miercuri, 11 ianuarie 2012

K.G.Durckheim - Trecerea la o nouă conştiinţă a realităţii

Din seria Conferinţele de la Frankfurt 
completare azi 22 ianuarie 2012
completare azi 20 ianuarie 2012

completare azi 17 ianuarie 2012

completare azi 15 ianuarie 2012


Ce înţelegem noi prin meditaţie sau munca meditativă? Nimic care să aibă de a face cu „spiritualizarea” (căutarea unor virtuţi sau sentimente virtuoase). O căutare care să ia forma unei experienţe frumoase este un drum greşit. În exerciţiul practic nu trebuie să apărem „spirituali”, ci mai degrabă hotărâţi, aşa cum se cuvine pentru o problemă gravă. Căci, în realitate, este vorba aici de o problemă de viaţă şi de moarte. Practica spirituală nu constă nici în a dobândi capacităţi care să-i uimească pe alţii. Aceasta se poate întâmpla, dar nu acesta este sensul exerciţiului. Sensul fiecărui exerciţiu spiritual este întotdeauna acela de a face posibilă, de a aprofunda şi consolida o existenţă religioasă.


O existenţă religioasă în sens larg – şi nu numai creştin – este o viaţă în care omul nu este centrat pe el însuşi, nici pe altul, nici pe comunitate sau umanitate, ci prin toate acestea pe supranatural, pe Fiinţa divină, pe Dumnezeu.




Una din neînţelegerile vremii noastre constă în a crede că putem revitaliza o religiozitate care şi-a pierdut forţa întorcându-ne spre activitatea socială. Dar creştinismul nu este Crucea Roşie. Această activitate poate să facă parte, şi ea, din acesta, dar ea nu corespunde sensului real al unei existenţe religioase. Contează mai ales într-o astfel de existenţă ancorarea omului în transcendenţă. Nu este aici nici o întoarcere la credinţa în sensul tradiţional al termenului şi nici o renunţare la credinţă. Când credinţa devine fără viaţă şi începe să se prăbuşească, ea poate prin această înrădăcinare să se transforme şi abia atunci să redevină posibilă: ea nu mai este atunci o credinţă în ceva, ci o existenţă pe baza unei experienţe a unei alte dimensiuni. Întemeindu-şi existenţa pe cealaltă dimensiune, omul poate să se dezvolte în iubire.


În mod ciudat, apelul la meditaţie şi la reînnoirea exerciţiilor spirituale intervine la un moment în care omul, fiind mai îndepărtat ca oricând de Dumnezeu, se află, de asemenea, mai îndepărtat de el însuşi ca oricând până acum. Dar cum nucleul central al Fiinţei – ca mod de prezenţă a divinului în noi – constituie de fapt factorul esenţial al umanităţii noastre, era inevitabil ca neglijând acest centru, acest fapt să nu provoace în noi deşteptarea unei suferinţe, a unei nostalgii, a unei dorinţe presante şi în cele din urmă a unei voinţe de a ceda unui aspect din noi înşine mai mult sau mai puţin ocultat în cursul timpului. Sensul acestei mişcări a spiritului uman este acela de a restaura, acolo unde este ameninţată, integritatea esenţială a omului, aşa cum Dumnezeu a vrut-o.
Meditaţia ca exerciţiu îşi găseşte aici tocmai locul ei propriu, căci ea ţinteşte tocmai spre centrul acestei integrităţi, la punctul profund din noi prin care şi pentru care o existenţă religioasă este posibilă. Această existenţă este mai mult decât o identificare conform unor norme cu conţinuturi religioase care se prăbuşesc, când suntem confruntaţi cu suferinţele Fiinţei, cu ameninţarea aneantizării, pradă absurdului sau solitudinii. Este vorba de redescoperirea acestui centru viu care dă un sens vieţii noastre, şi pe care evoluţia, în multe privinţe nefericită, a Istoriei l-a ocultat din ce în ce mai mult.

