vineri, 3 iunie 2011

K.G. Durckheim - Transparenţa

Din ciclul Omul în căutarea integralităţii lui

„Transparenţa, spune Jean Gebser, este forma de manifestare a spiritualului”.

Există oameni foarte inteligenţi care nu sunt spirituali. Ce le lipseşte? Transparenţa. Chiar şi o inteligenţă evoluată, dezvoltată, nu garantează simţul spiritualului. Este uimitor de descurajant să ai o conversaţie pe Cale cu oameni inteligenţi, de un bun nivel filosofic chiar, dar care nu sunt transparenţi. Ei nici măcar nu înţeleg despre ce este vorba. Şi când încep să înţeleagă, devin cinici, sau se supără căci, a te angaja pe Cale şi a te lăsa luat de ea, prin ceea ce conţine ca adevăr profund, ar fi sfârşitul sistemelor, bine stabilite dar străine FIINŢEI, în care se înrădăcinează vanitatea lor şi pretenţiile lor.

K.G. Durckheim – LA VOIA DE LA TRANSCENDANCE, ed. du Rocher, pag. 60


* * *
Când existenţa umană progresează conform destinului şi misiunii ei, ea se realizează în transparenţă. Graţie ei, omul şi universul permit Vieţii supranaturale, prezente în ei, să se reveleze.
* * *
Termenul de „transparent” se aplică unei substanţe translucide care lasă să apară prin ea ceea ce, fără această calitate, ar rămâne invizibil. Transparent, am mai putea spune, înseamnă că un lucru lasă să treacă prin el alt lucru, acesta neputând fi vizibil decât datorită celui care îl lasă să transpară. Aplicat unei fiinţe umane, aceasta capătă un sens diferit de transparenţa unui geam la peisajul pe care îl lasă să se vadă, sau decât deschiderea unei ţevi care lasă să treacă apa. În cazul omului, transparenţa priveşte un subiect, în sine distinct, dar diafan prin raport cu alt lucru, el însuşi distinct şi independent.
În transparenţa umană nu un lucru independent lasă să treacă un alt ”ceva”. Este vorba acolo de un „cineva” care, în Fiinţa lui esenţială, este transparent, sau diafan, şi acest cineva nu este astfel, de fapt, decât tocmai datorită la ceea ce poate lăsa să transpară. El ţine - altfel spus, calitatea lui de transparenţă - de ceea ce lasă să transpară. Omul este cineva deschis sau voalat şi aceasta numai prin forţa Fiinţei esenţiale care este el în profunzime.

