miercuri, 13 aprilie 2011

HARA - centrul vital al omului - Prefaţa

din volumul aflat în pregătire la Editura HERALD
HARA, centrul vital al omului
de Karlfried Graf Durckheim

carte publicată deja în ianuarie 2012 la Editura HERALD

PREFAŢĂ LA CEA DE A TREIA EDIŢIE (germană)

De la apariţia celei de-a doua ediţii, HARA a văzut numărul cititorilor şi adepţilor ei crescând în mod uimitor, nu numai printre medici şi terapeuţi, ci şi printre îndrumătorii spirituali şi profanii care îşi caută calea. În realitate, Hara nu este doar o teorie doctrinală, ci este învăţarea unei practici în slujba „esenţialului”.



Cel care practică Hara nu întârzie să simtă binefacerea pe care o aduce această practică, atât în gestionarea vieţii în această lume cât şi în înaintarea spre Cale. Viul interes pe care l-a provocat Hara nu este străin de faptul că, în zilele noastre, occidentalul – nu doar cel care face parte din cercuri ezoterice, ci şi cel care constituie marele public – este deschis iniţierii, adică este deschis pentru calea care conduce la realizarea Sinelui şi care se bazează pe transcendenţa percepută prin intermediul experienţei, aceasta, fie că ne găsim la începutul, la mijlocul sau la capătul Căii. A sosit timpul în care Fiinţa – care, depăşind realitatea existenţei noastre, nu era până acum decât obiectul fie a unei credinţe pioase, fie a unei speculaţii metafizice - este percepută ca experienţă şi constituie punctul de plecare şi centrul esenţial al căii interioare. Este vorba de Calea care îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile, conştiinţa originii lui eterne şi care îl pregăteşte pentru realizarea destinaţiei lui primordiale, şi anume aceea de a revela Fiinţa  în existenţă. Întoarcerea omului ajuns străin lui însuşi în centrul său originar a jucat totdeauna un rol decisiv în angajarea pe Cale. Învăţarea şi practica Harei, a centrului vital al omului, duc la conştientizarea acestui proces.

Prezenta lucrare nu are altă pretenţie decât aceea de a deschide o poartă care duce la o practică spirituală (înţelepciune) născută din experienţa transcendentală, înţelepciune a cărei valoare n-a fost îndeajuns de apreciată până în prezent. În această a treia ediţie, principalele capitole au fost remaniate şi completate, ansamblul rămânând cu toate acestea viciat de numeroase erori şi lipsit uneori de claritate. Autorul este conştient de acestea, dar acesta este defectul inevitabil al oricărei prime experienţe, al oricărei întreprinderi iniţiale, al oricărui prim mesaj. În faţa repetărilor care pot surveni, atât în expunerea faptelor cât şi în formulele recapitulative, trebuie ţinut cont de faptul că această carte nu vrea să fie o operă literară, ci un ghid practic în care autorul se străduieşte să nu piardă niciodată din vedere anumite experienţe şi cunoştinţe experimentale care trebuie să rămână gravate în mintea cititorului.

Argumentarea care urmează este destinată să răspundă rapid la două întrebări care au alimentat controversa referitoare la Hara:
1. În ce măsură Hara nu constituie numai o concepţie a lumii orientale?
2. Practica Hara nu pune oare prea exclusiv accentul pe mişcarea spre jos, spre pământ?
În ceea ce priveşte raporturile dintre spiritul occidental şi înţelepciunea orientală, devine tot mai evident că opoziţiile dintre „lumea orientală” şi „lumea occidentală” constituie, în fond, o problemă inerentă naturii profunde a omului, problemă care i s-a dat fiecăruia să o recunoască şi a cărei soluţie rezidă în fiecare, tot aşa cum în fiecare om se amestecă elementul feminin şi elementul masculin. Trebuie să facem o distincţie între principiile fundamentale cu valoare umană generală şi concretizarea lor care ia diferite forme în funcţie de rasă, condiţii geografice, tradiţie spirituală şi nivel de dezvoltare. Yoga, bunăoară, înseamnă „reataşare la Fiinţă”. Este aici un principiu cu valoare general umană. Exerciţiile practice destinate să permită realizarea acestui principiu vor trebui în mod necesar să ia o formă diferită în funcţie de populaţiile cărora li se adresează. Nu încape îndoială că principiul unei practici care dă acces la Fiinţă nu a fost până în prezent îndeajuns de recunoscut. Dacă astăzi începe să fie altfel, aceasta nu înseamnă că împrumutăm o concepţie orientală, ci dimpotrivă înseamnă că ne deschidem unui adevăr propriu tuturor oamenilor, adevăr care nu şi-a făcut încă loc. Cât despre conţinutul, caracterul şi succesiunea exerciţiilor yoga, se cuvine, în măsura în care sunt legate de condiţiile de viaţă specifice omului oriental, să procedăm la un examen critic care, cu siguranţă, va conduce la respingerea unor puncte sau la modificarea lor. Acest lucru este la fel de valabil şi în practica Zenului cât şi în cea a Harei.