Unii dintre dumneavoastră îmi veţi reproşa că mă repet, dar este indispensabil. Este uimitor să vezi în ce măsură ceea ce priveşte existenţa noastră nu este transmisibil dintr-un punct de vedere intelectual. Putem învăţa date şi informaţii, concepte, teorii pe de rost şi odată ce le ştim putem trece la ceva nou. În schimb, când este vorba de experienţe sau de evenimente care ne afectează personal, nu extragem din ele un adevăr decât atunci când acestea ne transformă. Este un fapt care se reiterează constant, până în cele mai mici prescripţii referitoare la meditaţie.
Orice meditaţie începe astfel:
trebuie să vă destindeţi – să destindeţi, să vă aşezaţi la modul just la începutul   fiecărui exerciţiu – întotdeauna urmând aceleaşi prescripţii.
Dar în fiecare zi veţi deveni un altul făcându-l, vedeţi lucrurile diferit, şi înţelegeţi de asemenea ceva nou în aceste cuvinte simple: destindeţi-vă.
Semnificaţia exerciţiului se schimbă între azi şi mâine, această dimineaţă şi această seară, dacă este făcut aşa cum trebuie. Astfel, aceleaşi seminţe cad pe un teren mereu nou. Cine citeşte o carte de înţelepciune, fie că este Sermons (predici) de Meister Eckhart, Lao Tzî sau Biblia, va auzi şi va percepe de fiecare dată cu fericire ceva nou, deşi el cunoaşte deja textul. În funcţie de moment, el intră în noi în mod diferit. Chiar dacă îl ştiţi pe de rost, de fiecare dată când îl citiţi cu adevărat el schimbă ceva în voi, şi data viitoare el va căpăta din nou o altă semnificaţie

postare 15 ianuarie 2012

La fel se întâmplă şi când căutăm să ne explicăm ce nu merge în lume, şi deci î noi, căci de fapt despre noi înşine este vorba. Viaţa meditativă, calea iniţiatică, atinge o problemă specifică de natură în acelaşi timp universală – prin ceea ce este înscris în condiţia umană – şi circumstanţială, căci ea se pune cu o acuitate deosebită în epoca noastră. Şi această problemă, dacă se pune în aceşti termeni, este de asemenea pentru noi o problemă personală. Numai când aceste trei circumstanţe sunt reunite au ele în gândirea noastră, în exerciţiul nostru şi sarcina noastră cotidiană rangul şi profunzimea cuvenite.

Noi trebuie să păstrăm mereu în minte faptul că suntem expuşi astăzi, oricare ar fi viaţa noastră sau profesia pe care o practicăm, unor riscuri care ameninţă totalitatea noastră umană. Noi toţi suntem, mai mult sau mai puţin, în pericol de a fi victimele Moloh-ului tehnicii şi al raţionalităţii. Adaptându-ne cât mai bine unui sistem cu funcţionare pur obiectivă, care este singurul mijloc de a supravieţui în el, devenim noi înşine angrenajele acestui sistem obiectiv, şi încetăm să fim un subiect uman care trăieşte experienţe. Devenim funcţionari ai acestei aşa-zise societăţi care sacrifică individul în favoarea propriei dezvoltări, diferenţiindu-se astfel radical de o comunitate care s-ar dezvolta în relaţie cu individul şi ar poseda ca un organism natural un nucleu central numinos care să adăpostească şi să susţină individul. Societatea ca şi colectivitate este un ansamblu organizat şi nu un organism natural. Când o comunitate umană devine nu un organism ci şi o organizaţie, individul ca atare se află lăsat singur.

El descoperă subit că nu îi mai este posibil să se consacre întregii lui Fiinţe. Colectivitatea nu are nucleu central după care Fiinţa centrală a individului să se poată orienta. Astăzi nu i se mai poate spune unui tânăr sau unei fete ceea ce tatăl meu mi-a spus când mi-am încheiat studiile: „Acum trebuie să te angajezi în viaţă, şi dacă simţi în tine sentimente bizare sau dacă tu personal doreşti ceva, acestea îţi vor trece în serviciu.” Dar aceasta nu mai trece când serviciul personal devine un „job” impersonal. Acum totuşi – şi este un rău din care iese un bine – fiecare dintre noi pentru prima dată se află confruntat cu întrebarea următoare: „Care este locul meu real în Tot? Am eu dreptul să-mi risipesc astfel viaţa mea umană?

La tineretul actual în special, vedem afirmându-se dorinţa unui răspuns la întrebările esenţiale, care nu pot fi satisfăcute într-o lume în care omul nu este pregătit decât să producă şi să funcţioneze. De unde acest val de contestare contra unei lumi inumane, contra manipulării care ne sacrifică unui aparat administrativ impersonal care sub pretextul că ne protejează viaţa o sufocă.

