sâmbătă, 24 septembrie 2011

K.G. Durckheim - Respiraţia, motorul transformării noastre

Din seria Conferinţele de la Frankfurt
Ca întotdeauna aş vrea, înainte de a trece concret la practica meditaţiei, să repun în introducere lucrarea noastră în cadrul general al unei revoluţii a timpului nostru, care îi deschide efectiv omului o nouă direcţie. Exerciţiul spiritual, aşa cum îl înţeleg eu aici, nu poate să se adauge vieţii normale ca o condimentare. Trebuie să fie vorba – eu vorbesc aici celor care sunt în căutare – de o turnantă absolută. Numai acceptându-l astfel aveţi şansa să parveniţi la sensul real ala meditaţiei. Aş vrea aşadar să încep prin a preciza semnificaţia acestei turnante.


Până în prezent educaţia şi chiar cultura omului aveau trei obiective. Înainte de toate el trebuia să înveţe să se impună în lume. Pentru aceasta el trebuia să posede bogăţia, puterea, cunoaşterea şi sănătatea necesare pentru a face faţă. Apoi, el trebuia să devină un membru capabil al comunităţii, să exercite o profesie care să nu fie doar profitabilă pentru el însuşi, ci care să fie şi utilă altora. În sfârşit, el trebuia să înveţe să se integreze în comunitate, să se comporte bine. Etica bunei conduite îi cere omului să cunoască valorile de frumos, de adevăr şi de bine, şi ca el să fie demn de încredere în sarcinile care îi sunt încredinţate de comunitate. Este ceea ce la acest stadiu se numeşte „personalitate”. Toate acestea sunt plasate sub semnul uşurinţei şi al armoniei.

Se credea că odată atinse aceste obiective s-a obţinut de la om cel mai înalt nivel posibil.

Epoca noastră îşi dă seama că există încă ceva care merge dincolo de servirea unei cauze, a aproapelui sau a comunităţii. Un om poate să îndeplinească toate aceste cerinţe fără să se simtă bine lăuntric: fără rădăcini religioase el nu mai poate fi fericit. Nucleul lui esenţial nu este luat în seamă, şi credinţa religioasă reprezintă pentru el o regulă de respectat, şi nu o ocazie de transformare. Ceva nu merge în profunzime. El a câştigat lumea, dar şi-a pierdut sufletul, el a trădat Fiinţa lui esenţială interioară. Omul deţine o putere imensă, o cunoaştere imensă, dar cine mă va învăţa mijlocul de a ajunge la ceea ce nu numai că mă mulţumeşte în lume, dar mă face fericit în adâncul meu?

Nu este o întâmplare faptul că psihologia adâncurilor se dezvoltă în vremea noastră. Ea ţine cont de faptul că, aşa cum spune Jung, inconştientul este pentru conştiinţa umană ceea ce este partea lui cufundată în apă pentru aisberg.

Omul îşi dă seama că el este locuit de o viaţă non trăită, pe care o întâlneşte nu numai În activitatea lui profană, ci şi pe calea profunzimii lui esenţiale. Cu cât această profunzime apare, cu atât el realizează că el este în calitate de subiect centrul lumii şi este tot mai puţin decis să accepte o concepţie pur obiectivă a realităţii. Plecând de la această constatare, în el însuşi caută el să găsească criteriul de realitate al propriei lui experienţe.

În conversaţiile mele cu participanţi, cu ocazia congreselor despre meditaţie, constat mereu cât de pierdut lăuntric este omul. Membri ai clerului, care sunt meniţi să-i ajute pe alţii, să le aducă ceva, mă întreabă cu nelinişte: „Ce ne dreptul să ascultăm confesiuni, să îndrumăm sufletele, şi chiar să-l predicăm pe Dumnezeu, în timp ce noi nu ştim nimic despre noi înşine?”


Astăzi – este turnanta pe care o evocam la început – asistăm la o mişcare de punere de întrebări şi de căutare în raport cu o dimensiune care susţine umanitatea noastră integrală şi care ar trebui să formeze baza vieţii noastre în lume. Cu această întrebare începe luarea în considerare a experienţei transcendente a Fiinţei. Şi mai importantă este căutarea căii, pe care putem ajunge să facem din această dimensiune principiul întregii noastre vieţi şi al acţiunii noastre în lume. Este o cale de transformare a omului întreg care trebuie să devină transparent Fiinţei lui, adică modului de prezenţă în el a FIINŢEI divine supranaturale, care prin intermediul lui ar vrea să se manifeste în lume. Datoria noastră este atunci aceea de a stabili contactul, religio, cu această FIINŢĂ, de a nu-l pierde şi de a fi martorii ei în această lume.

