sâmbătă, 7 mai 2011

K.G. Durckheim ALTRUISM. OMUL ŞI APROAPELE LUI

Aproapele: în epoca care este pe cale să ia sfârşit acest cuvânt sună prost. El nu s-a acordat – şi nu se acordă niciodată – cu spiritul unui timp dominat de către raţional, acest spiritu dur şi fără suflet în care inima nu-şi locul. Altruismul pare prea cald, puţin cam molatic chiar. El evocă mila şi acest cuvânt creează o indispoziţie. Mai întâi pentru că ne aminteşte de ceva ce ar fi trebuit să practicăm şi pe care am neglijat-o, şi, de asemenea, pentru că nu mai acceptăm mila ci numai ceea ce vă revine de drept.


Cu toate acestea, când se regăseşte pe sine, omul descoperă în acelaşi timp pe aproapele lui ca pe un partener şi ca pe o datorie. Viaţa umană se desfăşoară sub formă de apeluri şi de răspunsuri: de la univers la univers, de la o fiinţă la altă fiinţă. Puţini oameni înţeleg totuşi că mai sus de această relaţie de apel şi de răspuns dintre om şi lume, se află apelul lui Dumnezeu: „Unde eşti, Adame?” La puţini oameni le este dat să sesizeze că singur răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu îl face pe om întrutotul el însuşi. Noi trebuie să redescoperim că relaţia dintre om şi FIINŢA supranaturală este elementul determinant al unui raport just în sensul cel mai profund al acestui termen. Viaţa umană nu ajunge la deplina ei înflorire decât dacă relaţia cu aproapele îndeplineşte adevăratul ei obiectiv: deschiderea pentru supranatural în această lume. Există totuşi referinţe.

Dacă vom căuta să definim un raport uman just, la început ne pare ceva imposibil pentru că avem de a face cu o multiplicitate de relaţii diferite din care fiecare cu problematica ei proprie. În afara specificităţii personale a fiecăreia, o relaţie între părinţi şi copii de exemplu este fundamental diferită de cea dintre soţi. Tot aşa există o relaţie medic-bolnav, director-angajat, profesor elev, preot-credincios etc. De fiecare dată, cu toate acestea, ceva analog se regăseşte în această diversitate.

Oricare ar fi condiţiile personale, rolul, situaţia particulară, de fiecare dată un om întâlneşte un alt om peste tot, în calitate de om, ei sunt responsabili unul de celălalt. Oricare ar fi rolul nostru, ne găsim mereu în faţa unei fiinţe umane cu elanurile ei, cu datoriile ei, cu dorinţa ei de a deveni o anumită persoană determinată, liberă să se manifeste ca atare. Orice întâlnire umană este cea a Vieţii şi în fiecare Fiinţă esenţială viaţa supranaturală este, de asemenea, prezentă. Astfel, în reţeaua tuturor relaţiilor umane se află o posibilitate de schimb, şansa de a ne deschide, sau de ane închide, pentru manifestarea unei Vieţi superioare, şansa de a-l ajuta pe celălalt să îndeplinească o sarcină pe care el poate fie s-o îndeplinească, fie s-o trădeze.


A te arăta aproapele celuilalt înseamnă în definitiv a-l ajuta să fie ceea ce, în maniera lui, el trebuie să fie pentru a trăi, manifesta şi proteja viaţa supranaturală. Şi posibilitatea pe care aceasta o reprezintă nu devine evidentă decât dacă avem prezentă în minte(spirit) FIINŢA în trinitatea ei. Aceasta este apriori-ul oricărei vieţi în această lume, şi al vieţii umane de asemenea. Orice revoltă, între altele cea a tineretului actual, reprezintă nevoia de condiţii veritabile care să permită trinităţii FIINŢEI să se manifeste în lume pentru a o menţine, a-i da sens şi a o proteja.

În cazul omului, marea Viaţă se revelează, ca formă primordială a plenitudinii, ca aspiraţie spre o anumită ordine şi sarcina de a o face să domnească. Este de asemenea şi nostalgia după un Tot care îmbrăţişează şi protejează orice viaţă, adică după iubire. Prin Fiinţa ei esenţială, orice fiinţă umană este determinată de pulsiunea care o împinge să se realizeze pe aceste trei planuri şi suferinţa umană vine din faptul că aceste trei aspiraţii esenţiale sunt frustrate. Trebuie să ne reamintim mereu că nefericirea oamenilor vine din nerealizarea acestor trei tendinţe.