Astăzi, n-ar trebuie să subziste nici cea mai mică îndoială asupra faptului că exerciţiile proprii practicii Zen au drept fundament un principiu de demnitate umană a cărui justeţe nu mai este contestată: omul a primit puterea şi datoria, plecând de la anumite experienţe şi percepţii, cât şi cu ajutorul anumitor exerciţii, să se elibereze de conştiinţa statică a eului care ne separă de Fiinţă, de a se deschide unei dimensiuni mai profunde, Realului. El poate şi trebuie să devină transparent la contactul ei, adică permeabil la fiinţa esenţială care este în el. Doctrina budhică în sine şi practica specifică a acestui principiu nu au pentru occidental nici o valoare fundamentală, ci doar un interes istoric.

În cazul experienţelor specifice Zenului. Trebuie decis în ce măsură fiecare exerciţiu poate fi preluat sau nu. Exerciţiul Koan, bunăoară, pare atât de legat de maestrul oriental încât este îndoielnic că ar putea fi preluat. Alta este situaţia în cazul Zazenului, aşezarea în linişte, care poate fi legată şi de o veche tradiţie europeană.


De fiecare dată când descoperim un principiu fundamental al vieţii, el apare mai întâi înveşmântat în „haina locală”, produs al condiţiilor de viaţă ale locului unde a fost descoperit şi unde s-a dezvoltat. Celui care se interesează mai ales de „latura istorică” sau „ştiinţifică”, cât şi celui care este prizonier al unei culturi specifice, îi va fi dificil să dezbrace lucrul de învelişul exterior pentru a extrage de acolo nucleul esenţial, fie pentru că nu poate, fie pentru că nu vrea. Şi totuşi, aceasta se cuvine să facem întotdeauna: să lăsăm să rodească acest nucleu, eliberat din învelişul lui, aşa încât să se poată dezvolta în toată semnificaţia lui umană şi în valoarea lui generală.

Atunci când a fost scrisă această carte, la începutul anilor cincizeci, autorul, care tocmai se întorsese din Extremul Orient, se afla sub puternica impresie a faptului că Europeanul era, în comportamentul lui, încordat [în partea de] „sus”. De aceea i s-a întâmplat, în descrierea pe care o făcea despre Hara, să acorde o importanţă prea mare mişcării în jos, eliberatoare de această tensiune. În realitate, această mişcare în jos care face să dispară forma „falsă”, nu îşi capătă sensul decât dacă permite generarea mişcării inverse care, făcându-l pe om să iasă din întunecatele măruntaie ale pământului, îl împinge spre lumină şi îi dă astfel posibilitatea de a găsi o formă nouă. Cele câteva remarci aduse acestui subiect în primele două ediţii s-au dovedit a fi insuficiente. În noua ediţie care vă este prezentată aici, autorul s-a străduit să completeze această lacună.

INTRODUCERE

Preceptele de viaţă ale lumii occidentale ating limita eficacităţii lor. Raţionalismul a epuizat tot ceea ce conţinea el ca înţelepciune şi, dacă el nu găseşte noi căi de acces la Fiinţă şi la semnificaţia ei, omul va fi victima unei desacralizări atât interioare cât şi exterioare. Forţa transformatoare şi salvatoare a religiei scade în măsura în care imaginea pe care o prezintă cât şi reprezentările pe care le dă despre Dumnezeu ignoră înrădăcinarea omului în originile sale profunde pentru că, analizate la modul raţional, ele nu rezistă criticii judecăţii şi nu satisfac nostalgia unui refugiu profund. Astfel, superioritatea eului, ale cărui structuri de conştiinţă şi precepte de viaţă deformează şi distrug legătura cu rădăcinile Fiinţei, se află şi la originea incapacităţii de a crede cu adevărat.

