în interioritatea noastră cea mai profundă sau, pentru a spune altfel, în realitatea noastră supramundană. Nimic nu ne este pe dată mai distant şi mai străin decât ceea ce suntem noi înşine în esenţa noastră cea mai profundă. Secretul la care trebuie să accedem într-o zi suntem noi. Noi participăm la ceva despre care conştiinţa noastră obişnuită ignoră totul. Noi avem o nostalgie secretă după ceva ce nu cunoaştem. Dar în calitate de oameni occidentali, supuşi civilizaţiei occidentale, noi nu mai suntem în măsură să trăim potrivit nucleului cel mai secret, cel mai profund, cel mai autentic. Însă, pentru că această esenţă face parte din noi, ea caută să respire şi să se anunţe în noi. În această situaţie, o dimensiune de profunzime face irupţie în aranjamentele noastre bine stabilite, prin experienţe foarte particulare, nostalgii, trăiri care ne fac să simţim o clipă ceva minunat care ne îndeamnă să ne întrebăm: cum aş putea să devin cel care este în armonie cu această profunzime?

Este o altă lume care, la unul face irupţie sub forma unei disperări, la altul sub forma unei promisiuni; o împărăţie care nu este din această lume, dar care ar dori să trăiască şi să se manifeste în această lume. Când aşa ceva apare la un om, el ştie dintr-o dată că există şi alte urgenţe decât aceea de a fi un cetăţean zelos în comunitate, ceea ce se numeşte un om bun. Căci este vorba atunci de calea iniţiatică care este dificilă şi presărată cu dificultăţi.

Care sunt aşadar rezistenţele pe care le întâlnim pe această cale? Unul va spune: meditaţia, este foarte frumos, mi s-a întâmplat chiar ca aceasta să îmi facă bine; dar, în sfârşit, eu nu reuşesc să acced la ea. Sau: interioritatea este desigur importantă, dar, în această lume ostilă şi cu oamenii cu care am eu de a face, eu nu pot să mă dedic la aceasta. Încă o dată, aceste motive banale sunt de cea mai mică importanţă. Toate rezistenţele care vin din exterior se disipează de îndată ce omul se decide cu adevărat pentru calea interioară.

Pare surprinzător la început să poată exista rezistenţe la cineva care a simţit cealaltă dimensiune manifestându-se în el – şi este ceea ce presupun eu în cazul dumneavoastră - , şi care subit a luat cunoştinţă că, dacă viaţa lui va trebui să-şi împlinească sensul, nu există altă soluţie decât aceea de a urma calea interioară, căci este imperativ să o trăim şi în lumea exterioară.

Scopul căii interioare este o dispoziţie care ne pune tot mai mult pe calea transformării. Sensul acestei transformări este de a produce un om al cărui Eu mundan să fi devenit permeabil la această dimensiune a unei vieţi superioare care există în adâncul lui; permeabil încât să o simtă, să o perceapă şi a devenit capabil să o lase să treacă, aşa încât să poată acţiona în el şi prin el în lume. Un asemenea om va fi devenit nu numai homo divinans, care presimte şi resimte în mod veritabil acest Cu Totul Altul, ci homo faber de un gen superior, capabil să-l pună în operă în lume. Am putea sune că acest om este atunci martorul Fiinţei în „a fi acolo”, al vieţii supramundane în lume, al divinului în lumea aceasta de jos.

Dar, odată ce a simţit aceasta, ce îi interzice să o trăiască? Tocmai ceea ce a devenit el: un om cu totul obişnuit care ştie să se plieze la necesităţile societăţii. Înainte de a examina acest nivel, trebuie să ne aplecăm asupra celor care îl preced, pentru a înţelege în ce sens ceea ce a devenit în noi se opune reînnoirii.


Există, înainte de toate, Eul pe de-a întregul primar. Fiecare din noi este şi acea fiinţă care are nevoi biologice, căreia îi este foame şi sete, care caută să-şi satisfacă impulsurile originare, şi caută să persevereze în fiinţa sa aşa încât să se bucure de viaţă şi să-şi satisfacă dorinţele în deplină siguranţă. Noi ştim astăzi, prin psihoterapie, că refularea acestui Eu generează una din rezistenţele majore în realizarea omului total. Există o formă de educaţie morală care neagă pur şi simplu aceste nevoi umane primare şi originare, care nu se mulţumeşte cu a le stăpâni într-un mod care să păstreze posibilitatea integrării în Tot, ci care le neagă cu totul; este una din cauzele esenţiale a ceea ce numim umbra, şi despre care vom avea încă multe de spus mai încolo.


