vineri, 2 septembrie 2011

Gândul zilei (22)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Ţinuta justă, în care avem „aplomb”
, nu are nimic în comun cu acea atitudine plină de îngâmfare şi de pretenţie care caracterizează atitudinea mincinoasă a „personajului”. Ea este întotdeauna, din contră, expresia umilităţii veritabile. Atitudinea justă este amprentată în totul de această modestie, de această discreţie care refuză orice „întrece măsura”; ea acceptă, admite, etalează fără reticenţă tot ceea ce îi corespunde. A rămâne dincoace de posibilităţile, de darurile care ne-au fost acordate, aceasta, este o falsă umilitate. Este încă o minciună a „eului”, la fel de gravă ca şi pretenţia de a vrea să fii ceea ce nu eşti. Atitudinea justă este aşadar, înainte de orice, expresia autentică a propriei imagini esenţiale. Numai în această expresie, şi numai în ea, suntem cu adevărat „acolo”, „noi înşine”. Numai prin ea ne putem „prezenta ca noi înşine”, fără teamă şi fără pretenţie.


Şi iată un exemplu: se află la mine un tânăr ungur; existenţa l-a zdruncinat profund. Crescut într-un colegiu până la vârsta de paisprezece ani, el cultivă în sine imaginea mamei sale şi o ridică până la idealul de mamă iubitoare. Atunci când o întâlneşte în realitate, pentru prima dată, pe mama sa, ea îi apare ca o zgripţuroiacă. Dezamăgirea îl aruncă într-o atitudine de veşnică răzbunare, condamnat să distrugă tot ceea ce iubeşte, condamnat să înjosească tot ceea ce alţii venerează. În acelaşi timp este foarte dotat; are succes atât ca desenator cât şi ca actor. Este un dansator priceput. Aceasta îmi permite să-i arăt, fără altă pregătire, cum să se situeze în „Hara”, adică în centrul de greutate just. „A se lăsa” n-a fost o problemă pentru el, în schimb a fost alta, aceea de a avea aplomb şi de a sta drept, de a accepta „forma bună” corespunzătoare imaginii lui esenţiale. Atunci când, în sfârşit, a fost „acolo” la modul just, drept, l-am lăsat aşa şi aşezându-mă am continuat conversaţia. Voiam să văd dacă aceasta nu trezeşte în el atitudinea de protest şi dorinţa de distrugere. S-a produs exact situaţia inversă. Aşa cum se găsea, într-o ţinută justă, nu numai că nu se simţea rănit de a fi lăsat în picioare, ci, spre marea mea stupefacţie, m-a întrerupt, scuzându-se foarte politicos, pentru a-mi spune: „Trebuie să vă mărturisesc ceva care îmi pare ciudat şi în acelaşi timp foarte important pentru mine; resimt pentru prima dată în viaţa mea, ceea ce s-a convenit să se numească <umilitate>”. Şi am văzut, tot pentru prima dată, că avea o licărire bună în ochi. Nu a fost, desigur, decât o primă experienţă; aceasta încă nu era  metamorfoza. Cu toate acestea, era o experienţă de o importanţă primordială care a fost determinantă pentru el. El a început, plecând de la acel moment, o viaţă nouă.

Acest exemplu ilustrează cum putem chiar naşte, pur şi simplu pe baza gestului just, acest impuls salvator.
Puterea lui benefică izvorăşte din imaginea exprimată prin gestul pur şi realizată în el. Un efect asemănător poate să apară în orice exerciţiu, complet independent de problemele existenţiale care se traduc întotdeauna printr-o atitudine falsă.

K.G. Durckheim – La Voie interieure. Le quotidien comme exercice, pag. 106