Dorinţa fundamentală de a trăi plenitudinea vieţii se loveşte de pericolele unei lumi care ameninţă să-l aneantizeze pe om şi care îl aruncă în angoasă. Un comportament altruist este aici acela de a lua în considerare frica celuilalt şi a-l ajuta să o surmonteze. Dorinţei de ordine şi de o viaţă conformă cu imaginea pe care şi-o face despre ea li se opun nedreptatea şi dezordinea din lume care îi cauzează omului suferinţa şi disperarea. Simţul altruist ne face atenţi la această disperare şi caută să-i ofere ajutor. În sfârşit nostalgia după comuniune, după protecţie şi după iubire se opun cruzimii unei lumi care îl izolează pe om. A te purta cu altruism înseamnă a simţi împreună cu celălalt solitudinea celuilalt şi a-l ajuta să iasă de acolo. Într-un rol sau altul în care avem ocazia de a-l întâlni pe celălalt, una din aceste dificultăţi este mereu prezentă şi, odată cu ea, posibilitatea de a încerca să remediem acolo.


Nu poate exista sens al comunităţii când teoria şi practica fac din om un lucru, un obiect, un fragment de univers. Când un specialist, de exemplu, îşi tratează bolnavul ca pe „un caz”, sau când, în lumea muncii, nu se vede în om decât un instrument de producţie sau, dacă este funcţionar, un angrenaj din organizarea administrativă. Când în pedagogie profesorul vede elevul şi nu fiinţa umană, adică subiectul.


Acest subiect, în calitate de persoană, este inserat într-o reţea de coordonate ale cărei ordini şi valori nu depind de raţiunea singură, nici de exigenţele lumii. O viziune umană îl pune pe subiectul care suferă şi speră în centrul vieţii. Acolo este vorba de o promisiune care trebuie să se îndeplinească, de o suferinţă care trebuie să fie atenuată, de eşecul sau de reuşita unei realizări de sine. Valorile care sunt în joc sunt, într-un cuvânt, dezvoltarea şi maturarea pe calea interioară: a ne comporta în mod altruist înseamnă a-l însoţi pe celălalt pe calea interioară.


Această atitudine, acest comportament variază şi se concretizează în diferite moduri funcţie de gradele de evoluţie umană. Tot aşa, percepţia trinitară a fiinţei vii corespunde diferitelor nevoi fundamentale ale copilului, ale adultului şi, în sfârşit, ale persoanei avansată deja în maturitate. Fiecare treaptă reprezintă speranţe şi nevoi diferite.


Copilul trăieşte la nivelul premental, încă inserat în Totul primordial al vieţii. El este încă cu totul altfel ancorat în FIINŢĂ şi atât timp cât sensul (simţul) vieţii lui nu este perturbat încrederea în ea este cu totul naturală, credinţa lui într-o ordine conformă cu dorinţele lui şi cu sentimentul lui de protecţie este necondiţionată. Părinţii îşi îndeplinesc datoria lor de devotament faţă de copil atunci când atitudinea lor răspunde aşteptării esenţiale a acestuia. Contactul cu FIINŢA se pierde când – pentru a nu cita decât atitudinea nocivă cea mai frecventă – o prea mare severitate striveşte sentimentul de încredere naturală a copilului în puterea protectoare a vieţii. Sau atunci când schema educativă nu acordă nici o comprehensiune individualităţii proprii a copilului şi împiedică o dezvoltare conformă cu Fiinţa lui esenţială. Legătura se pierde şi atunci când, decepţionat în nevoia lui fundamentală de protecţie, micul om este respins şi lăsat singur cu el însuşi. În faţa unei lumi îngheţate, el a recurs atunci la moduri de adaptare şi la mecanisme de apărare care permit să se mulţumească de bine de rău cu circumstanţele, dar care refulează toate impulsurile spontane ale Fiinţei esenţiale. În majoritatea cazurilor, aceste forme artificiale de adaptare îşi iau rădăcina dintr-un sentiment de incertitudine şi de insecuritate cauzat de o rea atitudine afectivă a părinţilor şi sentimentul care le răspunde la copil. NEVROZELE care manifestă frica de viaţă, sentimentele de culpabilitate şi dificultăţile de comunicare sunt cauzate de experienţele făcute în mica copilărie, de un sentiment de opoziţie faţă de forţe contrare. Atunci când, invers, întâlnim pe cineva pe care nici o circumstanţă nu-l poate zgudui şi a cărui încredere în viaţă rezistă tuturor nedreptăţilor, care suportă solitudinea fără a resimţi o impresie de angoasă şi de abandonare, înseamnă că aici copilăria a adus o satisfacere a nevoilor primordiale… sau că, în maturitate, rădăcinile pierdute ale Fiinţei au fost redescoperite.


