duminică, 8 mai 2011

K.G. Durckheim - Sentimentul altruist al medicului. Medicina persoanei.

Orice terapeut reflectă o anumită viziune a fiinţei umane şi a destinului ei în această lume. O schimbare de concepţie pe această temă modifică deci şi sensul terapiei şi, prin urmare, noţiunea de sănătate. Aceasta se remarcă în poziţia luată în faţa crizei medicinii occidentale actuale. Pe de o parte raţionalizarea vieţii – şi deci şi a medicinei – atinge astăzi paroxismul ei şi, pe de altă parte, o reacţie începe să se ridice, până şi în cabinetul medicului, contra depersonalizării vieţii şi a omului ca subiect. Arta de a vindeca se află astfel în faţa unei noi sarcini.
Procesul de raţionalizare a vieţii şi a medicinei nu a ajuns încă la capătul lui. Metodele medicale ştiinţifice se dezvoltă şi se afinează. Ele întâlnesc în continuu noi şi senzaţionale succese. Cu toate acestea, medic şi pacient se întâlnesc din ce în ce mai puţin ca de la om la om. În locul unei relaţii personale găsim, într-o proporţie tot mai îngrijorătoare, raporturi neutre între organizaţii dematerializate: echipe de specialişti şi de oameni de ştiinţă, sindicate de medici, faţă în faţă cu grupuri de pacienţi şi de asigurări de sănătate cu abordare juridică şi indiferentă faţă de individ. Funcţionarea „sănătăţii organizate” este în zilele noastre un sistem străin persoanei umane, ca şi celelalte, de altfel, care guvernează peste viaţa socială, de la civilizaţie la economie şi industrie. Cuvântul sănătate nu reprezintă altceva aici decât o eficacitate pe care ne putem sprijini, cea care îi permite omului să răspundă exigenţelor impersonale ale unei lumi pragmatic programate.

În faţa unei societăţi inumane condusă după principii pur raţionale, care îl consideră pe om ca pe un obiect, acesta se trezeşte într-o bună zi la starea lui de subiect. Omul reflectează la situaţia lui de om şi omul la cea de persoană care vrea să fie luată în considerare ca atare. Practica medicală actuală iniţiază de altfel o turnantă spre medicina persoanei.

Pentru viziunea dominată de raţiune şi de conştiinţa orientată spre lume omul apare ca un lucru şi este tratat în consecinţă. Pentru medicina tradiţională boala este ceva somatic şi trebuie să-i observăm tulburările cu un recul ştiinţific, trebuie să le tratăm în mod impersonal ca şi cazuri, scopul fiind acela de a-i reda pacientului capacitatea de „funcţionare” din nou cât mai repede posibil şi fără complicaţii.


Fără îndoială că omul face parte şi el din univers şi trebuie, în acest caz, să fie considerat în funcţie de acesta. Totuşi, în integralitatea lui, el este altceva şi mai mult decât un fragment de univers, o piesă detaşată pentru reparaţie. El este un subiect personal şi ceea ce, din el, poate fi raţional sesizat şi tratat nu constituie decât un element din totalitatea lui. În fapt, dacă vrem să-l înţelegem şi să-l abordăm corect, chiar şi ceea ce este raţional sesizabil în el trebuie să fie perceput sub unghiul personal.


Sistemul de coordonate în care trăieşte omul ca subiect individual nu este „lumea” supusă legilor cauzale şi determinată de spaţio-temporal. În faţa lumii exterioare a obiectului se află vizaviul lui interior de subiect. Acesta se trăieşte pe trei planuri. Planul inferior priveşte natura fizică a lui care, de la naştere până la moarte, este supusă legilor biologice. Al doilea este cel al eului său natural. Ceea ce contează pentru el este suferinţa şi eliberarea de suferinţă, promisiunea şi realizarea propriului eu. În spaţiul lui personal şi timpul lui personal, prin durere şi bucurie, succes şi eşec, dezvoltarea umană se produce în corpul de destin al eului său. Mereu în căutarea unei vieţi scutite de durere, sigură şi fericită, el luptă contra distrugerii, a disperării, a solitudinii şi a morţii. Acest eu este dependent de „celălalt” , de un raport comprehensiv, prietenesc şi susţinător al „tu”-ului. La nivel medical, el cere un examen aprofundat şi binevoitor al problemelor lui. La al treilea nivel, omul transcende lumea naturală a corpului său şi de asemenea şi a eului său profan în favoarea unei alte sarcini. Prin legătura cu viaţa supranaturală el caută înflorirea Fiinţei lui esenţiale. Aceasta îl pune pe medic în faţa unei alte obligaţii.