Privirea naturală şi bunul simţ al adultului sunt suficiente – fie că acest adulte este matur sau nu – pentru a înţelege ce este calitatea de transparenţă a unui geam, a unui abajur, a unui voal, a unui text, onestitatea şi lipsa de onestitate a unei feţe. Pentru a sesiza ce este transparenţa când este vorba de o stare a fiinţei umane ca persoană, trebuie să fi atins un anumit nivel uman. Acest nivel poate fi înnăscut, el poate fi şi o maturitate dobândită în timpul vieţii prezente. Transparenţa este atunci fructul unei evoluţii prin care dimensiunea de profunzime a Fiinţei esenţiale străluceşte prin conştiinţa eului. Această calitate face, de asemenea, să se presimtă ceea ce se află în afara limitelor eului profan şi a conştiinţei naturale. Ea este în plus indispensabilă împlinirii de sine umane.
* * *
În starea de transparenţă, viaţa supraterestră apare în lume şi în limbajul existenţei spaţio-temporale şi FIINŢA se manifestă prin Sinele uman. În toate formele finite, Viaţa exprimă supranaturalul ei infinit de spaţiu şi de profunzime. Lumea devine transparentă pentru supranatural şi inima lucrurilor începe să strălucească acolo. Când omul este cu adevărat în această stare, tot ce întâlneşte devine de asemenea transparent. Natura esenţială a celuilalt se manifestă dar, potrivit gradului lui de transparenţă, în propria lui deformare.
A atinge starea de transparenţă la FIINŢĂ pentru ca ea să se poată revela în mod eficace, scopul şi fructul unei realizări de sine conform destinului uman. Este scopul maturităţii. În ea apare caracterul de revelaţie al vieţii umane. Contactul cu universul omului în stare de transparenţă manifestă unitatea FIINŢEI. El comunică atunci în mod inconştient cu Fiinţa esenţială a altora, devenind în acelaşi timp, şi el, perceptibil. Atins integral în profunzimea lui, acest altul se simte chemat, încurajat de asemenea, să lase să se vadă, fără timiditate, ceea ce este el prin Fiinţa lui esenţială.
Transparenţa face să se topească la celălalt ceea ce împiedica contactul lui cu Fiinţa esenţială, deschizând astfel calea unei forţe creatoare şi eliberatoare de care lumea beneficiază la rândul ei. Ea face să se ia cunoştinţă de ceea ce poate fi deformat. Persona şi falsele ei faţade se prăbuşesc, lăsând să se vadă persoana autentică. Ea revelează Fiinţa esenţială. Ea este forţă de transformare, revigorantă şi eliberatoare, a cărei influenţă se exercită asupra oricărei acţiuni sau non acţiuni. Transparenţa generează transparenţă.
* * *
O fiinţă umană nu devine vizibilă, în transparenţa ei chiar decât dacă nu o considerăm – aşa cum aceasta se petrece pentru conştiinţa care defineşte – ca pe o realitate distinctă, separată de Tot. Pentru conştiinţa obiectivantă, un om este întotdeauna un lucru în sine, detaşat de totalitatea Vieţii. Totuşi, în Fiinţa ei esenţială, ea rămâne legată de aceasta. Ea este acest Tot, chiar dacă este vorba de fiecare dată de o modalitate a existenţei umane.
* * *
Fiecare fiinţă umană este o formă de manifestare a FIINŢEI care ia progresiv cunoştinţă de ea însăşi. Când această conştiinţă de sine a Vieţii ajunge să străpungă la un om, el reuşeşte puţin câte puţin să se elibereze de o lume în care eul lui terestru s-a rătăcit. El este separat de FIINŢĂ atât timp cât se identifică cu singura conştiinţă a eului său profan, cât persistă în a nu conta decât pe el însuşi şi a se închide în acest eu. Căci el este atunci propria sa referinţă şi alterează în el însuşi conştiinţa proprie VIEŢII. „Ruptura sa de FIINŢĂ îl face sclav al tuturor lucrurilor” (Luther). Redus la el însuşi, el slăbeşte. El este nevoit să conteze pe ceea ce are, ceea ce ştie, ceea ce poate. Plenitudinea FIINŢEI devine pentru el multiplul. Forţele creatoare din profunzime se reduc la un „a face” şi nu-i mai rămâne decât să-şi disimuleze propriul vid sub forme superficiale. Ordinea vie se limitează la o reţea de „relaţii”, unitatea Fiinţei esenţiale cu FIINŢA la un sistem de raporturi sociale.
Consecinţele acestei separări de Fiinţa înnăscută din el – separare a cărei traversare îi este impusă – sunt sursa unei suferinţe caracteristice şi aceasta îl pregăteşte să ia cunoştinţă de Fiinţa esenţială pe care a trădat-o. De fapt, însăşi suferinţa separării lui de FIINŢĂ generează procesul care cere transparenţa, adică deschiderea progresivă pentru Fiinţa esenţială prezentă în el.
Sinele transparent care este scopul maturităţii umane implică o integrare a eului profan şi a Fiinţei esenţiale. Datorită ei Viaţa supranaturală este prezentă  şi în trăirea eului orientat spre lume, în ceea ce face sau ceea ce evită să facă.
* * *