Carenţele parentale, sau, mai târziu, experienţele cumplite nu sunt singurele cauze de îndepărtare de FIINŢĂ. Evoluţia naturală comportă în sine un factor de pericol pentru uniunea originară cu aceasta. Dezvoltarea conştiinţei raţionale implică de fapt o evoluţie în care omul se sprijină pe ele însuşi în faţa unei lumi independente de el, faţă de care se simte stăpân sau servitor. Eul face parte din natura umană şi, oricare ar fi legătura originară cu viaţa supranaturală, este necesară o deplină conştiinţă de sine, indispensabilă, de asemenea, siguranţei necesare omului  pentru a se afirma şi a face faţă vieţii cu ajutorul a ceea ce are, ştie şi poate. De aceea altruismul comportă şi un ajutor dat copilului care creşte pentru ca el să devină activ şi eficace, pentru ca el să fie pregătit pentru raporturile şi participarea lui la comunitate, la realizarea lui şi la afirmarea de sine. Dezvoltarea eului depinde în mod special de diferiţi factori altruişti. Descurajarea o frânează, şi la fel şi neglijarea. Altruismul reprezintă deci aici o încredere care încurajează, trezire prietenească a dinamismului şi posibilitatea de dezvoltare datorită confruntării progresive cu obstacole adecvate. Pedagogia este arta confruntărilor productive.


Factorul decisiv de care depinde realizarea reuşită a unui eu  este „da”-ul în faţa vieţii care susţine forţa şi rezistenţele vitale.


Forţa-rădăcină a oricărei existenţe umane, divinul „elan vital” care poartă orice lucru şi îl conduce până la capătul destinului lui, se exprimă în cazul omului prin acest DA spontan şi inconştient în faţa vieţii. Dar el nu poate fi cu adevărat sănătos şi creator decât dacă el este acceptarea conştientă a existenţei. Acest DA natural al omului este pus în discuţie când forţele care îi susţineau copilăria au contrariat realizarea dorinţelor lui primordiale. Spontaneitatea acestui DA în faţa vieţii este în pericol atunci când copilul nu a fost bine primit, sau când a trăit condiţii traumatizante în care s-a simţit prost acceptat, prost inserat, rănit sau respins şi când a resimţit o impresie descurajantă de incomprehensiune, o lipsă de iubire care l-a închis în sine. Un climat salutar este cel în care, încă din copilărie, omul s-a simţit luat în serios, înţeles şi acceptat în toate întâlnirile cu celălalt, oricare ar fi rolul lui. Întâmpinarea pozitivă a vieţii, la fel ca şi o conştiinţă de sine pozitivă, depind totdeauna de acceptarea sau de refuzul care l-au întâmpinat în lume. Aproapele este co-responsabil de această conştiinţă de sine
[ a celuilalt].

Aceasta are trei r
ădăcini corespunzătoare trinităţii FIINŢEI prezente în noi prin Fiinţa esenţială. Cu alte cuvinte, trinitatea FIINŢEI apare sub trei aspecte ale conştiinţei de sine: conştiinţa forţei sale, cea a valorii sale şi cea a lui „noi”, a comunităţii.

Când i-a fost posibil omului să păstreze în copilărie legătura lui originară cu FIINŢA, el păstrează în mod constant sentimentul propriei forţe, adică această încredere în sine şi în viaţă de care nici o ameninţare a lumii nu-l poate jefui. Tot aşa, atunci când a putut să-şi dezvolte în mod liber  individualitatea, sentimentul valorii sale nu va depinde de aprecierea altora şi nu va fi distrus de dispreţul care i-ar fi eventual opus. În sfârşit, conştiinţa constantă a unei legături esenţiale cu Totul şi cu ceilalţi oameni va continua să-l poarte prin toate condiţiile care, în viaţă, îl vor condamna la solitudine. El va păstra mereu un sentiment de contact fundamental. Astfel, conştiinţa de sine, care îl face pe om independent de lume datorită Fiinţei esenţiale, depinde de comportamentul altruist just al personalităţilor cheie care sunt părinţii şi de modul în care copilul a putut păstra intactă înrădăcinarea lui FIINŢĂ.


Creşterea de la copilărie la vârsta adultă aduce, odată cu formarea eului, o relaxare a legăturii cu Fiinţa esenţială care este, aceasta din urmă, independentă de această lume. Trebuie ca acest eu să devină capabil să se afirme, în teorie cât şi în practică, într-un univers faţă de care este din ce în ce mai subordonat. Partida va fi mai dificil de jucat dacă, din copilărie, el şi-a pierdut contactul originar cu FIINŢA. La acest nivel un comportament altruist constă în a-l ajuta să răspundă celor trei dorinţe fundamentale ale vieţii aşa cum se exprima ea în eul profan. Înseamnă deci a-l ajuta pe celălalt să-şi asigure securitatea, să dea un sens vieţii lui, să se integreze prin munca lui în slujba comunităţii şi să creeze acolo contacte. Aceste formule abstracte cer pentru fiecare caz individual un mod de realizare diferit. Cu toate acestea, fiecare rol, fiecare situaţie oferă posibilitatea de a îndeplini vizavi de aproapele sarcina altruistă. Este suficient să o păstrăm prezentă în minte. Dar această datorie de solidaritate nu epuizează încă, şi de  departe, şansele şi datoriile faţă de altul.


