marți, 8 februarie 2011

Karlfried Graf Durckheim - Terapia iniţiatică. Calea iniţiatică

din cartea în curs de apariţie (de data asta sper să fie sigur...) la Editura Herald,
CENTRUL FIINŢEI 

Interesul meu pentru Zen
În ceea ce priveşte punctul de vedere religios al activităţii mele, eu nu am discutat niciodată probleme teologice ci m-am ocupat de experienţa religioasă. M-am ocupat de ceea ce eu numesc religiozitatea vie. Şi de asemenea de progresarea, de disciplina, de asceza care favorizează şi permit o asemenea experienţă.

Întâi de toate aş vrea să elimin o neînţelegere, care, dacă vreodată încă există, falsifică înţelegerea învăţăturii mele. Niciodată nu m-am considerat un maestru zen sau ca cineva care învaţă (predă) o practică zen. Este adevărat că am petrecut zece ani în Japonia. Ceea ce m-a interesat în Extremul Orient nu este budismul ci ceea ce s-ar putea numi o religie universală a omului care, ca fiinţă umană, îşi are rădăcina în transcendenţă.

Oriunde am fi, oricare ar fi tradiţia religioasă abordată, putem recunoaşte experienţele şi căile comune. Aceste experienţe comune dezvăluie ceea ce este universal într-un conţinut particular. Ceea ce m-a interesat în zen nu este conţinutul budist ci principiul universal pe care acest conţinut particular îl dezvăluie.

De ce zenul mai degrabă decât o altă ramură a arborelui budismului ? Pentru că filosofia zen este fără îndoială cea care atinge cel mai direct fundamentul uman al unei vieţi religioase şi pentru că zenul propune o progresare care este apropiată de realitatea omului occidental.



Dacă am putut să mă agăţ astfel de zen aceasta se datorează, cu siguranţă, şi ataşamentului meu pentru Meister Eckhart. Îmi amintesc  cum, încă de la sosirea mea în Japonia, am primit vizita bătrânului Daisetz Suzuki. El se ferea de a fi considerat ca maestru zen, adică îndrumător de suflete. El era mai degrabă un savant în zen, un filosof.
Acest om care avea tendinţa de a fi un misionar zen era încântat că un german se interesează de spiritul japonez. […] Iar eu, pe partea mea, aveam impresia că dacă vreau să pătrund spiritul japonez, trebuia să trec prin poarta care se deschide spre zen.

Cea de-a doua raţiune pentru care m-am interesat de zen este că, într-o bună zi, un prieten japonez m-a invitat să-l întâlnesc pe maestrul lui de tir cu arcul.[…]. „Pentru a înţelege zenul trebuie să aprofundaţi experienţa dumneavoastră în acest punct. Şi dacă intraţi realmente profund într-un singur punct, veţi avea cunoaşterea culturii japoneze în întregimea ei.”
[…] Aceasta m-a interesat foarte mult cum un exerciţiu ca tirul cu arcul reprezintă şansa unei dezvoltări a omului pe plan interior.

Cel de-al treilea lucru este descoperirea a ceea ce se numeşte Hara. Într-o bună zi, eram întins pe canapea şi eram furios contra cuiva care îmi făcuse o farsă. Mă găseam într-una din acele stări abjecte ale omului care ar vrea să-l sugrume pe un alt om ! În această stare de nervozitate, îmi amintesc că citisem undeva că dacă un japonez se află într-o asemenea stare, el lasă să se alunece micul lui eu din partea de sus în partea de jos! În aceeaşi clipă am putut să fac aceasta şi iată că această situaţie nu mă mai privea! Vedeam situaţia cu o anumită distanţă. Celălalt era tot  un răutăcios dar aceasta nu mă mai afecta în aceeaşi măsură.