Este Eul primitiv al omului originar. Pe de o parte, intricarea în colectivul originar al familiei, al clanului; pe de altă parte, emergenţa feţei masculine, cea care merge la vânătoare şi protejează căminul de duşmani. Cele două împreună se unesc pentru a forma micul Eu, care îşi trăieşte dorinţele, dar care trebuie, de asemenea, în mod constant protejat. Este eul primar în forma sa originară. Şi această formă conţine deja o capacitate de a planifica voinţa altfel, aşa cum animalul nu o poate face. Pulsiunea, capul şi voinţa se coalizează pentru a proteja acest Eu primar.


Stadiul ulterior al dezvoltării aparţine şi el omului normal, obişnuit, cel care se dezvoltă şi se maturizează pentru a deveni un adult, şi pe care îl vom numi personalitate. Acest stadiu se distinge de Eul primar prin aceea că omul este capabil aici să-l servească pe altul, şi să satisfacă, prin acest serviciu, ceva ce nu are nici o legătură cu Eul egoist.


Acest adult, care se realizează şi îşi trăieşte viaţa în serviciul lumii şi al comunităţii, a trăit deja, de multe ori, pe timpul pubertăţii o culme a dezvoltării lui interioare şi a maturizării lui. Desolidarizat în taină de lumea banală a adulţilor, el simte cum îi cresc aripi pentru a scăpa de aceste organizaţii obiective, de aceste comportamente convenţionale atât de bine stabilite, de acest realism care nu se interesează decât de performanţă şi de tot ceea ce este străin poeziei; şi, într-o bună zi, tânăra fiinţă se pomeneşte singură, închisă în sine. Pentru prima dată, el se simte fiind băiat sau fată, diferit de celălalt sex, încă departe de orice sexualitate, dar convins deja că este închis în existenţa lui de bărbat sau femeie. Atins în treacăt de misterioasa dorinţă de a face-una cu altul, această fiinţă umană are presentimentul impalpabil că trebuie să fie posibil să facă-un în fericire, şi el se experimentează pentru prima oară în solitudinea propriei lui profunzimi, ca pe o fiinţă care nu-şi are locul în această lume, pentru care nu există loc în această lume străină. Atunci el experimentează, prin unele calităţi specifice care îl fac fericit plonjându-l în acelaşi timp într-o mare solitudine, irupţia unei dimensiuni supra-mundane care are şi sensul unei experienţe religioase, şi care contestă tot ce îl înconjoară.


Se întâmplă atunci ca aceste trăiri să întâlnească altele asemenea din copilăria timpurie – sau pe care le prelungesc – în care deja (şi eu sunt tot mai convins de aceasta) se afla această stranie experienţă a numinosului.
continuare 27 februarie 2011

Ce este de fapt acest Cu Totul Altul misterios?  În fond, nu putem pune întrebarea astfel, căci nu este vorba de ceva care ar fi separat de noi. Cu cât ne aplecăm asupra acestei probleme, cu atât devine mai evident că ceea ce este în joc aici este de conivenţă cu Marele Tot al Marii VIEŢI care ne depăşeşte. Cu cât omul se diferenţiază mai mult de Marele Tot, face ca un fel de salt pentru a se smulge din el – simbolul acestui fapt este păcatul originar -, cu atât devine mai limpede că Cel cu Totul Altul pe care omul îl experimentează în arierplanul singularităţii sale nu este altceva decât acest Tot care ne depăşeşte.

Aceasta face strălucirea proprie tinereţii pentru mulţi dintre noi, şi care ne parvine chiar şi în viaţa de adult; acest sentiment a ceva secret care ne înconjoară, ameninţător şi recompensator în acelaşi timp, şi care continuă să existe în arierplanul Eului care încet-încet s-a cristalizat, venit dintr-o epocă în care nu domina încă, cu puterea sa de cunoaştere obiectivă, şi cu voinţa sa de a ordona lumea în care va trebui să se înscrie în deplină conştienţă. Dar atunci el nu era încă decât un prim ecran. O epocă ce încă reflectă Totul, în care Totul încă mai posedă caracterul de lumină care iluminează această primă oglindă, şi care îi dă copilăriei acea magie misterioasă de care adultul va lua pe deplin cunoştinţă mai târziu.
[…]
Tânărul întrevede ca o posibilitate de a schimba lumea cu totul. Adulţii spun: este tipic pentru vârsta ta, dar vei sfârşi prin a deveni normal. Şi iată că se prezintă deodată concepţia unei realităţi des-vrăjite (desenchantée în fr. n.t.) care va fi realitatea adevărată, care va trebui sesizată, atinsă, dominată realmente, investită în mod raţional şi stăpânită tehnic, care se vrea realitatea obiectivă, independentă de sentimentele omului adult.