Viaţa supranaturală , cu promisiunile şi exigenţele ei, este neîncetat la lucru în om în limbajul Fiinţei lui esenţiale, dovedindu-ne astfel că aceasta nu este produsul imaginarului nostru şi a speculaţiilor noastre. Prezenţa ei este resimţită ca ceva suprauman care vorbeşte şi acţionează în noi. Cu cât omul se îndepărtează, prin eul lui profan, de Fiinţa lui esenţială, cu atât suferinţa care rezultă de aici îl repune pe urma ei. El o va percepe atunci ca pe conştiinţa absolută a unei exigenţe irezistibile, dar şi ca pe o forţă de eliberare. Poate că atunci graţia marii experienţe îi va fi acordată, făcându-l să simtă prezenţa în el însuşi a martorului FIINŢEI, în plenitudinea, ordinea şi unitatea ei.
* * *
Transparenţa implică capacitatea de A PERCEPE, în cel mai intimul din noi, a Fiinţei esenţiale, dar şi pe aceea de A PRIMI forţa ei de transformare. Trebuie nu doar să auzim promisiunea Fiinţei esenţiale, ci trebuie să recunoaştem exigenţa ei. Un simţ deosebit este necesar aici, un instinct dincolo de simţuri, capabil să deceleze supranaturalul ca pe o calitate particulară a trăirii. Educarea acestui simţ este un element esenţial în practica iniţiatică. Ea este începutul acestei reorientări a personalităţii întregi, mai întâi întoarsă spre lume pentru ca apoi, ca persoană, să se deschidă FIINŢEI.
Dacă, prin Fiinţa lui esenţială, omul „este” supranatural, el este şi conceput, ca subiect conştient, să îl perceapă. Dar pentru că „raţiunea” lui este dezacordată, este nevoie ca el să reînveţe să se armonizeze cu FIINŢA. Condiţia acestui acord regăsit este mai întâi ca el să sufere din cauza „obturării porilor metafizici”. Este nevoie apoi să se îndeplinească un reviriment al conştiinţei lui. Este nevoie ca el să treacă la o viziune diferită a realităţii, adică la deschiderea faţă de o cu totul altă dimensiune şi un nou sens, o nouă ordine şi faţă de noua logică care ţin de ea. Această schimbare, acest reviriment pot fi pregătite prin contactul cu FIINŢA.
* * *
O transparenţă crescândă este semnul progreselor obţinute pe calea realizării de sine. Ea dovedeşte că eul s-a articulat pe Fiinţa esenţială, că el a luat cunoştinţă de independenţa lui faţă de lume şi de prezenţa FIINŢEI în el. Omul devine astfel el însuşi nu numai prin manifestarea FIINŢEI, ci şi  prin integrarea Fiinţei lui esenţiale şi a eului său profan, şi aceasta este condiţia prealabilă a transparenţei. Este o stare a omului întreg în care, în eul său profan translucid pentru Fiinţa esenţială, el este capabil să-i poarte mărturie în lume. Forţa misterioasă şi lucrătoare a Sinelui crescând spre propria realizare tinde spre această atitudine a omului în integralitatea lui, şi transparenţa actualizează o potenţialitate care este în acelaşi timp fericire şi angajare.
* * *
Singurul care poate înţelege ce este ea este cel care a trăit un contact, fie şi trecător, cu FIINŢA sau cel care posedă cel puţin intuiţia interioară a stării care îi este destinată.
Transparenţa poate fi trăită ca un contact minunat care îl angajează faţă de FIINŢĂ, şi, de asemenea, ca promisiunea unei noi relaţii cu lumea. Prezenţa FIINŢEI se impune aici tot mai mult într-o lume impregnată de ea. Fiinţa străluceşte prin ea. Degajată de opacitatea ei materială, lumea obiectivă îi deschide omului unit cu profunzimea FIINŢEI resursele ei creatoare potenţiale.
* * *
Trecerea reuşită dintre eul orientat spre lume şi nivelul conştient de persoană îi permite omului, datorită transparenţei pe care o aduce, să rezolve contrariile lor în seninătate, fără să favorizeze unul din aspectele din sine cu preţul altuia.
Atât timp cât el este orientat spre o lume obiectiv inteligibilă şi organizată, omul se află prins, mai devreme sau mai târziu, într-un impas vizavi de Fiinţa lui esenţială şi se sufocă acolo. Totuşi, tocmai constrângerea cauzată de orizontul mărginit îl trezeşte într-o zi pentru cealaltă dimensiune din el. El o remarcă la început ca pe o uşoară revoltă faţă de lumea exterioară.  Apoi ia cunoştinţă pe deplin de aceasta atunci când, în situaţii prea penibile ca să le poate stăpâni prin eul său, se activează în el o forţă şi o plenitudine incomprehensibile. Uneori de asemenea, fără motiv special, pur şi simplu pentru că „este momentul.” Pentru prima dată, în această trezire(activare), el se simte pe sine însuşi transparent, permeabil pentru ceea ce depăşeşte percepţiile obişnuite. El numeşte această stare „supranaturală” sau „transcendentă”. Dar, pentru ca să dureze această transparenţă la transcendenţă, o TRANSFORMARE trebuie să urmeze MOMENTULUI DE TREZIRE. Într-adevăr, există totdeauna un risc de iluzie, acela de a crede că atingerea FIINŢEI l-a transformat deja. De fapt, această experienţă nu este decât începutul unui drum lung şi dureros care, prin multe tenebre, printr-o muncă de defrişare a întregii personalităţi, îl va apropia în final de ţintă.
„Fiinţa esenţială” nu poate fi niciodată redusă la o ordine obiectivă, şi nici clasată sau înţeleasă „psihologic”. Poate că ea conţine însuşi principiul oricărei ordini şi cheia care deschide sensul ascuns al oricărei vieţi umane.