Există în fiecare om o aptitudine originară de a crede datorită ataşării lui esenţiale la Fiinţă. Tocmai pe această legătură originară cu fondul divin al Fiinţei se bazează toată religia, chiar şi credinţa creştină. Cu toate acestea, dacă omul se îndepărtează de religia lui, poarta credinţei i se poate deschide din nou atunci când face experienţa acestui fond divin al Fiinţei, căci comoara ascunsă a umanităţii există ca atare în afară şi dincolo de orice interpretare precisă, cât şi dincolo de orice confesiune particulară. De aceea, pentru creştinul a cărui credinţă nu era decât o pseudo-credinţă şi care s-a lovit în final de concepţia lui raţionalistă despre Dumnezeu, nu există cale spre adevărata credinţă decât prin intermediul unei experienţe personale a Fiinţei, care reînnoieşte contactul lui cu fondul divin, cât şi prin formarea unei dispoziţii interioare care ne permite să luăm în serios această experienţă, să o păstrăm şi să o punem la încercare în viaţa cotidiană. Epocii noastre îi incumbă căutarea căilor care să ducă la o nouă experienţă a Fiinţei şi la formarea unei naturi în acord cu aceasta.

Pătrunderea spre Fiinţă, la fel ca şi transformarea care se naşte din comuniunea cu profunzimile Fiinţei este, în lumea occidentală de astăzi, gata să se realizeze la toţi cei care sunt în avangarda vieţii spirituale şi care au ajuns la limitele forţelor lor omeneşti.

Realizarea unei credinţe vii se bazează, ca şi credinţa din toate timpurile, pe trei piloni: experienţa trăită, recunoaşterea acesteia din urmă şi exerciţiul. De aceea ne revine sarcina de a-i dezvălui omului care a ajuns la limita înţelepciunii lui, valoarea experienţelor lui „esenţiale”, de a-i deschide uşa care conduce la adevărurile fundamentale şi la legile vieţii, dar şi de a-i arăta, mai întâi, calea exerciţiului care îi va da o dispoziţie corespunzătoare acestor adevăruri şi acestor legi şi care este condiţia necesară pentru orice credinţă şi  pentru orice maturitate. Descoperirea Harei constituie o abordare a acestei sarcini. Prin Hara (şi ţinem să păstrăm această denumire), japonezii înţeleg faptul de a poseda o „stare de a fi” care implică omul întreg şi care îi permite să se deschidă forţelor şi unităţii vieţii originare, cât şi manifestării lor atât prin stăpânirea şi realizarea vieţii lui cât şi prin sensul pe care i-l dă. Cunoaşterea Harei nu este importantă numai pentru japonezi, ea are o semnificaţiei umană cu valoare generală. Obiectul acestei lucrări îl constituie iniţierea oamenilor în recunoaşterea naturii şi sensului Harei.

Teoria Harei, ca şi practica ei în slujba individuaţiei[1], atinge de foarte aproape problemele de care se ocupă astăzi, bazându-se pe metode ştiinţifice, persoanele care tratează şi îndrumă sufletul omenesc. De aceea se cuvine să rezervăm un loc pentru câteva consideraţii referitoare la raporturile acestei cărţi cu psihologia şi psihoterapia actuale.

Devine tot mai clar astăzi că în spatele unei nevroze se află şi o problemă umană cu caracter general: problema maturizării. A ajunge la maturitate înseamnă, în sensul cel mai profund al cuvântului, unul şi acelaşi lucru, atât pentru cel bolnav cât şi pentru cel sănătos: integrarea progresivă a omului cu fiinţa lui esenţială prin care participă la Fiinţă. Nevrozatul este un om căruia îi lipseşte în special maturitatea.