Plecând de la această experienţă, am căutat să întâlnesc oameni care să poată să-mi spună ceva despre Hara şi să mă ajute să fac cercetări în acest domeniu. Pentru că, în sfera zenului, Hara joacă rolul principal. Fie că este vorba despre arta florală, tirul cu arcul, spada, dansul, cântatul sau scrisul, atunci când îi întrebaţi pe maeştri acestor arte diferite care este sensul lucrării lor, ei vă vor explica tot felul de lucruri pentru ca în final să vă spună că tot ceea ce v-au povestit nu este prea interesant  pentru că nu există decât un singur lucru interesant şi anume: Hara! Din acest punct de vedere, tirul cu arcul, pregătirea ceaiului, lupta cu spadele, este acelaşi lucru. Acelaşi lucru prin raport cu acelaşi scop care este experienţa de a se situa altundeva decât în eu şi de a câştiga astfel o anumită independenţă şi o anumită libertate.

Iată cele trei motive pentru care m-am interesat în special de zen.

Vorbind despre zen cred că este important să spun câte ceva despre relaţia mea cu Orientul la modul general. Pentru că Orientul şi Occidentul sunt foarte diferite! Eu cred că occidentalul trebuie să caute întâlnirea cu Orientul nu doar într-un sens cultural sau tradiţional, ci mai degrabă într-un sens psihologic. În noi înşine există întâlnirea dintre masculin şi feminin dacă sunt bărbat, între feminin şi masculin dacă sunt femeie. Tot aşa, dacă omul occidental vrea să devină om întreg el trebuie să-şi recunoască polul lui oriental interior.

Spaţiu-timp, raţionalitate, ştiinţă, performanţă, randament sunt categoriile Occidentului. În Orient  este cel mai adesea contrariul, contează spiritualitatea, înţelepciunea.  Dar în fiecare om, fie că este occidental sau oriental , există aceste două laturi.

Noi suntem închişi într-un provincialism occidental şi devine important ca noi să deschidem uşa spre cealaltă parte a noastră.

TERAPIA INIŢIATICĂ


Trebuie să explic în ce constă lucrarea pe care o propun. Cei care vin să mă vadă nu se află într-un centru de odihnă, într-o clinică, ci într-un loc de lucru. Oamenii pe care îi întâlnesc nu sunt bolnavi în sensul obişnuit al cuvântului. Sunt bărbaţi, femei, care se caută pe ei înşişi, care îşi caută adevăratul lor sine. Dintr-un motiv sau altul ei sunt, şi se simt, fortificaţi într-o formă existenţială care îi face să sufere. Vin să mă vadă pentru că au eşuat la un examen, sau poate pentru că menajul lor nu mai funcţionează. Dar imediat ce încep să vorbească despre problemele lor, ei îşi dau seama destul de repede că este vorba de ceva mai profund. Şi declar că eu nu accept să însoţesc decât persoane care au această ureche interioară şi care sunt deschişi pentru o dezvoltare în profunzime. Cu siguranţă, fiecare are ca şansă această deschidere spre profunzimea fiinţei. Dar dintotdeauna există oameni care au urechi de auzit şi alţii care nu au. Asta e!

Pentru a explica sensul lucrării mele voi relua un exemplu pe care vechii mei prieteni îl cunosc bine. Dacă aş fi întrebat care este problema mea, aş răspunde: „Cum va putea Karlfried – este prenumele meu – să străpungă crusta lui Durckheim?”

Iau numele de familie ca reprezentând omul condiţionat. Fiecare dintre noi este condiţionat de familia în care s-a născut. Fiecare dintre noi este condiţionat de studiile, cariera, succesele, eşecurile, iubirile, tristeţile, necazurile şi poziţia pe care o ocupă astăzi în lume. Este domnul Cutare , recunoscut de ceilalţi.
Dar fiecare dintre noi este şi o fiinţă incondiţionată care este dincolo de timp şi spaţiu. Eu o numesc Fiinţa esenţială prin raport cu cealaltă pe care o numesc eul existenţial. Această tensiune între cei doi poli este problema centrală a omului