Aceasta este deci adevărata realitate? întreabă tânărul. De fapt, civilizaţia occidentală a sucombat, mai mult sau mai puţin, unei concepţii în care numai ceea ce este obiectiv şi independent de om are statut de realitate, numai ceea ce este accesibil unui mod de cunoaştere liber de orice intruziune subiectivă. În calitate de cel care ştie şi cel care creează, omul ca subiect trebuie să cedeze locul. Când este vorba de a cunoaşte şi de a instaura realitatea obiectivă, putem renunţa la această fiinţă subiectivă, la această fiinţă în suferinţă care nu comandă decât sentimentele şi pulsiunile.

Acest concept de realitate este deteriorat astăzi. Omul începe să ia cunoştinţă de voinţa sa proprie de a îndrăzni să fie un om. În lumea noastră umană, omul este cel care, în cele din urmă, ar trebui să aibă ultimul cuvânt, pentru că el este fiinţa care suferă, care caută mântuirea dar care poartă şi o promisiune interioară; şi aceasta nu este concepţia obiectivă de realitate, care evacuează ca „numai subiectivă” această esenţă care suferă şi care experimentează.
Noi suntem în zilele noastre la intersecţia acestor două moduri de a concepe realul. Realul pe care îl caută omul, şi care îl priveşte ca om, este un real în care el îşi poate găsi fericirea, mântuirea şi împlinirea ca subiect care trăieşte şi care suferă.

Realitatea ultimă este cea în care omul care suferă poate să afle mântuirea, şi omul purtător al unei promisiuni se poate realiza; nu este ceva care subzistă independent de el în lume.
Invers, spiritul care vrea să cunoască şi să creeze ceea ce subzistă independent de om îşi are justificarea sa proprie: ca instrument posibil pentru a crea un spaţiu în care omul va putea să se împlinească ca fiinţă care trăieşte şi suferă, spaţiu al cărui principiu determinant va fi el însuşi. Sensul lui ratio va sfârşi atunci prin a fi cel care face loc non-raţionalului. Este astfel ceva cu totul altfel.

Iată-ne acum în prezenţa acestui om care creşte în direcţia personalităţii lui, în timp ce serveşte o lume obiectivă prin stăpânire teoretică şi tehnică, şi el edifică astfel ceva care primeşte într-un sens specificitatea şi mobilitatea sa, proprii, dar care împiedică căutarea interioară. Şi se întâmplă să găsim că este ciudat să avem nevoi interioare care ne fac să neglijăm sarcinile noastre obiective. Iată o rezistenţă, rezultând din sarcini care ne incumbă în lume, pentru că contribuim la edificarea unei lumi obiective.

Drept urmare, omul care se experimentează ca îndeplinind o slujbă se percepe ca membru al unei comunităţi. Această comunitate îi prescrie un comportament particular. Fiinţa totului comunităţii se impune membrilor care o compun. Trebuie ca omul care trăieşte în comunitate să se integreze şi să se supună. Am putea spune şi că comunitatea îi permite un sens superior celui pe care l-ar avea dacă ar trăi singur.

Putem recunoaşte aici două rădăcini ale rezistenţei la calea interioară. Pe de o parte, comunitatea îi cere fiecăruia dintre noi ca individ să-şi reprime unele pulsiuni, unele dorinţe şi nostalgii, pentru a se integra fără fricţiuni în comunitate. Aici ia naştere ceea ce numim pentru fiecare din noi umbra; ea este compusă din toată viaţa care nu este admisă. Cauza principală a acesteia este, aici, opoziţia dintre individualitate şi comunitate.