Lipsa de maturitate este răul epocii noastre, incapacitatea de maturizare este maladia timpului nostru. Nevroza care îl determină pe bolnavul psihic să consulte un terapeut nu este, în definitiv, decât o expresie specifică a răului general, a răului de care suferă omul pentru că a devenit străin Fiinţei! Astfel, toate simptomele specifice acestui rău constituie, atât pentru cel bolnav cât şi pentru cel sănătos, etapele şi impasurile pe calea întoarcerii spre Fiinţă. Şi unul, şi celălalt nu trebuie priviţi decât ca oameni înaintând pe Cale, deci niciodată consideraţi într-un mod static, ci întotdeauna „văzuţi în perspectivă”, adică în procesul lor de integrare cu fiinţa lor esenţială. Şi, după cum a fost mereu în Orient între elev şi maestru, tot aşa la noi astăzi, cel sănătos caută pe lângă psiholog, iar cel bolnav psihic pe lângă terapeut – dincolo de orice psihologie – un fond metafizic care să fie perceput în experienţă. Cu toţii sunt animaţi de nostalgia fiinţei lor esenţiale. Ei caută o rezonanţă şi o ieşire dintr-o suferinţă care nu este datorată numai constituţiei fizice sau vieţii fiecăruia, ci şi esenţei înseşi a omului. Această suferinţă reclamă o ştiinţă care să meargă dincolo de psihologie. Ne aflăm în faţa unei necesităţi de a-l readuce în cadrul şi în ordinea unei vieţi mai „mari” pe omul modern suferind de o lipsă de maturitate şi care, din această cauză, provoacă nefericire în jurul lui; trebuie să-i deschidem poarta care îi va da acces la uniunea cu sursa lui primordială şi să-i arătăm cum poate să manifeste reataşarea la Fiinţă printr-un eu existenţial viguros. Este vorba despre Cale şi despre o Practică a Fiinţei esenţiale. Străduindu-se să-i arate omului calea care îi va permite să redescopere înrădăcinarea lui în Fiinţă şi să întărească această înrădăcinare printr-un proces de individuaţie conştient, terapeutul va face din lucrarea lui o iniţiere şi îşi va pune ştiinţa în slujba conducerii sufletului spre CALE.

HARA ÎN VIAŢA JAPONEZULUI
1. PREAMBUL

Pieptul înainte – abdomenul supt – „Un popor care va face din acest precept un principiu de ordine general va fi în mare pericol”: iată ce îmi spunea un japonez în 1938. Aceasta se întâmpla cu prilejul primului meu sejur în Japonia. La acea vreme nu am înţeles această frază. Dar astăzi ştiu că este adevărată şi ştiu de ce este adevărată.

„Pieptul înainte – abdomenul supt”, este expresia cea mai concisă a unei atitudini fundamentale proaste a omului, sau mai exact a unei atitudini fizice proaste care trădează şi întăreşte o atitudine interioară proastă. Cum! veţi spune, omul trebuie să stea încovoiat, strâmb sau prăbuşit în el însuşi? Cu siguranţă, nu! El trebuie, dimpotrivă, să stea drept! Dar acest percept conduce la o atitudine care este contrară ordinii naturale. Deplasarea centrului de greutate „în sus” şi faptul de a fi separat de acest centru deranjează  echilibrul natural dintre tensiune şi relaxare şi fac ca omul să oscileze între o stare de încordare foarte puternică şi o stare de disoluţie. Dar în ce fel acest lucru poate să constituie un „pericol pentru un popor”? Prin această falsă atitudine care exprimă şi consolidează o ordonare aparentă a forţelor interioare şi care împiedică adevărata ordonare, căci acolo unde totul este descentrat spre sus, adevăratul centru lipseşte. Dar centrul natural al omului nu este inima? Şi omul nu este fiinţa care se ridică deasupra pământului spre cer şi care, prin natură, îşi foloseşte „capul” şi voinţa pentru a-şi controla viaţa, şi inima pentru a o îmbrăţişa şi a o primi aşa cum este. Desigur, dar el nu dobândeşte stăpânirea cea bună şi rezistenţa cea bună decât dacă forţele care îşi au sediul în partea superioară a corpului lui, dacă centrul lor, eul, nu acţionează separat şi independent, ci sunt în mod constant menţinute şi dirijate plecând de la un centru mai „profund”. Omul, ca orice fiinţă vie, nu-şi poartă rădăcinile în sine. El este în fapt hrănit, purtat şi menţinut de către Marea Natură care îi impune legile ei, fără ca el să aibă măcar conştiinţă de aceasta şi fără participarea lui. Omul este în contradicţie cu ordinea vieţii, care este suportul lui fundamental, atunci când în ţinuta lui, deplasându-şi centrul de greutate într-un mod non fiziologic, neagă centrul care exprimă iniţial această ordine.