Această sarcină este triplă: noi trebuie înainte de toate să acordăm instrumentul pe care îl constituim noi înşine, pentru a simţi, a percepe în mod veritabil pe Cel cu Totul Altul, şi a învăţa să rămânem în el, să intrăm în el şi să-l lăsăm să intre în noi. În al doilea rând trebuie să recunoaştem ceea ce se interpune între noi şi această FIINŢĂ. Pentru ce nu suntem noi conformi FIINŢEI, adică conformi unei căi înnăscute în noi – de la primii noştri paşi până la vârsta adultă – care poate să permită vieţii noastre, printr-un proces de maturare, să-şi aducă roadele? Noi suntem împiedicaţi în aceasta de eul profan şi de cerinţele lui egoiste, de fricile lui şi de obstacolele pe care el le opune imperativelor  FIINŢEI. A distruge aceste obstacole este, printre altele, sensul unei terapii iniţiatice.


Cel de-al treilea punct este exerciţiul. Prin ce exerciţiu sistematic putem noi favoriza această dezvoltare? Prin meditaţie, înţeleasă nu ca o contemplare pioasă sau ca o reflecţie asupra unui text sacru, ci ca o mişcare de transformare căreia omul trebuie să se abandoneze dacă vrea să fie demn de marea viaţă, care este veşnic în transformare.


Meditaţia pune astfel odată pentru totdeauna, şi integral, omul în slujba transcendenţei. Ceea ce nu înseamnă a-l aduce la un comportament predeterminat. Trebuie, dimpotrivă, să i dea posibilitatea să asculte el însuşi apelul interior, să înveţe să i se supună, şi astfel să se angajeze pe calea exerciţiului, pentru a se face servitorul unei alte realităţi în lume. Este o turnantă absolută care implică un comportament nou căci este vorba pentru om să se plaseze în adevărul lui esenţial, care nu se manifestă numai prin cuvinte, ci prin viaţa sa. Nu este întotdeauna uşor, nici pentru ceilalţi, nici pentru cel interesat.


Este vorba de a primi adevărul a ceea ce suntem şi, astfel, de a ne conforma cu unitatea căii, a adevărului şi a vieţii. Dacă fiecare îşi găseşte adevărul lui şi se pune în slujba unei căi care îi permite să realizeze propria viaţă, fiţi siguri că el însuşi va descoperi acolo toate legile imaginate de filosofi. Dar aceasta nu se exprimă sub forma unui sistem în care fiecare lucru ocupă un loc liniştitor pentru minte. Aceasta se manifestă din interior, după legea vie a devenirii, în care omul puţin câte puţin primeşte Fiinţa superioară în fiinţa lui interioară, şi devine homo maximus, capabil să trăiască Fiinţa esenţială sub formă umană.


Acesta este şi punctul de vedere pe care trebuie să-l adoptăm pentru exerciţiul care ne interesează aici. Mă întrebaţi: „Pe ce pot să mă sprijin?” Răspunsul este simplu: „Pe respiraţie”. Aş vrea să spun câteva cuvinte despre respiraţie. Este o realitate care ne priveşte pe toţi de îndată ce întreprindem un exerciţiu.


Eu văd bine că acest cuvânt de respiraţie vă deranjează. Trebuie de fiecare dată – chiar dacă unii dintre noi cunosc deja importanţa respiraţiei ca punct de plecare a exerciţiului nostru – să ajungem la o concepţie a respiraţiei ca martor şi bază a acestei poziţii juste în care fiinţa umană devine o modalitate a Fiinţei superioare. Din nefericire pentru european, respiraţia nu evocă deloc suflul vieţii. Pentru el respiraţia se reduce mai mult sau mai puţin la procesul de oxigenare. Fenomenul nu este perceput decât sub aspectul lui fizic şi funcţional. Dincolo de această funcţiune totuşi, respiraţia constituie motorul esenţial al realităţii noastre vii. Noi trebuie să păstrăm prezent în minte faptul că mişcarea de transformare din noi este întotdeauna legată de respiraţie.