Comunitatea are nevoie de oameni care să funcţioneze cât mai bine şi fără fricţiuni. Ea îl reduce în mod necesar pe individ la un funcţionar. Aceasta poate să pară înfricoşător la început, dar faptul acesta conţine şi o dimensiune pozitivă: aceea că noi putem să ne percepem în funcţie de un Tot care ne depăşeşte. Este o eroare să concepem omul numai ca o individualitate şi nu ca pe o fiinţă care se află dintr-o dată integrată unei comunităţi, din care provine, de care aparţine şi la care se reîntoarce. Pentru că este aşa, viaţa noastră în comunitate nu ne impune numai anumite sarcini, în sensul în care trebuie să ne  reprimăm o parte din noi înşine, dar ea ne dă şi o şansă. Este absurd să nu vedem comunitatea decât ca pe ceva care ne împiedică forţa creatoare individuală. Căci trebuie să vedem şi că, dacă omul se depăşeşte pe sine, atunci aceasta se întâmplă în slujba altuia şi a comunităţii. Se poate deci ca din apartenenţa la un cuplu, la o familie, la o comunitate, la o ţară să rezulte o şansă de a trăi dincolo de Eul egocentric, şi de a găsi în aceasta o profundă satisfacţie şi un adevărat sens al vieţii.

Numai că, dacă ne înfrânăm individualitatea, vom afla fericirea ca fiinţă socială, dar vom plonja esenţa noastră individuală în nefericire. Această sciziune există. Fapt este că noi ne oprimăm o parte din noi înşine în slujba comunităţii care ne aserveşte. Se deduce deci că noi nu am putea trăi în comunitate potrivit Eului despre care vorbeam mai sus. Oricare ar fi, de altfel,  corelaţia în care suntem prinşi, noi trebuie să ne înfrânăm individualitatea. Şi, în măsura în care exigenţele cu totul reale ale lumii ne preocupă în mod necesar, începând cu banii pe care trebuie să-i câştigăm pentru familie, până eventuala construcţie a unui avion, a unei uzine sau a orice altceva, noi trebuie să lăsăm curs liber funcţiei mundane a conştiinţei noastre, această conştiinţă care fixează obiectiv, care percepe orice lucru ca pe obiect, care cunoaşte; şi, într-o proporţie exact simetrică, noi va trebui să neglijăm acea altă formă de conştiinţă care este singura care ne poate pune în prezenţa realităţii noastre esenţiale, cea mai interioară.

Şi astfel, din ceea ce este bun pe calea spre lume şi pentru lume, rezultă o rezistenţă prejudiciabilă individualităţii noastre. Restrângând individualitatea noastră, noi restrângem şi posibilitatea ca să se realizeze în noi viaţa supra-mundană. Căci fiecare din noi, ca om şi în individualitatea lui, este o mărturie individuală a divinului în această lume.

Iată-ne confruntaţi cu acest fapt straniu ca ceva la care suntem destinaţi, pe de o parte – slujirea comunităţii - , în măsura în care ne face fericiţi, ne leagă sau ne primeşte, devine simultan o rezistenţă fundamentală la dezvoltarea acestei dispoziţii în care putem simţi şi trăi individualitatea noastră proprie, şi care exprimă Fiinţa supra-mundană.
Din acest conflict dintre ceea ce este datorat comunităţii şi individualitate rezultă umbra. Cum trebuie s-o înţelegem? Definiţia fundamentală a umbrei este aceasta: este ceea ce aparţine totalităţii noastre dar nu a putut fi trăit. Fac parte din ea pulsiunile biologice originare pe care trebuie să le urmărim înapoi până în copilăria noastră cea mai timpurie, egoismul Eului nostru  pe care trebuie –ceea ce ne face uşor amari – să ni-l suspendăm. Desigur, noi recunoaştem şi ne dăm chiar osteneala, dar ceva din noi se revoltă. Îndată ce copilaşul nu poate să se impună, nu are dreptul să păstreze sau să ia ceea ce ar vrea să păstreze sau să ia, pentru că nu este corect, şi când, în consecinţă, pulsiunile originare sunt împiedicate, apar primele crochiuri ale acestei umbre care, dacă se întăreşte, devine fundamentul însuşi al nevrozei. Dacă omul nu poate să se impună, nu poate păstra nimic, nu poate lua nimic, înseamnă că pulsiunile originare sunt oprimate: el nu este întreg. În lume, el nu va mai face faţă.