În centrul lucrării (activităţii) mele există această chestiune de a şti cum să devenim conştienţi de această situaţie. Apoi de a lua în serios anumite experienţe care dezvăluie această altă realitate în sine însuşi. În fine, cum să facem pentru a deveni permeabili la realitatea personală care corespunde Fiinţei esenţiale?  Şi pentru aceasta ne întrebăm: ce există între personajul condiţionat şi Fiinţa incondiţionată? Acolo descoperim ceea ce psihologia profunzimilor numeşte umbra, ansamblul tuturor impulsurilor venite de la această Fiinţă esenţială care până în prezent n-a putut să trăiască.  Pentru că toţi, ca persoane bine educate, a trebuit să refulăm ceea ce am fi dorit să trăim potrivit Fiinţei noastre profunde. Toţi, pentru că suntem persoane bine educate, am fost împiedicaţi să reacţionăm în lume cum ar fi fost just potrivit Fiinţei noastre esenţiale.
Sunt toate aceste reacţii la ofensele existenţei pe care le refulăm; înghiţim afrontul la care ar fi trebuit să reacţionăm dar nu-l digerăm. Este vorba de ansamblul impulsurilor esenţiale şi a reacţiilor existenţiale care formează ceea ce se numeşte umbra. Această umbră se personifică mai mult sau mai puţin în noi înşine. Astfel încât o întreb pe orice femeie care vine să mă vadă: „Aţi întâlnit-o deja pe vrăjitoarea din dumneavoastră ?”
„Dar, o vrăjitoare…?” Dar cu cât această femeie pare mai uimită cu atât mai mult are în ea o vrăjitoare!
Şi pe fiecare bărbat îl întreb dacă a recunoscut deja lupul care locuieşte în el. Întâlniţi un om şi aveţi dorinţa de a-l muşca dar, strângându-i mâna, spuneţi: „Sunt bucuros să vă văd!” Noi toţi trăim în minciuni extraordinare pentru că suntem educaţi într-o etică a comportamentului. Ceea ce este foarte necesar.

Se va spune despre cineva: „Ce personalitate magnifică, este bun, are succes, face atâta bine în jurul lui… or dacă aţi şti tot ceea ce există în el ca rău… dar este magnific cum poate să-şi suprime instinctele!” Ceea ce pentru părinţii noştri reprezenta culmea unei bune educaţii nu mai este recunoscut astăzi ca extraordinar. Din contră, este o minciună în ce priveşte autenticitatea persoanei.

Ceea ce mă interesează în activitatea mea, este adevărul trăit, este fiinţa autentică. Ceea ce nu vrea să însemne că trebuie să ajungem la crimă dacă simţim în noi o agresiune. Dar trebuie să acceptăm umbra. A accepta umbra nu înseamnă că trebuie să o trăim. A fi autentic înseamnă a accepta să vedem că suntem ceea ce suntem şi nu ceea ce ne imaginăm că suntem privindu-ne personajul într-o oglindă.

ORIENT ŞI OCCIDENT:
DOI POLI AI CONŞTIINŢEI NOASTRE
În ansamblul sarcinilor pe care trebuie să le întreprindem pentru a ne recunoaşte Fiinţa esenţială, în centrul lucrării noastre se află meditaţia şi activităţile meditative.
Cuvântul meditaţie nu vine de la meditare ci de la meditari. Adică există ceva care ne face să mergem spre centru. Nu noi suntem cei care putem face aceasta. Evul Mediu a diferenţiat concentrarea, meditaţia şi contemplarea. Dacă întrebaţi pe cineva care practică meditaţia ce anume face, vă va răspunde fără îndoială: „Mă concentrez cu seriozitatea asupra unui conţinut.”  Bineînţeles, acesta va fi începutul întotdeauna, dar aceasta nu este încă meditaţie. Meditaţia nu începe decât acolo unde concentrarea şi-a făcut lucrarea şi unde omul se deschide unei alte conştiinţe decât cea care permite (ajută) concentrarea.