Trebuie aşadar înainte de toate să încercăm să integrăm semnificaţia cuvântului respiraţie în ordinea vieţii. Trebuie înainte de toate să înţelegem respiraţia ca procesul universal de intrare şi de ieşire. Tot ceea ce spun acum trimite la momente a căror experienţă o vom face în exerciţiu. Când spun că este falsă concepţia că respiraţia nu este decât oxigenare, de aici rezultă că exerciţiul respiraţiei nu are drept sens să ne permită să expirăm sau să inspirăm mai mult aer. Terapia respiraţiei vizează restabilirea unei respiraţii sănătoase. Dar orice terapie este întotdeauna o manieră de a lucra la sănătatea umană, a cărei concepţie depinde de ceea ce numim un om sănătos. Dacă pentru dvs omul este în formă bună, respiraţia nu va avea alt scop decât pe acela de a contribui la această formă bună. Dar a fi în formă nu vrea să spună acelaşi lucru cu a fi sănătos. Există o manieră de a antrena corpul în vederea formei lui care poate sfârşi prin a-l face pe om bolnav, căci el încearcă de fapt o cu totul altă nevoie, aceea a transparenţei.

Dacă pentru noi a fi sănătos semnifică mai mult decât o personalitate capabilă să-şi ocupe locul în lume, dacă avem drept obiectiv un om angajat pe calea interioară, a cărui fericire depinde de această transparenţă pe care tocmai am evocat-o, atunci terapia prin respiraţie, pe care fiecare dintre noi ar trebui să şi-o aplice, trebuie să fie în slujba acestui ideal.

În ce măsură pot eu să mă servesc de respiraţie pentru a ajunge în centrul acestei mişcări vitale? Chestiunea respiraţiei capătă dintr-odată o dimensiune neaşteptată. Veţi spune: „Dar, la urma urmei, nu este vorba decât de a expira şi a inspira, nu este ceva complicat totuşi.” Puteţi să o realizaţi mulţumindu-vă să rămâneţi la suprafaţa lucrurilor, ceea ce poate, de altfel, să fie suficient pentru o repunere în formă. Dar puteţi, de asemenea, să o trăiţi ca pe un exerciţiu care vă aduce gradual la cealaltă dimensiune. Văzută din exterior, dacă aţi putea să vă măsuraţi respiraţia, nu veţi găsi poate nici o diferenţă. Cu toate acestea, nu este vorba de ceea ce aparatele ar putea să măsoare ştiinţific şi să constate, ci de experienţa pe care o face omul respirând, cum se simte şi se afirmă lăuntric ca fiinţă umană. Dezvoltarea respiraţiei vizează o mişcare care trebuie să fie îndeplinită cu atâta naturaleţe şi perfecţiune încât să constituie o experienţă ce îi deschide omului poarta celeilalte dimensiuni


Care sunt legile pe care trebuie să le respectăm în lucrarea noastră asupra respiraţiei?

Prima este aceea de a avea prezentă în minte convingerea că în această respiraţie pe care o efectuăm în fiecare clipă – în această clipă chiar - , ceva ni se întâmplă. Ceea ce trăim vine şi pleacă din nou de la sine. A trăi înseamnă deci a fi respirat. Dacă noi înlocuim acest pasiv printr-un activ, suntem deja în eroare. Avem nevoie să înţelegem că în respiraţie se afirmă în fiecare fiinţă vie marea lege a intrării şi a ieşirii, a deschiderii şi a închiderii, a abandonării şi a reluării, a relaxării şi a tensiunii. Orice formă se anulează, apoi ia formă din nou. Prima învăţătură a respiraţiei este ceea ce tradiţia orientală numeşte yin şi yang. Această viziune nu este numai orientală, ea acoperă mişcarea perpetuă a vieţii care creează forme, le realizează, apoi le reintegrează în Unitate. Noi am vorbit deja despre această mişcare originară şi veşnică – dar aici o considrăm din punctul de vedere al respiraţiei – în care fiecare pol este, ca să spunem aşa, sensul mişcării celuilalt. Sensul expiraţiei este în ultimă analiză acela de a pregăti inspiraţia. Sensul pătrunderii în solul maternal este apariţia unei noi vieţi. Sensul unei forme dobândite este acela de a putea să se deschidă unei forme superioare. De fiecare dată când atingem o culme, descoperim încă altele zece la orizont. Fiecare formă pe care o dobândim ne dă posibilitatea să accedem la un stadiu superior, de unde putem dobândi iarăşi o nouă formă.  Totul, neîncetat, este în mişcare.

Constataţi că, văzută sub acest unghi, această respiraţie pe care o îndeplinim în mod inconştient îmbracă de fapt o importanţă nouă.


Infinitul mare devine vizibil în infinitul mic, şi infinitul mic devine simbolul infinitul mare de îndată ce devenim conştienţi de aceasta. Responsabilitatea ne incumbă să devenim conştienţi de această lege fundamentală a vieţii. Trebuie să ne gândim la realizarea unei forme juste tocmai în ceea ce ne pare atât de natural încât nu ne mai gândim acolo.