Dar, pe de altă parte, umbra ţine de ceva Cu totul Altfel. Căci cel care a fost constrâns să se dezvolte aparţine Totului originar, colectivului familiei sale: este versantul matern non admis, dar care îl conţine încă, pe care a trebuit să-l abandoneze pentru a deveni un om, o individualitate autonomă. Tendinţa refulată, negarea acestui versant maternal este una din umbrele fundamentale şi nodale ale omului. El nu poate deveni el însuşi pentru că el este ţesut în interior, şi pentru acest motiv el ar dori să aneantizeze Totul colectivităţii originare care îl depăşeşte, să rupă definitiv cordonul ombilical şi să-l ucidă pe tatăl care continuă să-l domine încă, dar el nu îndrăzneşte. Iată pentru ce, în mod fundamental, mama non-gestionată, tatăl non-gestionat (evident că autorul se referă la imaginile interiorizate ale acestora, n.t.) sunt umbre originare pe calea care duce la sine.

Dar nu se spune că trebuie să ne iubim tatăl şi mama? Şi cum este cu fidelitatea faţă de familie? Înseamnă că, dragi prieteni, există aici în noi o contradicţie fundamentală, şi în zilele noastre o vedem foarte limpede. Pe de o parte ni se spune: vei onora pe tatăl tău şi pe mama ta! şi, pe de altă parte, nimic nu îi este mai necesar omului care vrea să ajungă la sine însuşi decât a se detaşa de ei.

Când are omul dreptul să facă aceasta? Când se pune problema pentru el să devină realmente el însuşi, el însuşi ca individualitate şi potrivit esenţei lui. Această umbră care îl agită este Totul oprimat, care intrigă în interior şi tinde să explodeze.

Constatare cu totul stranie! Umbra nodală a omului care este pe cale caută din interior să-l facă să distrugă ordinea în care  el trăieşte şi în care s-a integrat. Este o forţă obscură care exercită o acţiune devastatoare asupra aranjării frumoase în care existăm pentru comunitate, în care suntem recunoscuţi de către prietenii noştri şi de congenerii noştri ca un om bun, ca o personalitate fiabilă, care realizează lucruri în lume, care şi-a găsit sensul, care nu face nimic rău, şi care prezintă faţadă prea netedă.

Dar în spatele acestei faţade se ascunde altceva. Un om trist care este poate pe cale să spună: fie! sunt minunat în lume şi pentru lume; dar, în proprii mei ochi, sunt o apariţie total nefericită. Niciodată nu voi fi cel care mi-ar plăcea să devin, eu nu pot fi eu însumi şi simt că ceea ce este mai profund în mine nu ajunge să iasă la iveală.

Atunci urcă în el ca un fel de rumoare, care îl incită să distrugă această frumoasă aranjare în care se prezintă el în faţa lumii. Este umbra ca forţă distructivă.

Această umbră nodală, nu am putea s-o vedem, să o numim şi mai distinct? Cine este ea? Aceasta vă va uimi. Aş spune că este Christos în noi. Este o cunoaştere uimitoare.

Această umbră nodală în om este Totul din el care nu a fost admis de viaţa supra-mundană, dar care acţionează în el şi predomină în el ca o mică scânteie, nucleul lui divin, esenţa lui autentică: modul de existenţă al Fiinţei supra-mundane în el.

Este o experienţă bulversantă mereu pentru mine să mă aflu în faţa unui preot uluit care este constrâns să recunoască că Totul vieţii, care ne priveşte pe fiecare dintre noi, nu poate să se manifeste în el, pentru un motiv sau altul; şi, dintr-o dată, îşi dă seama că el a considerat fără prea mult interes, ca aparţinând acelui Isus care a trăit, odinioară, această mică frază stranie: „Împărăţia mea nu este din această lume”. Dar chiar aşa este, împărăţia lui nu este din această lume! El ne-a răscumpărat pentru altă împărăţie, şi tradiţia ne autorizează să recunoaştem acolo o realitate foarte îndepărtată în care se poate crede, în faţa căreia să ne proşternem ca în faţa unui mare miracol, dar care nu are nici o legătură cu viaţa noastră de toate zilele.
Noi toţi suntem chemaţi să înţelegem aceste câteva cuvinte, „nu din această lume”, ca ceva care trăieşte în fiecare din noi şi aşteaptă să fie auzit, acceptat, trăit, şi aşa înţelege şi creştinismul aceasta. Este calea iniţiatică. Şi calea iniţiatică este această CALE care ne permite să ridicăm toate obstacolele în faţa autenticităţii noastre. Aceste obstacole sunt rezistenţe care caută să-l protejeze pe micul Eu.
                   Foto: Carlos Alberto Bau
[…]
Nu trebuie să căutăm rezistenţele numai în ceea ce este negativ. Pentru ce s-a spus că Cerul se va bucura mai mult pentru un păcătos care face penitenţă decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie să facă penitenţă? Pentru că cel care îndrăzneşte să iasă de pe cărările bătătorite este mai aproape de Dumnezeu decât conformitatea prin laşitate. Nu este o problemă pentru oricine. Oamenii sunt diferit dotaţi, încremeniţi în forme de conştiinţă diferite; şi formele obiective care fixează lucrurile se opun formelor conştiinţei interiorizante. Se întâmplă chiar ca acţiunea lor socială să-i satisfacă pe oameni încât să ajungă să spună: ar fi un egoism să nu mă gândesc de cât la dezvoltarea mea interioară.