În zilele noastre, medicul trebuie să recunoască că „persoana în devenire” nu suferă numai în eul ei natural, că lucrarea lui în lume şi în slujba colectivităţii şi maniera în care el se achită de ele nu sunt singurele în cauză. Suferinţa omului cea mai profundă rezultă din insatisfacţia Fiinţei lui esenţiale care caută să se manifeste în pofida obstacolelor, chiar şi în condiţii dificile sau dureroase. Această Fiinţă nu face să se caute pur şi simplu comprehensiunea afectivă, ea aşteaptă şi un apel, o direcţie, o îndrumare pe calea interioară, şi aceasta şi în cazul medicului.


Finalitatea omului, ca persoană, se realizează într-o transformare fără sfârşit care, de la starea de subiect în care se trăieşte ca subjectum mundi, îl duce la cea de subjectum Dei. A realiza acest destin reprezintă legea lui personală fundamentală. Pentru a putea vorbi de o medicină a omului, trebuia ca pacientul să fie tratat nu numai ca un caz, ci într-un spirit de compasiune umană. Medicul trebuie deci să studieze cu grijă indispoziţiile care ating eul profan dar el trebuie, de asemenea, să ia în considerare bolnavul sub unghiul acestei legi personale fundamentale şi, în cadrul capacităţilor lui medicale, să-l îndrume şi pe calea persoanei.


În timp ce până în prezent noţiunea de sănătate nu privea decât capacitatea umană de a reuşi, în mod eficace şi fără suferinţă, în această lume, medicina persoanei îşi extinde concepţia despre sănătate la totalitatea acesteia (a persoanei). Această noţiune nouă de „sănătate totală” desemnează o stare de spirit în care omul, conform exigenţei Fiinţei lui esenţiale, nu abandonează niciodată calea care, printr-o constantă metamorfoză, îl duce ls starea de subjectum Dei. El nu mai este numai „în ordine” prin raport cu lumea exterioară, dirijat de şi spre ea, ci prin raport cu Dumnezeu, orientat de şi spre el. De fiecare dată când este vorba despre adevărata concepţie a omului ca persoană, astfel înţeleasă, medicina care tratează persoana umană este fundamental religioasă, adică „iniţiatică”. Aceasta nu înseamnă că ea este ataşată unei religii sau confesiuni determinate. Aceasta nu vrea nici să spună că ea adaugă diagnosticului sau terapiei clasice o metodă sau practici religioase. Oricare ar fi maladia de care suferă pacientul, aceasta implică pentru medic necesitatea de a păstra prezent în minte nucleul supranatural al bolnavului său şi, în cadrul capacităţilor sale medicale, să adapteze îngrijirile date la legea personală fundamentală a acestuia.


Medicina persoanei este altceva decât psihologie aplicată
. Putem face abstracţie de om, ca persoană, atât într-un tratament biologic şi fiziologic cât şi în psihologie. Este cazul de fiecare dată când, ca şi medic specialist, aceasta are drept scop restabilirea unei activităţi exterioare normale şi fără probleme. Orice tratament care nu priveşte decât singurele nevoie ale eului profan şi nu vizează numai să asigure securitatea unei existenţe fără suferinţă neglijează Fiinţa esenţială a omului şi ratează astfel singura lui datorie. Există astăzi o medicină şi o terapie care îl împiedică pe om să se vindece pentru că ele îl împing pe om spre o „bună sănătate iremediabilă”.