Al doilea punct esenţial este că legea vieţii, care se exprimă în special în respiraţie, vrea ca orice fiinţă umană să se realizeze pe trei planuri diferite: pe planul fizic – adică material – în care este vorba prin educaţie şi prin instinct să ne păstrăm sănătatea în sensul de sănătatea fizică; pe planul personalităţii, în care nu mai este vorba despre eul obsedat de sănătatea lui şi de securitatea lui, ci de a-l servi pe altul, fie că acesta este o cauză, aproapele nostru sau comunitatea; şi pe al treilea plan, care este astăzi obiectivul nostru, în care nu mai este vorba nici de eu, nici de altul, ci de Dumnezeu, de transcendenţă. Fiecare din aceste trei planuri îşi are locul lui specific în respiraţie.


Un al treilea punct îmbracă o importanţă deosebită. Tot ceea ce trăieşte prezintă trei aspecte, în care cele trei moduri de apariţie a Fiinţei se manifestă: plenitudinea Fiinţei, care ne dă viaţa şi forţa de a trăi; legea Fiinţei, care este legea inerentă fiecărei fiinţe vii, lege după care ea ia o formă determinată; unitatea Fiinţei, care este impulsul înnăscut care împinge orice fiinţă vie să constituie o totalitate interioară şi să se reunească cu lumea exterioară.

Orice trăieşte cunoaşte astfel aceste trei stări: a fi în forţa sa, a fi în forma sa şi a fi în unitatea universală sau în iubire. Sunt cele trei forme umane ce corespund triplei unităţi a Fiinţei. Chestiunea este de a şti în ce măsură şi pe ce plan omul este conştient de această triplă unitate. Numai la acest nivel, cu condiţia să-şi plătească tributul fiecăruia din cele trei aspecte, devine el pe deplin om.

Noi ne diferenţiem toţi unii de alţii după cum trăim mai degrabă în plenitudine, sau în lege, sau în unitate, sau în mai multe elemente de acest fel totodată. Este util în activitatea terapeutică, cât şi în relaţiile umane în general, de văzut pe ce aspect şi în ce măsură, fiecare pune în special accentul. Cât de frecvent se pot vedea doi oameni care nu ce înţeleg pentru încă din start fiecare pleacă de la un punct de vedere diferit, de la un altul din cele trei aspecte. Ceea ce este important pentru unul, de exemplu protecţia legii, îi pare insignifiant celuilalt, care trăieşte poate mai mult în forţă şi în unitate. Trebuie să ţinem cont de aceasta în relaţiile noastre unii cu alţii. Dar pentru a fi complet şi a da vieţii toată profunzimea ei, un om trebuie să realizeze aceste trei aspecte în acelaşi timp.


Ele sunt, toate trei, prezente în respiraţie. În ritmul respiraţiei, în această intrare şi ieşire, noi trăim această continuă metamorfoză care se blochează dacă o descompunem. Fiecare formă vie trebuie să se întoarcă în Unitate. Dacă respirăm bine, putem percepe cum din unitatea fundamentală ţâşneşte plenitudinea Fiinţei care se realizează într-o formă nouă. Mişcarea respiraţiei – a se abandona, a se regăsi într-o nouă izbucnire de plenitudine în care ne simţim din nou ridicaţi în forma noastră – poate fi luată pentru noi ca simbolul realităţii celor trei aspecte originare. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să o considerăm ca pe o imagine asupra al cărei sens să medităm. Din contră, este vorba de a trăi simbolul îndeplinind mişcarea a cărei urmă este imaginea pe care o avem în faţa ochilor noştri.


Noi putem, de asemenea, să recunoaştem în respiraţia justă o a patra lege esenţială a vieţii: fiinţa umană trăieşte în tensiunea dintre eul profan şi Fiinţa transcendentală. Această tensiune dintre eul profan şi Fiinţă, care parcurge întreaga noastră existenţă – şi de care devenim astăzi tot mai conştienţi – se regăseşte evident în respiraţie. Tulburările de respiraţie nu sunt toate în raport cu yin sau cu yang, o dezvoltare prea inegală a celor trei forme de apariţie a Fiinţei, sau o împotmolire la unul din cele trei nivele de umanitate. O a patra categorie de tulburări este legată de preponderenţa unuia din cei doi poli – cel al eului sau cel al Fiinţei – în detrimentul totalităţii umane şi al sănătăţii, care depinde de integrarea celor doi poli. Această integrare este obiectul esenţial al tuturor exerciţiilor pe calea împlinirii de sine, care nu vizează numai ca eul să se abolească definitiv în unitatea Fiinţei, ci şi ca Fiinţa să se manifeste în realitatea existenţială a eului. Pentru aceasta nu trebuie niciodată să acţionăm, ci din contră să primim Fiinţa.