Atingem aici evident o neînţelegere majoră privind viaţa, care este aceea de a crede că cel care se întoarce spre realitatea cea mai interioară se desolidarizează astfel de Totul comunităţii. Dar este exact contrariul. Numai în măsura în care un om lasă să vină această altă realitate ca pe o sarcină care i se impune va deveni el capabil să moară faţă de Eul lui, pentru a se maturiza şi a-şi satisface apoi funcţiile sociale.
Atunci, cele mai bune idei de transformare a societăţii nu vor mai eşua, aşa cum vedem constant în jurul nostru, pentru că cei care participă la bulversări se ucid între ei pentru a obţine primul loc. Cel care nu a fost purificat de acest inconştient, şi care nu a ştiut să se maturizeze, acela este ultimul care să poată să producă o transformare veritabilă, o transformare care nu va mai reveni încă o dată să-l alunge pe diavol pentru a-l pune pe Belzebut în loc.

Într-un sens mai larg, Totul lumii noastre umane nu priveşte numai individul izolat, care poate şi trebuie să exprime Totul, ci priveşte şi Totul comunităţii. Aceasta este sarcina unei societăţi care parcurge din ce în ce mai bine calea interioară, datorită acestor oameni capabili – mi-ar plăcea să spunsă creeze spaţii prezervate.

    Foto: Carlos Alberto Bau

Spaţii prezervate! Pentru ce se întoarce omul mereu spre natură? Pentru ce spune el: acolo sunt eu însumi, acolo aflu spaţii prezervate, şi nimic niciodată nu vine acolo să conteste ceea ce aş vrea să fiu în cel mai adâncul meu? Pentru ce oamenii pe care îi întreb despre intuiţia numinosului îmi răspund mereu: da, văd ce vreţi să spuneţi, sentimentul naturii îmi procură această experienţă? Natura este domeniul de manifestare imediată a unei vieţi superioare căreia îi aparţinem şi care ne conţine.

Am trecut deja în revistă câteva din rezistenţele interioare pe care le întâlnim pe cale. Sunt lucruri care, desigur, fac parte din umanitatea noastră, şi cu care trebuie să trăim; dar, de fiecare dată, când ele se postează ca absolut, ele intră în contradicţie cu Totul în devenire. Scopul de atins, cel care trebuie să ne motiveze pe cale, este acest proces irepresibil prin care Totul care ne depăşeşte investeşte toate părţile existenţei noastre şi ale esenţei noastre.

Rezistenţa fundamentală la calea interioară este totdeauna o parte a Totului care se postează ca absolut, şi împiedică posibilitatea Totului. Aceasta poate părea ceva abstract, dar aceia dintre dumneavoastră care se preocupă cu aceste lucruri vor înţelege imediat ce vreau să spun.
Important nu este să ne oprim la o formă definitivă, în care să ne situăm ca personalitate închisă în sine. Este vorba de o dispoziţie a cărei finalitate nu este o formă bună, ci o formulă de transformare, care ne procură un calm care nu este cel al morţii în care totul încremeneşte, ci calmul viului, în care nimic nu împiedică mişcarea de transformare.

