marți, 19 iulie 2011

Gândul zilei(16) - Cele trei nevroze fundamentale ale omului

O meditaţie autentică nu are sens decât în cadrul căii iniţiatice, care este o cale de experienţă, de dezvoltare şi de direcţie spirituală  foarte departe de calea pe care o urmăm ca simpli cetăţeni ai acestui pământ.
Educaţia noastră, care în mod normal ar trebui să ne pună pe cale, are în vedere în general, şi este foarte natural, ca fiinţa umană să poată să se impună în viaţă: ea trebuie să fie capabilă să servească şi să lucreze, şi astfel să ducă o viaţă care să aibă un sens; ea trebuie să fie aptă să iubească, să trăiască în societate, să mulţumească un partener – în concluzie, ea trebuie să poată să se deschidă unei alte fiinţe umane.

Noi nu putem în mod evident să îndeplinim toate aceste condiţii. Constatăm în psihoterapie că aceste trei puncte, dacă nu sunt pregătite aşa cum se cuvine încă din copilărie duc mai târziu la impasuri existenţiale – la nevroze – şi aduc atingere facultăţii pe care o are omul de a duce o viaţă care s-a convenit a fi considerată ca „normală”.

Fiecare dintre noi posedă propriile lui caractere nevrotice, care, în esenţă, se reduc la trei tipuri fundamentale pe care aş vrea să le descriu pe scurt aici.

Să începem prin nevroza de angoasă, în care securitatea originară a omului în faţa vieţii lipseşte. El crede că trebuie să se ferească în continuu de riscuri şi să se asigure, şi cu toate acestea el rămâne angoasat fără să ştie motivul. Este în principal semnul unei lipse de combativitate originară a omului, strivită încă din copilărie de persoane şi de circumstanţe care, la momentul decisiv, în loc să încurajeze copilul l-au descurajat. Nu numai copilul este strivit prematur, ci impulsul lui vital originar este refulat. Majoritatea nevrozelor de angoasă exprimă refularea unei forţe, comprimată în om, care ar vrea de fapt să se elibereze, dar nu poate să iasă. Forţa vitală neputând să se exprime se întoarce contra omului şi produce o angoasă difuză, pe care adesea el nu o recunoaşte ca atare, căci ea diferă de frica obiectivă pe care o manifestă el în faţa a ceva concret.


A doua nevroză, nevroza absurdului, nu se naşte din pericolele vieţii, ci dintr-o lipsă de sens, de armonie. Omul suferă văzând că sensul şi valorile vieţii lui nu sunt în armonie. El are sentimentul că nu este apreciat, că îndură nedreptăţi, că viaţa lui nu este în ordine, de fapt că existenţa lui nu este armonioasă, şi că nu merită osteneala de a se investi în muncă şi în viaţa socială. Viaţa în ansamblul ei este atunci în dizarmonie. Cel mai adesea, cauza trebuie căutată în incomprehensiunea părinţilor faţă de copilul lor.

Există mame iubitoare şi iubite de copiii lor, şi care totuşi sunt pentru ei o catastrofă pentru că sunt de o natură total diferită de a lor. Este suficient ca ele să se afle într-o încăpere, şi copilul nu mai are aer. El se simte încă de la început neînţeles.
Refularea originalităţii, a valorilor personale, produce o nevroză în care omul se elimină pe sine într-un fel – de exemplu slăbind -, pentru că nu suportă să trăiască sub forma care îi este impusă.

A treia formă de nevroză este nevroza de contact. Omul nu are acces la ceilalţi oameni. El are o nevoie inconştientă de a se asigura, şi când ne asigurăm contra ceva -  contra lumii de a cărei agresiune ne temem – noi ne construim un zid de netrecut. Când un om nu poate stabili contact cu semenii lui şi nu-i lasă să vină spre el, este întotdeauna semnul unei nevroze de contact. Cauza ei este cel mai adesea o lipsă de iubire şi de căldură umană încă din copilărie. Pentru a se dezvolta normal un copil are aşadar nevoie de trei lucruri: încurajare, înţelegere şi iubire. Când acestea lipsesc – din lipsă de intuiţie, sau poate din neputinţă umană a părinţilor şi a educatorilor -, se pot produce tulburări care se repercutează asupra vieţii de adult.


Personalitatea justă, aşa cum ne-o reprezentăm şi care ar trebui să fie scopul oricărei educaţii, este cea a unui om care poate să se afirme, să-şi construiască o existenţă care să aibă un sens şi să se arate a fi un membru cu drepturi depline al comunităţii. Trebuie pentru aceasta o energie, aptitudini, un caracter determinate, şi un anumit sentiment al valorii, al onoarei, care constă în a-ţi putea da cuvântul şi a-l putea ţine. Când realizăm o astfel de personalitate, ce altceva mai rămâne? Pentru majoritatea în mod obişnuit nimic, căci este deja extraordinar să posezi aceste calităţi. Ce altceva să doreşti în plus în această viaţă decât să fii în siguranţă, să ai un sens de urmat, să ai iubire şi să te bucuri de ele?


continuare aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/08/calitatea-transcendentei-in-experienta.html


K.G. Durckheim – conferinţa CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ, din volumul LE DON DE LA GRACE, pag. 198, Ed. du ROCHER