Forţele care au drept sediu capul, pieptul şi inima şi pe care le-am putea desemna prin pricepere, voinţă şi sentiment, forţe care fac din om o fiinţă conştientă, se mişcă mereu în detrimentul lui, dacă el, prins în cursa conceptelor lui, orbit de ceea ce îndeplineşte, încurcat în dificultăţile existenţei, uită că persoana lui este ancorată în urzeala Marii Vieţi. Aşa cum coroana unui copac nu se dezvoltă deplin decât dacă acesta este puternic înrădăcinat, tot aşa spiritul nu se dezvoltă la adevărata sa natură decât dacă nu-şi reneagă rădăcinile, adică dacă păstrează în mod constant în el sentimentul unităţii originare a vieţii, a acestei unităţi din care viaţa umană, ca orice alt lucru, s-a născut. Dar când omul pierde contactul cu această viaţă originară printr-o tensiune exagerată spre sus şi deranjează echilibrul forţelor ei, atunci Eul, pătruns de importanţa lui, îi acoperă calea spre dezvoltarea fiinţei lui profunde în timp ce adevărata lui destinaţie era aceea de a pregăti şi de a proteja această cale.

Eul, centrul conştiinţei noastre naturale, nu poate servi realizării destinaţiei noastre adevărate decât dacă, în loc de a poza ca stăpân, rămâne slujitorul Marii Vieţi. Acolo unde prevalează deviza „pieptul scos-abdomenul supt”, Eul este cel care domneşte ca stăpân şi tocmai aceasta înfumurare a Eului este ceea ce reprezintă „un pericol pentru un popor”. În fond, acest pericol, pe care orientalii îl cunosc din timpurile cele mai vechi, îl cunoaştem şi noi. Dar nefiind niciodată atât de îndepărtat de centrul originar ca şi noi, orientalul îi percepe mai uşor vocea şi avertismentele. El le aude de fiecare dată când sentimentul, raţiunea sau voinţa pun în pericol legătura care îl reuneşte cu sursele vieţii. Această voce îi aminteşte să nu piardă niciodată din vedere originea sa; el cunoaşte secretul care îi permite să regăsească acest centru originar şi ştie – chiar atunci când conştiinţa lui raţională se dezvoltă – să asculte vocea care îl invită să nu piardă contactul cu centrul originar, ci, dimpotrivă, să o păstreze, în mod constant în „arier-gândirea” sa. Numai aşa poate omul să găsească în mod liber ceea ce este el prin natura lui şi în mod inconştient: un fiu al unităţii divine care înglobează orice lucru, unitate în care el trăieşte iniţial şi pe care o caută inconştient cu nostalgie toată viaţa lui, pentru că aceasta îi este ascunsă de acum de către conştiinţa lui obiectivantă[2]. Conceptul japonez de Hara nu desemnează nimic altceva decât încarnarea şi prezenţa conştientă a acestui centru de viaţă în om.

Hara este un dar originar făcut omului. Şi atunci când conştiinţa lui îl face să piardă noţiunea a ceea ce reprezintă Hara, el are datoria să o recucerească. A regăsi unitatea pe care o voalează contrariile prin care Eul lui conştient vede viaţa este în fapt sursa (dinamică) a vieţii lui interioare.

Ca fiinţă conştientă, omul se simte prizonier al antagonismului cer-pământ, spirit-natură. Aceasta înseamnă două lucruri: pe de o parte, opoziţia dintre natura inconştientă şi spiritul care este motorul dezvoltării conştiinţei şi, pe de altă parte, opoziţia dintre realitatea spaţio-temporală a omului pe acest pământ şi Realul, adică Fiinţa care este dincolo de spaţiu şi timp. Întreaga viaţă a omului poartă amprenta tensiunii dureroase care se naşte din aceste contrarii, şi de aceea el este mereu în căutarea unei forme de viaţă în care această tensiune să dispară.

