luni, 6 iunie 2011

K.G. Durckheim - Câteva riscuri de practicã improprie a exercitiilor spirituale


Când o dispoziţie profană domneşte în cel care aspiră la contactul cu FIINŢA, el riscă să situeze experienţa FIINŢEI sub semnul eului, deci să o rateze. Principalele pericole sunt atunci: O MOALE(ŞUBREDĂ) DISOLUŢIE, CULTUL SENTIMENTAL AL IMPRESIILOR TRĂITE ÎN EXPERIENŢĂ ŞI INFLAŢIA EULUI prin însuşirea forţei dobândite datorită FIINŢEI.


În zilele noastre mulţi oameni au gustat din FIINŢĂ şi nu la puţini această experienţă a făcut să se nască dorinţa de a accede la un contact mai profund şi mai durabil cu ea. Înţelegem deci pentru ce se creează astăzi peste tot centre în care, sub o îndrumare mai mult sau mai puţin valabilă, se practică exerciţii menite să-i scoată pe oameni din starea de conştiinţă obişnuită. Sub eticheta unor denumiri respectabile, ca yoga, meditaţie, linişte, reculegere, se practică tot felul de exerciţii. Pentru cel care a ajuns pe ţărmul transformării, există totuşi acolo un risc de noi deformări.

Primul pericol ameninţă atunci când, depăşit un anumit prag, starea de conştiinţă obişnuită şi forma de conştiinţă legată de eu sunt pe punctul să se dizolve şi când, gata să treacă acest prag care duce la starea de persoană, omul se opreşte la simpla bucurie (plăcere) a unui sentiment de dezrădăcinare în afara limitelor lui obişnuite. Meister Eckhart ne-a avertizat deja: „Când în meditaţie atingi o stare atât de frumoasă încât ai vrea să rămâi acolo pentru totdeauna, smulge-te din ea şi aruncă-te asupra primului lucru de făcut, căci este o emoţie dizolvantă şi nimic mai mult.” Emoţiile dizolvante! Este o tentaţie constantă pentru omul de astăzi. În loc să afle în experienţă elanul care îl împinge spre o nouă devenire, el riscă să se scufunde în simplul confort al ştergerii tuturor frontierelor. Când domină apetitul de evadare spirituală, el barează calea spre o formă justă şi conformă cu FIINŢA.

Mulţi oameni caută, nu în drog, ci în exerciţii de linişte, o eliberare trecătoare din eul lor prizonier al unei cochilii de apărare calcifiată. Am cunoscut mulţi practicanţi ai acestor exerciţii care, timp de ani întregi, s-au cufundat zilnic în „meditaţie” şi sunt totuşi mai departe de o transformare interioară decât mulţi alţii care nu ştiu nimic despre exerciţiul spiritual. Dacă aceşti oameni sunt întrebaţi pentru ce le practică şi ce le aduc ele, ei vorbesc cu plăcere despre momente „în afara timpului”, despre „stări fără greutate”, despre „stări elevate”, al căror efect, în cel mai bun caz, se prelungeşte puţin în cursul zilei. Dar a trăi o stare a cărei acţiune este atât de scurtă nu reprezintă încă o TRANSFORMARE. Căutarea nu a acesteia, ci a unor emoţii agreabile nu serveşte de altfel la nimic. Trebuie să se formeze, în centrul persoanei, un nucleu de noi forţe spirituale. Aceasta cere o decizie fermă în alegerea căii interioare şi naşterea unei noi conştiinţe. Dar fără o asanare în profunzime, adică fără o lucrare serioasă asupra inconştientului, orice „succes” stă pe un nisip mişcător căci integrarea Fiinţei esenţiale rămâne precară. Nimic nu este mai defavorabil căii decât un simplu cult al impresiilor emoţionale în care omul nu asumă nici datoria, nici sacrificiile pe care ea le impune şi se abandonează pur şi simplu unor „stări sublime”. Bineînţeles, orice contact cu FIINŢA aduce o fericire profundă şi miraculosul nu este contestabil aici, dar este blamabil să ne abandonăm, fără să o depăşim, unei plăceri subtile.


Al doilea pericol este trândava, inutila pace.
Paul Brunton îmi spunea într-o zi că a avut impresia, în India, că unii yogini îi îndrumau pe o cale falsă pe mulţi oameni, aducându-le ceva – ceva ce fără îndoială ei căutau sau mai degrabă eul lor căuta -, adică o pace indolentă şi odihna în indiferenţa care nu face să pătrundă nimic serios în conştiinţă. O asemenea inerţie, artificial generată, nu are nimic în comun cu pacea autentică a spiritului, nimic din liniştea vie care ne reuneşte cu Dumnezeu într-un mod perceptibil, plin de viaţă, fructuos. Este o linişte moartă care, reieşind pe un fond de agitaţie şi de angoasă, poate fi, e adevărat, agreabilă, dar care dăunează profunzimii Vieţii. Când nimic nu mai mişcă, liniştea este moarte. Seninătatea vie se întâlneşte acolo unde nimic nu opreşte mişcarea Vieţii, adică a eternei transformări.

Un al treilea pericol se poate naşte din contactul cu FIINŢA. El constă în a-l deturna pe acesta de la scopul lui. Distrugerea imperiului eului se schimbă în contrariul ei atunci când omul se serveşte de contactul FIINŢEI pentru a-şi îmbogăţi eul. Alimentat de o forţă transcendentă un om neexperimentat uită cu uşurinţă că acest surplus de putere i-a fost dat ca o graţie(har), dar şi ca o datorie de îndeplinit. El şi-l însuşeşte deci şi eul lui se umflă de ceea ce ar fi trebuit să-l facă modest. Nu numai că ceea ce a fost dobândit prin FIINŢĂ este denaturat, dar el devine sursa unei periculoase sporiri de putere extrem de vătămătoare şi care, în plus, se întoarce contra celui care o posedă. Ceva de care ar fi trebuit să beneficieze viaţa lui spirituală serveşte, într-un mod luciferic, puterea eului său.



K.G. Durckheim – LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE, Ed. du Rocher, Monaco, pag. 35-38