Este vorba deci de a examina şi de a exersa într-un mod just cele patru legi ale Fiinţei exprimate în ceea ce numim respiraţie. Regăsim neîncetat mişcarea de a intra şi a ieşi, de a ne deschide şi a ne închide, de a ne da şi a ne regăsi. Sensul acestei mişcări se schimbă în funcţie de punctul de vedere respectiv al acestor patru legi.

Vedem astfel că respiraţia îmbracă o importanţă profundă, pe care trebuie să o recunoaştem pentru a practica meditaţia în deplină conştienţă. „Trebuie deci să ne gândim la toate aceste lucruri în acelaşi timp” mă veţi întreba. Cu siguranţă nu. Dar noi trebuie să le luăm în considerare unul după altul în noi înşine, sau la un altul dacă suntem un terapeut al respiraţiei sau un educator.

Putem acum să ne întrebăm mai exact ce trebuie să facem pentru a lua în considerare aceste legi universale şi pentru a progresa spre o respiraţie justă. Care sunt erorile pe care ar trebui să le evităm în acest domeniu? Care sunt tulburările de respiraţie, fie că sunt în raport cu yin-ul sau yang-ul, cu nivelele dezvoltării noastre umane, cu cele trei aspecte ale Fiinţei sau cu relaţia dintre eul profan şi Fiinţă? Să le examinăm pe rând.
În ceea ce priveşte yin-ul şi yang-ul, prima tulburare pe care o întâlnim este un suflu scurt. Aceasta înseamnă că respiraţia nu realizează bine mişcarea de transformare. întrerupându-se, respiraţia ne privează de pacea pe care această mişcare regulată ne-o oferă. Încă de la începutul exerciţiului respiraţiei, trebuie să luăm cunoştinţă de ritmul de expiraţie şi de inspiraţie ca fiind yang şi yin. Trebuie să ne sesizăm în mişcare. Este o experienţă minunată să treci de la un suflu întrerupt, neregulat, penibil la o respiraţie autonomă, la un ritm vital care în acelaşi timp este şi trebuie să rămână o mişcare de transformare.

Yin-ul şi yang-ul constituie cei doi poli ai unui tot în care totul oscilează. Acest sitem oscilator generează în mod necesar un sentiment de lipsă dacă unul din cei doi poli este favorizat pe cheltuiala altuia. Una din tulburările caracteristice ale vremii noastre este dificultatea de a expira, ceea ce înseamnă că mişcarea de reluare, proprie yang-ului, s-a dezvoltat exagerat în detrimentul mişcării de abandonare, proprie yin-ului. Se riscă astfel pericolul de a vedea mişcarea vieţii blocată în sus. De unde o contractare, o întărire care se „incarnează” fizic într-o contractare a umerilor şi mental printr-o întărire a poziţiilor atât teoretice, cât şi practice.

Cu toate acestea, cu cât riscăm să ne blocăm în sus, să ne întărim, cu atât avem tendinţa spontană de a cădea în excesul invers, relaxarea. De fapt se observă azi în multe domenii această relaxare, care nu exprimă decât o reacţie de a apărare de viaţă. În suflu, aceasta se manifestă printr-un blocaj în jos, omul rămânând relaxat.


Această oscilaţie între contractare şi relaxare trebuie să cedeze încet-încet locul din nou mişcării fructuoase a unităţii ce trece de la un pol la altul, adică din suflul regulat de la expiraţie la inspiraţie.


Viaţa nu este creatoare nici în contractare, nici în relaxare, ci într-o mişcare în care ceea ce este revine la origine pentru a lăsa să apară ceea ce trebuie să fie sub o nouă formă.

A doua categorie de tulburări de respiraţie este în raport cu cele trei planuri de dezvoltare umană. Pe planul sănătăţii fizice a eului natural, respiraţia este mai întâi o plăcere, şi se cuvine să percepem toate inegalităţile de suflu care traduc o angoasă. Printr-un exerciţiu terapeutic, putem elibera suflul de aceste întreruperi într-un ritm nou care nu mai lasă loc angoasei. O respiraţie justă ne ajută astfel să luăm viaţa într-un mod mai liber (nestânjenit).
Dar putem merge mult mai departe. Dincolo de această eliberare personală. Omul poate să recunoască în respiraţie un moment care îl face capabil să se deschidă şi să se dea altuia, dacă dă la o parte bariera eului. Eului îi este frică, el frânează inspiraţia, el deranjează respiraţia blocând mişcarea prin care omul se poate angaja şi deschide celuilalt. Luând cunoştinţă de natura acestui blocaj, omul poate să-şi lucreze inspiraţia şi poate să realizeze că el nu trebuie să facă nimic, nici să decidă, ci poate să primească şi să accepte ceea ce vine în el. Această respiraţie în care omul se deschide faţă de ceea ce i se întâmplă şi în care primeşte fără teamă, este o experienţă mult diferită de respiraţia pur fizică.