Ce poate să facă omul care se află mereu împărţit între aceşti doi poli opuşi? El poate, fie să opteze pentru unul din cei poli şi să-l renege pe celălalt, fie să caute calea care să resoarbă contrariile. Or, el nu poate face o alegere unilaterală decât dacă, în acest fel, nu pune în pericol totalitatea persoanei. Omul în totalitatea lui cuprinde cei doi poli: el nu-şi poate găsi aşadar salvarea decât într-o cale care îi uneşte. A manifesta unitatea tuturor contrariilor este însăşi destinaţia omului. Dar drumul care duce la unitate este lung! Această cale de integrare a contrariilor care locuiesc conştiinţa umană: natură inconştientă – spirit conştient; realitate spaţio-temporală – Fiinţa extra-temporală este şi calea care îl conduce pe om la maturitate. Prin maturitate înţelegem această stare prin care omul poartă fructele unităţii regăsite. Realizarea acestei unităţi presupune ca omul să recunoască factorul de sciziune şi să se elibereze din el prin conştientizarea centrului lui originar şi prin reinserţia lui în acest centru, prin dobândirea Harei.

Aceste câteva rânduri arată deja că Hara atinge o problemă esenţială a existenţei umane. Şi deşi Hara este un concept de origine japoneză, el nu are o mai puţină semnificaţie cu caracter general. Orice înţelepciune orientală nu este în sine o realitate exclusiv orientală; ea are, dimpotrivă, o valoare umană universală de care omul oriental s-a preocupat mai mult decât am făcut-o noi; de aceea această floare a înţelepciunii orientale care este Hara nu îl priveşte mai puţin pe occidental decât pe oriental, fie că este vorba de planul teoretic sau de practică. Tot aşa cum orice înţelepciune orientală nu este rezultatul unei cunoaşteri teoretice, ci fructul unei lungi experienţe consolidate şi confirmate de o practică regulată. De aceea noi nu putem cuprinde toată semnificaţia Harei decât cu condiţia de a trăi experienţele care au condus la elaborarea acestui concept şi de a practica exerciţiile datorită cărora Hara se realizează în noi.

Omul care posedă Hara a regăsit calea centrului său originar şi este capabil să-l exprime. Aceasta corespunde unei stări specifice care priveşte persoana întreagă, stare în care opoziţia corp-suflet nu mai există. Şi tocmai pentru că omul este o unitate în sine în care corpul şi sufletul se îmbină – pentru a-l cita pe Ludwig Klager – corpul este forma exterioară a sufletului şi sufletul spiritul corpului, din această cauză deci, structura internă se manifestă inevitabil prin corp şi prin atitudinea lui. Nu există ordine spirituală şi tensiune psihică care să nu se reflecte în corp. Astfel că putem spune că centrului de greutate psihică îi corespunde centrul de greutate al corpului. De aceea este imposibil să ne găsim centrul interior fără a ne fi regăsit centrul corpului. Dar unde anume se situează acesta mai exact? În regiunea ombilicală sau, mai precis, uşor sub ombilic. Nu ne vom mai mira deci să aflăm că Hara, conceptul centrului vital al omului, înseamnă literalmente abdomen (pântece). Iată o descoperire surprinzătoare pentru europeni: la omul care şi-a găsit centrul, centrul de greutate al corpului se situează în „abdomen”. Cum se poate ca abdomenul consolidat să devină simbolul centrului originar regăsit? Este ceea ce ne propunem să ilustrăm prin exemple luate din viaţa cotidiană a japonezilor.
Sursa: traducere din volumul HARA, centre vital de l'homme, de K.G. Durckheim
Ed. Courrier du Livre, Paris, ediţia a 14-a..
Traducerea îmi aparţine, V.J.


[1] Individuaţie = în sensul lui Durckheim: realizarea individualităţii esenţiale; integrarea eului existenţial cu fiinţa esenţială; procesul devenirii a ceea ce suntem în esenţă. În româneşte a fost tradus şi prin termenul "individuare". Termenul a fost introdus de C.G. Jung, n.t.
[2] Obiectivant = care face din ceea ce percepe un obiect, îl fixează într-un concept, n.t.