Fiecare maladie deranjează sau distruge planul şi ordinea în care se mişcă omul în eul său natural. Dar, dacă este sigur că suferinţa perturbă totdeauna „subjectum mundi”, ea reprezintă în acelaşi timp cu siguranţă pentru el o şansă de transformare în „subjectum Dei”. Cu cât o maladie survine mai brusc în viaţa cuiva, cu atât eul său natural se cambrează în faţa ei. Cu toate acestea, prin zelul lui şi prin dorinţa lui nerăbdătoare de a ajunge din nou cât mai repede activ şi liber de suferinţa lui, el împiedică acţiunea binefăcătoare a forţelor care acţionează în secret şi el rămâne acelaşi timp surd la vocea Fiinţei lui esenţiale. Aceasta nu caută niciodată dispariţia simptomelor de suferinţă ci tinde, prin ele, să-l modifice pe om în sensul maturării lui şi să facă să progreseze subiectul în totalitate. O atitudine crispată în afirmarea de sine şi în eficacitatea profană este nu numai sursa psihologică a majorităţii maladiilor , ci ea este şi un obstacol pentru o adevărată vindecare. Eliberarea de o tensiune (încordare) face aşadar totdeauna parte din datoria medicală.
Pentru medicul conştient că el nu trebuie să se conducă vizavi de pacientul său numai ca un partener al eului său natural, ci că el nu trebuie să piardă din vedere situaţia lui „persoană în devenire”, boala, oricare ar fi natura ei, comportă posibilităţi şi sarcini complet noi. Forţele supranaturale ale Fiinţei lui esenţiale se trezesc atunci când pacientul este tocmai la capătul resurselor lui de înţelegere şi de rezistenţă. Dacă el ştie să le primească ele îşi vor începe lucrarea lor de vindecare. Când bolnavul este capabil să se abandoneze lor, sursa spirituală care îl va readuce la sănătate poate să ţâşnească din tenebrele incomprehensiunii şi neputinţei. Rolul medicului va fi acela de a-l ajuta pe bolnav să se poarte cu curaj, să rămână calm şi încrezător în loc să se opună incomprehensibilului şi să se revolte contra lui. Apt pentru aceasta este numai practicianul care cunoaşte din experienţă personală inexplicabila lucrare a spiritului. Medicul persoanei nu face numai apel în cazul bolnavului la forţele naturale şi la voinţă, el îl ajută, de asemenea, să-şi deschidă inima la talazul de forţe din profunzime pe care raţiunea nu ştie să le explice. Acţiunea lor potoleşte nerăbdarea, tensiunea şi frica bolnavului aşa încât vindecarea fizică, şi ea, intervine mai repede. A cunoaşte puterea acestei credinţe încrezătoare care îl susţine şi îl transformă pe bolnav în pofida slăbiciunii lui în faţa bolii care îl copleşeşte face aşadar parte din cunoaşterea esenţială a persoanei. Când medicul este capabil să facă să ţâşnească la bolnav sursa încrederii salvatoare şi impulsul care îl va face să progreseze pe calea interioară, el îl conduce pe bolnav spre o vindecare care merge mult dincolo de o simplă eliberare de durere şi de restabilirea activităţii funcţionale.


Dar medicina astfel înţeleasă nu riscă ea să depăşească limitele „medicale” puse practicianului? Cu siguranţă nu: din contră el îşi îndeplineşte atunci pe deplin sarcina sa. Cunoştinţele lui medicale şi psihologice, experienţa lui, ştiinţa clasică pe care a dobândit-o nu sunt în nici un caz excluse prin aceasta. Ele sunt, din contră, incluse într-un ansamblu mai vast de referinţe care corespund totalităţii omului. A subordona acţiunea medicală legii personale fundamentale a bolnavului nu creează o limitare, ci o diferenţiere şi o aprofundare a metodelor şi a proceselor tradiţionale de cercetare şi de tratament. Medicina somatică bazată pe ştiinţele naturale, psihanaliza de asemenea vor obţine cele mai bune rezultate în măsura chiar în care vor ţine seama de dezvoltarea Fiinţei esenţiale din subiectul personal şi în care eliberarea şi dezvoltarea ei reprezintă o sarcină care le înglobează şi le depăşeşte. Când persoana ia cu adevărat locul dintâi în atenţia acordată bolnavului şi în tratamentul care îi este prescris, medicina tradiţională poate atinge o reuşită superioară – fie şi numai surmontând clasica separare între suflet şi corp pe care o datorăm gândirii raţionale. Văzute sub unghiul persoanei, psyche şi physis nu sunt două realităţi distincte, ci două modalităţi prin care, ca subiect, omul se exteriorizează şi se interiorizează, se trăieşte şi se exprimă.