Update 8 martie 2011 orele 19:30

Rezistenţa provine în mod esenţial din această tendinţă de a căuta o poziţie stabilă. Pentru că suntem oameni, fiecare din noi are nevoie să se îndrepte spre ceva care ia un sfârşit, care se împlineşte, dar trebuie ca aceasta să fie mereu pentru a merge mai departe, pentru a se deturna din nou, şi a nu ieşi niciodată din mişcarea lui Yin şi Yang, din devenirea formei şi din integrarea formei în Unul-Tot.
Iată, pe de altă parte, o altă rezistenţă. Fiecare din noi posedă caracterul lui propriu. Ceea ce înseamnă, printre altele, că el riscă pericolul unilateralităţii. Fiecare din noi este mai mult sau mai puţin Yin sau Yang; unul vizează mai mult împlinirea formei, altul disoluţia ei. Unul este mai masculin, altul mai feminin; unul mai oriental, altul mai occidental. Sunt cele două posibilităţi care caracterizează viaţa. Amândouă constituie omul. Dacă una lipseşte, Totul este în pericol. De aceea trebuie să ne întrebăm mereu: care este rezistenţa mea la Tot? Unde trebuie să mă completez pe mine însumi? Unde trebuie să mă aprofundez pe mine?
Sau luaţi în considerare unitatea trinitară a Fiinţei despre care vorbesc eu neîncetat: Fiinţa ca plenitudine, Fiinţa ca lege şi Fiinţa ca totalitate; ea este atestată în fiecare fiinţă vie, ca forţă de viaţă, ca tendinţă spre formă şi ca necesitate de a se integra într-un Tot superior. Această unitate trăieşte în fiecare din noi, ca şi capacitate de a fi aici prezenţi, ca şi aptitudine de a trăi o viaţă cu sens, justă şi ordonată, în comunitate şi în iubire.
Dar dacă observaţi relaţii voastre cu prietenii voştri, veţi vedea că unul se interesează foarte puţin de ordinea care îl înconjoară, în timp ce altul nu cunoaşte decât legea, totul trebuie să fie la loc, bine ordonat: acesta caută cunoaşterea şi nu atât iubirea, plenitudinea. Un altul se va interesa mai mult de iubire, va exista pentru alţii. El va spune: puţin contează toate acestea, cu condiţia ca omul să fie salvat. Există de asemenea şi combinaţii a celor trei. Doar că, dacă una lipseşte, totalitatea este ameninţată.
În acelaşi mod, existenţa noastră printre semenii noştri nu va fi justă decât dacă percepem în ei cele trei necesităţi: a trăi, a trăi cu sens, şi a trăi în comunitate. Aceste trei aspecte au şi forma unei împliniri seculare: este sensul vieţii în funcţie de ceea ce avem, de ceea ce putem şi de ceea ce facem. La aceasta răspunde viaţa venită din profunzime, care devine vizibilă tocmai atunci când omul nu mai are nimic, nu mai poate nimic, şi nu mai ştie nimic. Vine apoi sentimentul de a duce o viaţă cu sens, în care să domnească libertatea, în care omul ca personalitate îşi împlineşte datoria; dar tocmai atunci se poate naşte posibilitatea unui sens mai profund, când sensul este pierdut şi duce la disperare, când dreptatea pe care o căutăm a dispărut, când nedreptatea lumii nu strânge şi ne disperă. În sfârşit, omul nu poate trăi în solitudine: el are nevoie de un altul. Fiecare din noi nu se simte bine de cât în comunitate, dar tocmai atunci când ea lipseşte se poate ca omul să se simtă liniştit  prin totalitatea iubirii, în timp ce lumea l-a respins şi exclus.
Astfel, viaţa se continuă pas cu pas, surmontând toate suferinţele lumii. În lume, ne este frică. Deznădăjduim din cauza aceasta. În lume suntem singuri. Aceasta ne opresează necontenit.
Tocmai aceasta ne incită la salt. În aceasta st justificarea morţii faţă de lume. Aceasta este cheia înţelepciunii care a plasat înaintea virtuţii zeilor transpiraţia; înaintea transformării, moartea. Toate aceste ne locuiesc, la aceasta suntem destinaţi.
Într-o bună zi, fiecare este aşadar interpelat, numai dacă nu este surd-faţă-de-Fiinţă. Deşi oameni inteligenţi sunt aşa din cauza inteligenţei lor. Ceea ce ei nu pot înţelege cu capul lor nu este nimic. Şi există cel deschis la interioritate, dar care dă înapoi în faţa exigenţelor pe care le pune aceasta. În sfârşit, există scepticul, cel care este într-atât de ataşat de un concept obiectiv de realitate, încât tot ceea ce nu este decât subiectiv, uman, natural nu ar putea să aibă nimic în comun cu realitatea ultimă. Dar realitatea nu este decât acolo unde viaţa posedă o anumită calitate de profunzime. Noi trebuie să ştim unde stăm.
Dar nu trebuie să uităm niciodată un lucru: rezistenţele nu sunt numai cele care provin din structura comunitară despre care am vorbit la început, şi care sunt datorate unei lumi care ne acordă puţin timp şi posibilităţi de a ne întoarce spre interior; există şi altceva! Sunt puterile supra-mundane negative.