Omul începe orice lucrare asupra lui însuşi pe baza conştiinţei naturale care diferenţiază subiectul şi obiectul. Copilul iese dintr-un Tot unde nu există nici subiect, nici obiect. Într-o bună zi acest Tot se rupe (sfâşie) şi de o parte a rupturii există un eu, iar de cealaltă parte a rupturii există un tu. Iată situaţia psihologică cu care ne începem existenţa ca şi indivizi: relaţia eu-tu, eu-aceasta!
Există povestiri foarte interesante ale copiilor care îşi amintesc de această clipă în care, pentru prima dată, au fost conştienţi că erau un eu! Uneori cu o spaimă datorată faptului că ceva imens se separa de ei. Cu o clipă înainte erau înăuntru, şi iată că acum se simt separaţi şi singuri, departe de ceea ce-i proteja. Pentru alţii, era, din contră, o experienţă care îi conducea la o bucurie extraordinară. Iată o experienţă transcendentă pentru copil. Orice experienţă transcendentă este un moment în care se trece de la o formă la alta. Fiecare formă bine stabilită împiedică transcendenţa care nu se manifestă niciodată ca realitate stabilită, statică.
Toată viaţa noastră, având experienţa acestui Tot, avem nostalgia de a-l  regăsi. Dorinţa de a ne contopi ca o picătură în ocean, astfel o exprimă Orientul. Este dorinţa de fuziune cu marea Mamă. Este foarte uman şi nu se poate spune că este oriental şi că este rău !
Iar pe de altă parte, ruperea eu-aceasta este ceea ce face dintr-un om un om şi nu se poate spune că este o atitudine occidentală contrară tradiţiei orientale !
Într-o bună zi se pune întrebarea: trebuie să avem experienţa marelui UNU pentru a ieşi apoi într-un dialog ? Sau trebuie să trecem printr-un dialog pentru a-l regăsi apoi conştient pe marele UNU ?

Iată o mare problemă care se pune între Orient şi Occident. Este imposibil să spui aceasta este drept şi aceasta este fals. Înainte de toate, trebuie să vedem aceste două posibilităţi ca fiind înrădăcinate în fundamentul fiinţei umane, fie că acest om este născut în Occident sau în Orient.
[….]
Trebuie să înţelegem revolta tineretului care simte că astfel se sufocă ceea ce este mai profund în om. Tinerii simt că ceea ce este util pentru a exista nu este totul.
De aceea, în viaţa religioasă, sunt mulţi care vor să regăsească o viaţă autentică care nu mai este închisă în conştiinţa obiectivantă. Acolo se pune problema, dacă îmi permiteţi expresia, a unei religiozităţi vii care este altceva decât credinţa. Desigur, credinţa poate fi o experienţă. Dar ceea ce vedem astăzi este un număr considerabil de oameni care spun că şi-au pierdut credinţa şi care nu se mai regăsesc într-o ordine de imagini şi concepte care nu le mai pot umple(satisface) inima.
CORPUL ŞI FIINŢA ESENŢIALĂ
De cum vorbim despre meditaţie ca exerciţiu, ne dăm seama că ea nu se face în cap ci că  meditaţia se referă la omul întreg. Pentru această conştientizare a omului întreg trebuie să conştientizăm corpul. Şi transformarea pe care o caută meditaţia priveşte atât corpul cât şi spiritul uman.

Să revenim încă o dată la această relaţie primară între Fiinţa esenţială şi eul existenţial. Problema care i se pune omului actual este aceea de a deveni permeabil pentru a se lăsa atins de acest nucleu esenţial. Problema care i se va pune omului actual este de a fi capabil să experimenteze Fiinţa lui esenţială şi de a fi capabil să o exprime în viaţa lui cotidiană. Este vorba de o lucrare de transformare, de o metamorfoză, de o schimbare de atitudine a omului, ca instrument de manifestare a ceea ce este mai mult decât uman. Aici se pune imediat problema teologică: ce are de-a face o experienţă naturală cu supranaturalul ?

Dacă luăm în serios experienţa numită mistică care în Evul Mediu era rezervată anumitor persoane şi care, astăzi, pune stăpânire pe tot mai mulţi oameni, devine dificil să faci această distincţie dintre natural şi supranatural. Înainte de a pune această întrebare, ar fi foarte interesant să descriem acest gen de experienţe. Apoi va fi cazul să ne întrebăm care este numele pe care să-l dăm acestor experienţe.

   Este recunoscut omul care are cele cinci simţuri ale lui, care are conştiinţa sa naturală, care dezvoltă cu raţionalul lui o anume percepţie a valorilor: bine, bun, frumos şi adevărat. Iar ceea ce depăşeşte omul natural şi raţional aparţine religiei, credinţei şi este de domeniul administrării Bisericii pentru că aceasta depăşeşte omul !
Orientul spune din contră că omul natural este cel care este deschis acestei alte conştiinţe şi că noi toţi suntem oameni deformaţi.