* * *
[...]
* * *
Când singurul scop al unei terapii este acela de a face să înceteze suferinţa şi de a restabili capacităţile seculare(profane) ea nu duce la transparenţă. Omul în căutare nu  găseşte transparenţa decât prin calea iniţiatică, prin calea consacrării, atunci când singurul scop este iluminarea şi transformarea prin FIINŢĂ. Dar această întâlnire cu Sinele este precedată de o trecere prin tenebre. Ea are drept condiţie prealabilă o conversiune în pragul căreia se află propriile tenebre ale celui care se angajează la aceasta. Ele sunt făcute din ceea ce el a refuzat, din viaţa sa risipită sau trăită contra legii. Aceasta presupune o bulversare totală.
Există oameni care cunosc deja transparenţa, care nu numai că o presimt cu nostalgie, dar par să fie foarte aproape de ea. Şi cu toate acestea ei nu ating această binecuvântare pentru că nu vor să urmeze calea de umbră fără de care nu există experienţă a Marii Clarităţi care este dincolo de lumină şi de noapte. Înainte de „înviere” există întotdeauna o întâlnire cu „infernul şi moartea”.

Trezirea la lumină trece prin dispariţia a ceea ce împiedică. Ceea ce separă nu este numai o „gândire” deviată, nici un ansamblu de false imagini şi de false reprezentări. Este omul în totalitate, în sistemul lui de atitudini şi luări de poziţie inveterate. Omul în identificarea lui cu un anumit „mod de a fi în lume” în care s-a instalat temeinic şi armonios încât a sfârşit prin a-l confunda cu faptul de a fi „el însuşi”.


* * *
Pe diferite drumuri, în diverse circumstanţe ale existenţei lui, omul a făcut mereu să tacă mult din ceea ce, în el, ar fi vrut să se exprime. Mult închis din ceea ce tindea spre libertate, mult refulat din ceea ce ar fi vrut să trăiască. Atât timp cât aceasta nu a fost adus la lumina zilei, chiar şi prin sacrificarea unei ordini bine rodate şi fără consideraţie pentru consecinţele posibile, „saltul” nu poate reuşi. De fiecare dată când om începe să vadă în transparenţă adevăratul lui scop şi când, prin blocajele lui, devine el însuşi obstacolul pe calea acestei transparenţe, în această calitate el trebuie să dispară. El nu poate reuşi acest salt printr-o acrobaţie intelectuală sau printr-un salt imaginar. Eul trebuie să „piară2 pentru ca Fiinţa esenţială să „prospere” şi persoana să devină transparentă. Este exact pentru orice contact al FIINŢEI care durează mai mult de o clipă. Este exact şi pentru prima experienţă a Marii Lumini. Totuşi ea nu este decât o promisiune şi pentru ca ea să se realizeze este nevoie, după ce s-a perceput lumina, de o transformare al cărei semn distinctiv este transparenţa. Condiţia unei schimbări autentice este o plonjare în lumea umbrei, aneantizarea în profunzimea obscură. Tocmai în momentul în care ecloziunea Vieţii pare la îndemâna noastră, în care vedem splendoarea culorilor ei şi credem că-i simţim parfumul şi că putem să o culegem, trebuie să renunţăm la o apropiere directă. Trebuie iarăşi şi iarăşi să înfruntăm umbra noastră. Abia atunci transformarea decisivă devine legitimă. Ea poate să vină numai dintr-o întâlnire cu puterile tenebrelor care pun stăpânire pe om şi pe care el poate apoi să le recunoască şi să le integreze.