Este unul din fenomenele cele mai stranii ale civilizaţiei noastre occidentale, acela de a vedea mereu transcendenţa numai în sus, luminoasă şi pozitivă. Bunul Dumnezeu. Dar există şi ceea ce numim astăzi faţa întunecată a lui Dumnezeu, cealaltă faţă; şi tocmai pe aceasta trebuie s-o cunoaştem pentru a-i observa faţa luminoasă.
În măsura în care divinul care este însemnat în noi caută să străpungă şi începe să răsune, nu numai că răsună dar se face luat în serios, nu este numai luat în serios ci perceput ca ceea ce este autentic determinant, ca o instanţă faşă de care rămânem fideli orice s-ar întâmpla şi care poate face din noi martori ai Marelui Tot, în măsura în care aceasta ne ia cu adevărat în stăpânire, marele adversar se anunţă şi spune: „Iată-mă!” Şi Marea mamă revine de asemenea, spunând: „Dar, micuţule, doar nu o să mă abandonezi complet!” Şi încă o dată se manifestă realitatea uterină cu toate tentaţiile ei: „Pacea! Pacea din tine. Tu trebuie să găseşti pacea ultimă! Acela este marele spaţiu de consolare, trebuie să te mulţumeşti cu el.” Şi nu doar unul dintre cei destinaţi căii se lasă legănat de o asemenea concepţie divină a unui spaţiu de pace şi de consolare, şi el nu se mai mişcă, adoarme, se odihneşte liniştit.

În zilele noastre, suntem constrânşi să recunoaştem cu spaimă că trebuie să gândim după nivele diferite. Un om trebuie să se mulţumească cu un nivel dat şi să se decidă în funcţie de acesta. El simte o injoncţiune secretă în el, dar îşi spune: „Nu! Eu aici vreau să fiu în întregime!” Dar cine caută astăzi meditaţia în acest sens profund ştie că este vorba despre cu totul altceva. El simte că există acolo ceva, venit din interior, care îl invită ca o obligaţie şi o promisiune, să intre într-o altă dimensiune, şi chiar dacă trebuie să fie închis în sine, el trebuie să asculte acest apel. Şi puteţi fi siguri că el nu va întârzia să întâlnească rezistenţele forţelor întunecate.
Există puterile de lumină şi puterile întunecate, şi nu mai putem astăzi să ne mulţumim psihologizându-le. Este un fapt notabil acela că cel care face o experienţă a Fiinţei veritabilă întâlneşte în următoarele douăzeci şi patru de ore ceva din afară care vine să-i strice dispoziţia. Dar eu cred că, oricum ar fi, noi putem să ne spunem că VIAŢA este totuşi superioară puterilor distrugătoare de viaţă, şi nu este nici o nevoie să recurgem la vreo speculaţie metafizică, fie ea credibilă sau nu, pentru aceasta.

Aceasta ajunge. Dacă putem spune că viaţa în sine – luată într-un sens nu numai fizic sau material, ci în sens mai larg – îi ia morţii boldul ei, astfel ea este mai durabilă şi mai puternică decât ceea ce o distruge. Şi, din acest punct de vedere, există o lumină care este dincolo de lumină şi obscuritate. Există această realitate supra-mundană care nu este numai opusă realităţii mundane, dar care conţine în ea supra-mundanul şi mundanul, ca TOTUL câmpului în care ea se manifestă. Astfel, putem verifica că, în ultimă instanţă, nu există contradicţie între exigenţele comunitare şi cele ale individualităţii interioare, pentru că omul care a experimentat dimensiunea cea mai interioară lucrează de acum în sânul comunităţii ca homo faber al unei ordini superioare: el trăieşte în comunitatea care, ca atare, devine domeniul de manifestare al Celui cu Totul Altul.
 Iată rostul meditaţiei pentru rezistenţele aşa cum se manifestă din interior.
Meditaţia, în sensul unui exerciţiu de transformare destinat să producă un om care devine ce în ce mai capabil – acesta este sensul lucrării(muncii) noastre în meditaţie – să simtă această altă dimensiune în el, şi să o primească, meditaţia în acest sens este şi o muncă de conştientizare a acestor rezistenţe şi o victorie asupra lor.

Conferinţă susţinută de K.G. Durckheim în 03.03.1973
din volumul LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, vol. 2
Traducerea îmi aparţine, V.J.