Am într-adevăr impresia că noi toţi trebuie să învăţăm ceva de la Orient în ceea ce priveşte această realitate a Fiinţei esenţiale pe care o putem atinge şi gusta experimental. Nu pentru a nega eul existenţial, cum fac anumite reţele ale tradiţiei orientale. Nu pentru a ne evapora într-un alt real. Ci pentru a găsi un mod de a fi care să ne facă capabili de a ne da seama chiar în existenţă de această realitate a Fiinţei noastre profunde.
Este motivul pentru care este atât de important să conştientizăm corpul nostru. Nu numai ca un obstacol în faţa acestei alte realităţi spirituale, aşa cum este adesea înfăţişat în Occident, ci ca un instrument de realizare.
Ce să facem cu corpul nostru ? Care sunt modificările necesare pe planul corpului pentru a ajunge la această stare de a fi permeabil ?

Corpul nu este un obstacol pentru spiritualitate. Dar va fi văzut ca obstacol în măsura în care cuvintele corp şi spiritualitate sunt considerate ca fiind rezultatul unei priviri analitice asupra omului.

Spiritualitatea nu există pentru om ! Omul este cel care este sau nu este spiritual.
Corpul ! Aţi văzut vreodată un corp fugind în jurul vostru ? Există omul pe care-l vedem şi nu un corp. Trebuie să ne distanţăm de o realitate care este reflectul unei analize şi să revenim la realitatea trăită. Trebuie să distingem foarte clar între corpul pe care îl „avem” şi corpul care „suntem”.

Pe toate aceste planuri corpul reprezintă întotdeauna omul întreg. Şi există acest alt plan în care corpul reprezintă persoana într-o stare de transparenţă la Fiinţă.
Trebuie să distingem trei conştiinţe ale corpului. Cea dintâi este orientată spre sănătate. Toţi o cunoaştem. Ea ne invită să mergem la medicul nostru la cea mai mică indispoziţie. Cea de-a doua este orientată spre frumuseţe.

Tuturor ne place să fim într-o anumită formă, în ordine. Cât despre a treia, nu se vorbeşte despre ea niciodată, este orientată spre transparenţa corpului. Spre exemplu: mâncaţi şi adăugaţi încă un cartof, şi încă un cartof, ceea ce nu reprezintă un pericol pe planul sănătăţii sau al frumuseţii. Dar iată că mâncaţi încă o bucăţică şi chiar în acel moment vă pierdeţi transparenţa ! Te simţi greu în acel moment, un pic umflat, sau închis. Strălucirea a dispărut. Toate acestea pentru că nu aţi răspuns exigenţelor acestei conştiinţe orientate spre transparenţă.
Exerciţiul meditaţiei se trăieşte sub exigenţa acestei conştiinţe orientate spre transparenţă.


CALEA INIŢIATICĂ


Din punct de vedere antropologic eu fac diferenţă între eul existenţial  şi ceea ce eu numesc Fiinţa esenţială, între eul condiţionat şi Fiinţa necondiţionată.
Fiecare poate să-şi pună întrebarea: cu ce drept vorbeşte Durckheim despre Fiinţa esenţială ?
Este o imagine pioasă ? Este conţinutul unei credinţe ? Este o speculaţie metafizică ?
Dacă cineva este născut în credinţa creştină, el se poate întreba pentru ce complic eu totul, când pentru el credinţa este îndeajuns. Şi totuşi întâlnesc mulţi bărbaţi şi femei care se întreabă cu seriozitate după ce au mărturisit că ei nu au credinţa. Tot mai mulţi religioşi vin să mă vadă pentru că se întreabă cu privire la Dumnezeu. Numeroşi sunt tinerii care mă întreabă: „Unde este Dumnezeu ?”


În faţa unei interogări care caracterizează timpul nostru, eu subliniez experienţa originară(fundamentală) a cărei manifestare ar permite să vorbim despre realitatea „dincolo”-ului. Este experienţa mistică.