Terapia respiraţiei, dincolo de omul fizic care ştie acum să respire cum trebuie, vede în om o personalitate în slujba comunităţii. Ea vizează astfel să dea personalităţii resursele de care are nevoie pentru a fi în mod concret pe măsura a ceea ce i se întâmplă, să i se adapteze şi să i se consacre cu iubire.
Să luăm acum în considerare planul în care omul devine o persoană în sensul în care îl înţelegem aici, adică o fiinţă transparentă dimensiunii Fiinţei. Când un om iese din încordarea lui eliberându-şi expiraţia şi devenind capabil să se deschidă inspirând, când a surmontat tulburările datorate angoasei şi a devenit capabil să afle un sens vieţii lui în comunitate, el poate să facă în alternanţa acestei duble mişcări experienţa totului în care aceşti doi poli se unesc. Omul, respirând, se simte legat printr-o mişcare vitală cu tot ceea ce trăieşte, cu viaţa însăşi. Se recunoaşte că nu este suficient de ancorat în Tot când mişcarea de expiraţie şi de inspiraţie este lipsită de încredere şi de forţă.
Angoasa se citeşte în dificultatea de a se abandona (a expira), şi blocajul în momentul primirii (de a inspira). Este necesar să ne eliberăm de aceste două blocaje pentru a realiza o mişcare naturală şi armonioasă de alternanţă în succesiunea – aş spune „divină” – de abandonări şi reluări.


Terapia respiraţiei, pe care o practicăm individual în meditaţie, vizează să-l facă pe om transparent pentru Cel cu Totul Altul. Ea poate nu numai să recunoască lipsa de transparenţă în tulburările fizice ale suflului, ci şi lucrând la calitatea respiraţiei contribuie la suprimarea acestor tulburări şi la accesul la transparenţă, în sens propriu cât şi în sens figurat.
Numai aducându-ne la această calitate de respiraţie, terapeutul poate să ne pună suflul în slujba căii, pe care ne putem deschide fiinţa, corporal şi psihic totodată, dimensiunii supranaturalului.
În cursul acestor remarci despre lucrarea suflului în perspectiva persoanei, am anticipat câteva aspecte relative la cea de-a treia lege a vieţii pe care respiraţia noastră trebuie să o exprime: echilibrul necesar al celor trei aspecte ale Fiinţei. Este vorba de a se pune integral în slujba transcendenţei.

Lucrarea asupra respiraţiei, asupra noastră înşine, capătă şi o altă semnificaţie. Respiraţia este atunci terenul în care şi cu care îl putem simţi în noi pe Cel cu Totul Altul apărând în plenitudine, forţă creatoare şi unitate. Lipsa de încredere în marea viaţă se manifestă printr-o lipsă de forţă, de decizie şi de fuziune în mişcare. Suflul este aici mediumul care ne permite să recunoaştem blocajele care se opun percepţiei lui Cel cu Totul Altul. Ceea ce deschide şi alte perspective.

De data aceasta este vorba de a dezvolta sensibilitatea noastră la această Fiinţă interioară care nu trebuie să fie înţeleasă în opoziţia dintre exterior şi interior, ci care ne apare în tot, inclusiv în obiecte, dacă ştim să vedem acolo reflectul interiorităţii noastre.

Apropiindu-ne de percepţia justă a respiraţiei, ne dăm seama încet-încet că această mişcare de intrare şi ieşire, dacă nu amestecăm acolo altceva, este pentru noi poarta unei realităţi pe care o putem experimenta. Putem, golindu-ne, în momentul expiraţiei, să simţim cu toate simţurile noastre (dar întotdeauna cu simţurile noastre interioare), apropierea unei realităţi universale care în mod neaşteptat ne face să simţim ceva total diferit. Este o calitate total diferită pe care o percepem atunci prin respiraţie, atât în faţa unei flori, cât şi în faţa unui om. Respiraţia însăşi, în care primim şi apoi luăm cunoştinţă de ceva, devine un organ de percepţie a dimensiunii supranaturale.