Corpul viu nu este un cadavru însufleţit. El este modul în care, prin gesturile lui, mişcările lui, omul-subiect trăieşte şi se exprimă în ansamblul lui. Aceste gesturi, obişnuite sau trecătoare, pot să corespundă legii interioare fundamentale sau pot să-i fie contrare, pot să-l deschidă pe om sau să-l închidă faţă de Fiinţa lui esenţială. Ele pot fi transparente acesteia sau pot să o voaleze şi deformeze. Medicul care, în pacient, este atent la subiect, nu va observa numai organul sau partea bolnavă din corpul său, ci înainte de toate dispoziţia lui de ansamblu. Prin ea se exprimă modul în care subiectul este „acolo”, transparent Fiinţei lui şi prizonier al eului şi al contingenţelor lui. Practicianul competent va recunoaşte astfel în dispoziţia generală a bolnavului său, în raportul dintre tensiune şi destindere şi în respiraţie dacă, şi în ce măsură, el este prezent ca un eu impacientat şi anxios sau ancorat în centrul său, plin de seninătate şi încredere. Într-o atitudine corporală prost netratată, într-o tensiune şi o relaxare excesive, şi mai ales într-o respiraţie prea plată, el va recunoaşte semnul unei absenţe fundamentale de încredere şi de pace interioare şi, prin urmare, o alterare a Fiinţei esenţiale. El se va strădui deci înainte de toate să-l orienteze pe bolnav spre destinderea adecvată şi atitudinea justă care sunt cele care îl fac transparent FIINŢEI şi eliberează forţele de vindecare. Medicul nu va putea să-l trateze bine pe pacient, ca pe un subiect şi o persoană, decât dacă el însuşi şi-a supus viaţa lui personală acestei legi. El va trebui în plus să-şi considere propriul lui corp ca pe o expresie a Fiinţei lui de persoană, ca el să se exerseze fără răgaz în atitudinea voită pentru a fi capabil să ajute, în orice fel de maladie, un pacient care să nu fie în atitudinea de destindere şi de respiraţie juste.


Faptul că medicina actuală este ignorantă cu privire la aceste lucruri dezvăluie o manieră prea materială şi prea raţională de a considera corpul. Totuşi tendinţa nouă a practicianului spre medicina persoanei, cea care acordă o atenţie mai altruistă bolnavului suferind de prea marea importanţă a eului profan, nu înseamnă deloc că trebuie să renunţăm la o poziţie strict medicală. Terapia persoanei, în sensul larg al termenului, se sprijină pe trei puncte: obiectivitate în privinţa cazului medical, empatie şi compasiune în faţa fiinţei suferinde şi îndrumarea pe calea spre persoană. Un medic competent are deci:


a)     
O cunoaştere specifică extinsă, aşa cum se dobândeşte în învăţământul medical clasic. El atestă aceasta printr-o poziţie obiectivă fermă de obiectivitate şi de recul vizavi de bolnav. Această atitudine devine excesivă când bolnavul devine un simplu caz şi când subiectul uman este neglijat.

b)     
O inimă caldă şi caritabilă şi o abordare umană comprehensivă faţă de cel care suferă în destinul eului său. Totuşi când aceasta singură consideraţie se adaugă atitudinii obiective, ajutorul medicului nu se adresează decât eului natural şi corpului de destin al bolnavului.

c)     
Comprehensiunea profundă şi respectul pentru calea interioară conformă legii fundamentale care este datoria personală încredinţată omului. Comportamentul general vizavi de bolnav care va rezulta de aici tinde mai presus de toate să-l facă să atingă maturitatea interioară. Cu condiţia ca el să fie însoţit de un sentiment de încredere umană, el va contribui la crearea unui recul necesar unei susţineri şi unei direcţii autentice pe calea care duce la realizarea persoanei.

Din volumul:
K. G. Durckheim LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE.
L
’homme à la recherché de son integralité,
Editions du ROCHER, Paris

Traducerea
îmi aparţine, V. J.