A fost o vreme în care , în sânul aceleiaşi Biserici, teologi şi mistici nu făceau casă prea bună! Era vremea, depăşită astăzi, în care baza credinţei era demonstratio intellectualis şi uneori chiar şi miracolul. Dar astăzi, experienţele o iau înainte, experienţele interioare, experienţele personale. Eu vorbesc despre experienţa religioasă dincolo de religii.
Interpretarea experienţei mistice pare diferită în diversele tradiţii religioase. Dar noi ar trebui să înţelegem că diferenţele care caracterizează rasele, tradiţiile şi culturile sunt în fapt moduri de interpretarea ale aceleiaşi experienţe.


Pentru omul care este închis în spaţiu-timp, Fiinţa care este dincolo de spaţiu şi de timp trece printr-o prismă care reflectă într-un mod diferit ceea ce ne uneşte pe toţi. Pentru unii, lumina este percepută în roşu, pentru alţii în verde. Şi fiecare identifică adevărul cu culoarea sa particulară. Ca şi cum, într-o catedrală, am identifica Sursa Luminoasă cu ceea ce este deformat de către vitralii. Dar pe planul cel mai elementar sau pe planul cel mai elevat, se regăseşte planul experienţei profunde. Acolo, ne înţelegem fără cuvinte.


Dacă două persoane se întâlnesc pe un plan primar, ele se înţeleg din prima clipă. Este îndeajuns să se privească în ochi, nu mai mult, şi se ştie dacă celuilalt îi este foame sau sete.
Planul următor este cel al condiţionărilor prin rasă, limbă, cultură, tradiţie religioasă, valori, etc. Imposibil de a se întâlni pe acest plan ! Aşa este, de exemplu, imposibilitatea de a pune de acord tradiţia orientală şi tradiţia occidentală. În tradiţia noastră există Tatăl, Dumnezeu Tatăl. În tradiţia orientală, există Marele Tot. N-am putea spune că Tatăl este, în tradiţia orientală, Totul Totului ? Şi ca a deveni perfect ca şi Tatăl vrea să însemne: „Deveniţi Totul Totului !” Ca şi păpuşa de sare, redeveniţi oceanul dincolo de toate deosebirile. Ştergeţi tot ceea ce vă deosebeşte de Tatăl. Forma nu este iluzie pentru că statuia de sare dispare atunci când redevine ocean.


Sute de milioane de oameni gândesc astfel. Trebuie să avem o atitudine binevoitoare şi să ne întrebăm pe care experienţă se bazează această concepţie. Pentru că religiile separă oamenii, dar experienţa religioasă îi uneşte. Şi efortul ecumenic nu va duce la nimic atât timp cât se va încerca să se apropie cuvintele prin care au fost închistate interpretările experienţei. Numai când oamenii îşi vor da seama de fondul comun al experienţelor numai atunci va putea face ecumenismul un pas înainte. Altfel este efort risipit.

Poziţia occidentală este „da”-ul în faţa creaţiei. Cealaltă jumătate din umanitate subliniază importanţa dizolvării tuturor formelor. Aceste două poziţii se exclud, aşa cum se exclud inspiraţia şi expiraţia. Nu putem inspira şi expira în acelaşi timp. Dar poate că ar trebui să înţelegem că noi respirăm din aceste două moduri de a vedea. Este o mişcare dialectică perpetuă şi accentul va fi pus mai mult pe o parte  sau pe cealaltă, în funcţie de tradiţie. Trebuie să fim foarte prudenţi şi să nu ne fixăm o opinie definitivă.

Occidentul are Dumnezeul personal; Orientul are Absolutul dincolo de tot. Dar dacă un occidental nu-şi mai proiectează dorinţele şi temerile asupra unei imagini, ceea ce întâlneşte el într-o experienţă profundă mai este într-adevăr o Persoană ? Şi ce ştim noi din experienţa unui oriental ? Oare nu există, în această experienţă profundă, o voce care-l cheamă ?

Tot la fel, priviţi cum se roagă o ţărancă germană în biserica ei şi priviţi cum se roagă o ţărancă japoneză în templul ei. Unde este diferenţa ? Tot mai mult eu disting experienţa religioasă, care este comună tuturor oamenilor pentru că omul este om, şi interpretarea experienţei, care este diferită de la om la om.


Sursa: fragmente traduse din cartea: LE CENTRE DE L'ETRE de K.G. Durckheim,
traducerea îmi apartine, V.J.