Dar nu trebuie să ne mulţumim cu a-l simţi, trebuie, de asemenea, să-l realizăm şi să-l trăim prin iubirea noastră în lume. Şi acolo respiraţia poate să ne ajute. Ca tot ceea ce priveşte fiinţa umană, respiraţia ne-a fost dată pentru a face posibilă şi perceptibilă viaţa în sensul ei esenţial. Avem datoria de a face din ea ceva. Dar este şi o sursă de erori, care se manifestă imediat în tulburările de respiraţie: nu trebuie să punem eul activ în locul vieţii. Nu trebuie să căutăm să determinăm în mod arbitrar natura respiraţiei noastre. Pe de altă parte, ar fi cu totul înşelător să vrem să punem viaţa în locul eului. Căci noi suntem chemaţi în această lume să luăm cunoştinţă de noi înşine şi să acţionăm în mod conştient.


Dar este important acum ca ceea ce facem conştient să creeze în final condiţiile favorabile pentru ceea ce nu putem face –
ceea ce este un dar de primit, ceea ce vine de la viaţă – să poată să se implanteze şi să se manifeste în lume.

Trebuie atunci să ne polarizăm în mod just şi în respiraţie. Pentru aceasta trebuie să recunoaştem în expiraţie funcţia activă. A expira nu constă numai în a lăsa să se scurgă suflul, ci şi a acţiona în el şi cu el pentru a-l forma. O comparaţie cu vocea va face lucrurile mai clare. Un terapeut al vocii trebuie să ne facă capabili să ne emitem corect vocea. Dar el trebuie, de asemenea, să ne arate cum să o formăm. Noi trebuie să ştim de fapt că tot ceea ce facem în lume, facem cu expiraţia şi nu cu inspiraţia, începând cu vorbitul. Este vorba deci de a lua cunoştinţă de funcţia expiraţiei ca forţă de formare, şi de a ne servi de această forţă aşa încât să distingem între ceea ce este fabricat, artificial, şi ceea ce este  format de noi dar este transparent Celui cu Totul Altul. Nu este decât un exemplu despre modul în care trebuie să învăţăm să ne servim de respiraţie ca de un instrument care ne pune în contact cu o altă dimensiune.
Să luăm acum în considerare inspiraţia. Trebuie înainte de toate să învăţăm să nu facem o inspiraţie. De cum ne auzim inspirând, suntem pe calea cea rea. Trebuie dimpotrivă să ne golim expirând, aşa încât să lăsăm un loc gol în care diafragma să poată intra în acţiune şi inspiraţia să vină de la sine. Această mişcare de inspiraţie este o funcţie misterioasă şi decisivă pe cale, întrucât ea ne permite ca, după ce am expirat cu adevărat, să ne simţim deschişi şi gata să primim. Inspiraţia ne permite să primim fără a acţiona. Ea ne permite de asemenea să luăm mai clar cunoştinţă de unul din aspectele esenţiale ale realităţii noastre umane: suntem copleşiţi neîncetat de daruri, pe care nu avem decât să le acceptăm. Tot ceea ce avem de făcut nu trebuie în cel mai bun caz decât să ne facă apţi să primim ceea ce vine la noi.

Remarcăm aici unul din pericolele cele mai mari care ameninţă respiraţia: a vrea să atragem la noi în loc să lăsăm să vină. Este cel mai bun mijloc de a nu primi nimic. Noi tulburăm inspiraţia contracarând ceea ce vine de la noi prin acţiunea noastră voluntară. Eul în aviditatea lui vrea să ia în mâini actul respiraţiei, în care nu trebuie decât să primim. Numai ştiind să primim vom realiza din noi înşine umanitatea noastră esenţială. Trebuie ca inspirând să ne deschidem şi să ne umplem de plenitudine realităţii noastre umane, şi astfel să ne bucurăm de prezenţa noastră integrală.

Mă veţi întreba: „Aceasta vrea să spună că la sfârşitul inspiraţiei putem să ne oprim?” Este îndoielnic. În domeniul respiraţiei nu există timp de oprire. Riscăm imediat să întemniţăm viul şi să-l transformăm în „posesiune”. Şi, savurând prezenţa noastră integrală, simţindu-ne pe deplin noi înşine, trăim cu gratitudine măreţia a ceea ce a luat formă în umanitatea noastră. Dar dacă ne este dat, este pentru ca imediat să redăm ceea ce am primit ciclului fundamental de intrare şi de ieşire.


În experienţa acestui ciclu putem cunoaşte şi trăi la modul just dimensiunea Marii Vieţi, respiraţia în plenitudinea, forţa şi unitatea ei făcându-ne sensibile cele trei aspecte ale Fiinţei.