Omul nu este identic cu eul său profan şi el nu devine cu adevărat pe deplin el însuşi decât într-o legătură conştientă cu Fiinţa lui esenţială. Adevărata sarcină de ajutor pentru altul nu poate să se îndeplinească decât sub semnul FIIINŢEI supranaturale. Trebuie deci să distingem între responsabilitatea faţă de eul dependent de destin şi de necesităţile lui şi cel care comandă Fiinţa esenţială voalată sau refulată a aproapelui. Este vorba deci de însoţirea acestuia pe calea maturizării sale.


Nu există nici o relaţie, nici în familie, nici în lumea exterioară sau profesională, care să nu dea şansa de a ne face utili celuilalt în dificultăţile lui practice, dar şi de a-l ajuta şi de a-l însoţi pe calea Fiinţei lui esenţiale. Totuşi, preocupaţi cum suntem să-i facem un serviciu pe planul material sau social, noi riscăm mereu să neglijăm acest ultim aspect. Aceasta se remarcă încă din copilărie când, absorbiţi de datoriile lor de părinţi, aceştia au tendinţa să nu vadă în individualitatea copilului lor decât o „bizarerie”, un factor perturbator. Ei neglijează astfel prea adesea dezvoltarea spirituală conformă FIINŢEI în favoarea unui sistem de educaţie stereotip. Regăsim această situaţie nesănătoasă  atunci când, mai târziu, autoritatea nu ţine seamă decât de rolul social şi neglijează astfel factorul decisiv al unei dezvoltări umane. Aspiraţia secretă care exprimă cea mai profundă nevoie a omului, adică aceea de a-i lăsa Fiinţei esenţiale locul să se dezvolte, rămâne nesatisfăcută. Numai o fraternitate în FIINŢĂ permite unei veritabile empatii să-şi realizeze obiectivul: a-l ajuta pe celălalt să străbată barierele care ne închid în mod dureros într-o realitate fără ieşire. Epoca noastră prezintă aici o adevărată oportunitate şi, într-un anumit sens, ne impune o nouă datorie.


Obiectivul căutat până aici era simpla dezvoltare a personalităţii. Problema care se pune astăzi este aceea de a deveni o „persoană”. O „personalitate împlinită” se realizează atunci când, nemulţumit doar să trăiască în securitate, omul caută în plus să facă un serviciu societăţii. Omul devine această personalitate atunci când poate fi garantul responsabil al valorilor recunoscute. A eşua în această datorie înseamnă atunci a-ţi pierde onoarea. Libertatea umană este aici cea a spiritului care cere uitarea de sine şi stăpânirea unei naturi elementare, dominată de micul eu, în favoarea servirii dezinteresate a comunităţii. Această formă de devotament constituie până aici cea mai înaltă valoare căci sarcina îndeplinită servind înainte de toate societatea a îmbrăcat sensul cel mai profund uman. Ajutând la susţinerea şi la protejarea totului, se asuma responsabilitatea nucleului lui transcendent.


Când societatea se transformă în sisteme organizate
sau când, pentru a subzista în ea, omul este obligat să-şi disimuleze umanitatea până la o face de nerecunoscut, servirea colectivităţii îşi pierde sensul metafizic. Lumea nu mai este decât domeniul simţurilor şi al eficacităţii practice. Fiecare este redus acolo la propria lui individualitate. Dar este şi momentul în care intervine adevărata datorie de altruism. Aceasta cu atât mai mult cu cât trezirea omului la FIINŢĂ se naşte tocmai din negarea ei de către lume. O trăsătură specifică a timpului nostru este faptul că el se interiorizează chiar în proporţia în care, respins de forţele lumii, se loveşte de barierele pe care i le impune conştiinţa lui profană, şi se lasă atins de FIINŢĂ. O nouă auroră pare aşadar să se ridice astăzi şi să lumineze cu o lumină strălucitoare un peisaj scăldat până acum de o lumină lunară. Adevărata sarcină care îi incumbă spiritului altruist începe acolo şi este aceea de a-l ajuta pe celălalt să descopere în el însuşi împărăţia vieţii spirituale şi să se ridice la nivelul de umanitate al unei adevărate persoane, adică al unui subiect transparent FIINŢEI şi capabil să o manifeste în această lume în strălucirea vitalităţii ei, în strălucirea formei ei nealterate şi în binefacerea acţiunii ei.


Din volumul:
K. G. Durckheim LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE.
L
’homme à la recherché de son integralité,
Editions du ROCHER, Paris

Traducerea
îmi aparţine, V. J.