Transparenţa justă, cea care lasă în mod definitiv să pătrundă lumina FIINŢEI şi în care toate contrariile de lumină şi de umbră au fost absorbite, cere mai întâi moartea în tenebrele absolute. Experienţa luminii o precede şi, odată cu ea, prima eliberare de eu şi de nenorocirea lui. Experienţa FIINŢEI care îl smulge pentru prima dată pe om din această închisoare îl poartă şi dincolo de el însuşi, în supranaturalul în care încearcă să rămână. Dar experienţa luminii  o cheamă pe cea a „tenebrelor” care nu sunt mai  reductibile la „psihologie” decât lumina eliberatoare care le-a precedat. Numai experienţa luminii şi a contrariului ei lasă să strălucească această claritate care, dincolo de toate contrariile, ne aşteaptă în cel mai adâncul din Fiinţa noastră esenţială.


La prima lui întâlnire cu FIINŢA, omul se scaldă în limpezimea eliberatoare a profunzimii şi trăieşte pentru prima dată, fără a şti totdeauna ce i se întâmplă, fericirea transparenţei. El este eliberat din cele trei forme de deznădejde care îl obligă la perpetuă luptă contra pericolului, a absurdului şi a cruzimii unei lumi mereu ameninţătoare. El poate, de asemenea, să presimtă ceva din lumina incomparabilă care îl iluminează şi îl poartă, într-un talaz de căldură şi de limpezime, spre patria sa: marea Viaţă eliberatoare. A întâlni un om în această stare înseamnă a fi martorul unei metamorfoze. Cu toate acestea ea nu a fost încă „marea transparenţă” căci aceasta cere ca cel trezit la supranatural să o perceapă, nu numai sub aspectul ei luminos, ci şi sub cel al nopţii întunecate care îl face să trăiască pentru prima dată disperarea în care îl plonjează despărţirea de FIINŢĂ. Tocmai deznădejdea insondabilă a acestei nopţi suscită prezenţa FIINŢEI şi face din om un veritabil „transformat”, capabil să-şi realizeze umanitatea în mijlocul lumii chiar şi nu îndepărtându-se de ea.


Forma existenţei lui capătă atunci un contur precis căci el şi-a interiorizat esenţa, nu la modul fugitiv sau punctual, ci cu o fermitate crescândă care activează şi sporeşte şi potenţialul de A FI al întregului lui anturaj.


[…]

Strălucirea este maniera de a apărea a Fiinţei. Există şi o falsă strălucire: ea nu vine din Fiinţa esenţială, ci din eu care i-a luat locul. Falsa strălucire este o lumină ipocrită, luciferică. Ea orbeşte dar nu iluminează. Sclipirea ei seamănă adesea mult cu adevărata strălucire. Cu toate acestea este ceva fundamental diferit. Pentru a distinge cu precizie adevărata lumină de lumina luciferică, trebuie să fii prezent prin Fiinţa ta esenţială. Omul încă posedat de eul profan se lasă cu uşurinţă înşelat de falsa lumină căci aceasta are totdeauna ceva agreabil, seducător! Dar este o lumină rece, fără inimă. Ea orbeşte ca o promisiune, dar este o înşelătorie. Este mincinoasă, plată, vidă.


Întâlnim falsa strălucire la unii oameni care, iniţial, au fost născuţi, poate, pentru a fi în mod deosebit purtători de lumină. Pentru că ei au luat pentru ei înşişi locul FIINŢEI care s-a lăsat întrevăzută, aceasta nu a putut să pătrundă. Spaţiul dintre ei şi Fiinţa lor esenţială nu a fost asanat, nici debarasat de impurităţile lui. El a rămas falsificat de eu. Astfel, acest om rămâne vid, neîmplinit, şi privirea lui „strălucitoare” are ceva dur(aspru) şi avid. De sub aparenţa plenitudinii ies la iveală sărăcia şi vidul, sub contactul şi căldura simulate nu există decât o distanţă îngheţată şi o solitudine dezolată. Cu toate acestea, o privire sclipitoare, dinţi strălucitori, gesturi care trezesc simpatie şi mai ales un zâmbet fermecător(înşelător)  fac de multe ori din aceşti oameni nişte seducători înnăscuţi.


Sursa: din volumul: K.G. Durckheim - LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE, ed. du Rocher
Traducerea îmi aparţine, V.J.