Trebuie acum să examinăm respiraţia prin raport cu ce-a de-a patra lege a vieţii: tensiunea dintre cei doi poli ai eului profan şi al Fiinţei. Aici, de asemenea, se cuvine să examinăm tulburările care se manifestă atunci când echilibrul este rupt în favoarea unui pol sau a celuilalt.
„Forma justă” a omului acoperă totdeauna, pe de o parte, capacitatea lui de a trăi în lume, şi, pe de altă parte, transparenţa lui la Fiinţă. O slăbiciune în lume vine adesea din faptul că omul nu ştie să utilizeze ceea ce are în el la momentul voit. Această incapacitate în faţa exigenţelor clipei reflectă adesea convingerea lui că nu poate surmonta eşecul: o lipsă de încredere. Trebuie să fi văzut de câte ori frica ne împiedică să respirăm, în special să ne abandonăm expiraţiei, pentru a şti în ce măsură ne lipseşte încrederea în viaţă. Dacă omului îi este atât de dificil să renunţe la tensiunea activă şi vigilentă a eului, este aşa pentru că în străfundul inconştientului său el crede că fără acestea el şi-ar face rău lui însuşi. Adâncimea acestei angoase apare, de  exemplu, în tresărirea dureroasă în care „ceva” îi aminteşte omului gata să adoarmă şi al cărui suflu liniştindu-se ar vrea să se abandoneze stăpânirii naturii. Acest „ceva” este eul care se teme să fie adormit. În frica lui, el ne privează de binecuvântarea naturii active în inconştienţă şi a formelor ei intacte care îşi reiau în ascuns puterea. Omul, aflat în continuu „cu ochii în patru”, vrea să facă totul el însuşi. Şi de aceea el nu vrea să „lase frâul” pe mâna respiraţiei.

Avem nevoie, de obicei, de un anumit timp înainte de a realiza prin exerciţiu că noi nu respirăm, ci că suntem respiraţi: nu „eu respir”, ci „aceasta respiră”. În respiraţie, omul poate face experienţa încrederii în Forţa care îl menţine în viaţă fără ca el să contribuie la aceasta. Percepând tensiunea dintre eul său profan şi Fiinţa sa şi abandonându-se conştient ritmului natural al respiraţiei, el poate cu timpul să devină din ce în ce mai transparent dimensiunii acestei Fiinţe supranaturale.


Tot ceea ce v-am spus aici despre posibilitatea de a pune respiraţia în slujba căii, acoperă exact aspectul în care trebuie să ne exersăm în meditaţia noastră.


Aceasta poate părea un pic prea sistematic, dar exact aşa este: nu există exerciţiu autentic fără o muncă sistematică asupra noastră. Cunoaşterea în acest domeniu nu este un vag sentiment. Nu puteţi să spuneţi: „Eu sunt deja intuitiv în poziţia justă.” Desigur că cineva incapabil de intuiţie nu-şi are locul pe această cale. Dar ceea ce creşte în noi intuitiv are nevoie să fie ghidat, exact aşa cum o voce naturală are nevoie să fie lucrată. Noi toţi respirăm, altfel nu am putea trăi. Dar când este vorba de a urma calea în deplină conştienţă şi libertate – ceea ce ne diferenţiază de plante şi de animale – este necesar să recunoaştem în respiraţie una din mişcările fundamentale ale vieţii. Trebuie atunci să o punem conştient în slujba vieţii şi a Fiinţei întrupate în noi, pentru a deveni progresiv transparenţi pentru ceea ce Zenul numeşte natura lui Buddha înnăscută în noi, „budheitatea”. Am putea spune la fel de bine „christeitatea”, adică prezenţa divinului în noi, care nu este un articol de credinţă sau o fantasmă pioasă, ci o realitate, a cărei experienţă o putem face în momente privilegiate şi pentru care avem datoria să ne deschidem în mod conştient.

Este exact ceea ce vrea să spună Zenul prin experienţa iluminării, în care pe neaşteptate trăim experienţa Celui cu Totul Altul, în care debordăm de fericire: sunt aceste contacte de o clipă în care avem intuiţia Fiinţei, şi poate şi o mare experienţă care nu ni se întâmplă aproape niciodată în meditaţie. Meditând nu facem decât să afinăm instrumentul, care poate ne va da în mijlocul zilelor noastre fericirea de a fi deschişi pentru ceea ce nu ne revine niciodată decât ca o graţie: a trăi irupţia Celui cu Totul Altul în toată forţa sa.

Trebuie să rămânem pe cale, să devenim instrumentul prin care Cel cu Totul Altul, atât de des pe cât este posibil, să se facă simţit în noi şi prin noi să poată să se manifeste în lume. Acesta este sensul practicii meditaţiei în ceea ce priveşte respiraţia.



Tradus din volumul K.G. Durckheim - LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER,
pag. 322-339