Cu ocazia congresului de psihologie de la Lindau la care a participat şi un grup de tineri, unii au spus: „Dacă noi am fi auzit vorbindu-se mai demult de tot ceea ce spune Durckheim, nu am fi avut nevoie să fumăm haşiş.” Prizarea de haşiş sau LSD exprimă dorinţa de a depăşi limitele raţionalului pentru a accede la supra-raţional, la invizibil, la metafizică, care nu mai este transmis prin credinţa tradiţională. Ştim că astăzi şi edificiul Bisericii este prăbuşit. Ce se petrece? Peste tot se aspiră la o religiozitate care nu mai este transmisă într-o formă îngheţată(fixă), ci care se înrădăcinează, oricare ar fi partea tradiţiei care subzistă, într-o experienţă personală care să poată să se aprofundeze în exerciţiu. Tocmai aici îşi află meditaţia locul ei. Omul religios aspiră la această experienţă originară care se află la baza oricărei religiozităţi, fie că ea intervine într-un context creştin, budist, hinduist, iudaic sau islamic, şi fără de care nici o experienţă religioasă nu poate trăi. Tocmai despre această formă de experienţă religioasă ne ocupăm noi aici.
Ştiţi cu toţii că eu mă situez într-un mediu creştin şi că nu sunt budist. Eu mă ocup de ceea ce depăşeşte cadrul instituţional al religiilor. Se poate spune că religiile, în calitate de dogme fixe separă, în timp ce religiozitatea umană reuneşte. Nu este suficient să opunem Orientul şi Occidentul. Avem în lumea noastră creştină suficient de multe exemple de opoziţii care se fortifică atunci când ne ţinem de literă şi care se şterg când plecăm de la experienţă.
Mişcarea ecumenică este în întregime condamnată dacă se pune numai problema acordării la literă. Dar de îndată ce oamenii se pot întâlni pe terenul concret al experienţei, ei se înţeleg. De aici ar trebui început dacă vrem cu adevărat să înaintăm: din experienţa comună a vieţii şi din aprofundarea ei prin practica meditativă.

Cea mai profundă alienare a omului constă în a renunţa la totalitatea sa şi a deveni un funcţionar, supus singurelor imperative ale producţiei şi integrat într-un sistem obiectiv şi raţional. Este o pură reificare a realităţii noastre, care merge contra curentului aspiraţiilor noastre actuale: umanizarea vieţii, întoarcerea la subiectivitatea omului, refuzul unei stricte adaptări la un context obiectiv.

Evenimentul cel mai profund al epocii noastre – într-un sens atât negativ cât şi pozitiv – este acela că secularizarea vieţii a atins limita în care Cel cu Totul Altul se trezeşte în prin  reacţie şi ne împinge spre o nouă conştiinţă a realităţii.

Epoca modernă a adaptat, mai mult sau mai puţin, o concepţie carteziană a realităţii. Realitatea se reduce la ceea ce poate fi recunoscut de înţelegerea umană şi apoi stăpânită în lume, la ceea ce poate fi fixat de raţionalitate şi integrat după o ordine conceptuală. Ceea ce nu se poate înscrie în această ordine este fără realitate, este o pură subiectivitate – sentiment, stare de spirit, speranţă, dorinţă -, ci non-realitate recunoscută ca atare.

Asistăm astăzi la o veritabilă mutaţie, la o reorientare a conştiinţei noastre despre realitate. Când eu spun astăzi, vreau să vorbesc despre această elită umană pentru care mâine este deja viu. Acest astăzi care nu este decât o supravieţuire de ieri nu mă interesează aici. Prin omul timpului nostru înţeleg pe cineva sensibil la ceea ce repune în discuţie concepţia lui convenţională despre realitate, şi răspunde la aceasta nu ataşându-se de trecut, ci afirmându-se ca un om de viitor, deschis lucrurilor şi dezvoltărilor contemporane. Este, de asemenea, cineva care, ca noi înşine aici, se întoarce spre noile forţe de viaţă, în cazul nostru forma meditativului.


Indicii actuali ai aspiraţiei crescânde la Cel cu Totul Altul nu sunt doar câteva mlădiţe izolate într-o lume invadată de mărăcini, ci sunt deja plante pline de viitor de care trebuie să ne ocupăm cu grija unui grădinar. Ce înseamnă aceasta concret? Este vorba de a lucra în mod deliberat pentru a înceta să concepem ca real doar ceea ce este vizibil, conceptibil, supus cauzalităţii şi reiterabil experimental, mai exact tot ceea ce poate fi cunoscut în mod ştiinţific apoi realizat în mod tehnic. Am spus deja că nu se punea, totuşi, problema de a declara război raţionalităţii şi cunoştinţelor dobândite în ştiinţă şi tehnică. Aceasta nu ar avea nici un sens. Dar există dincolo de raţionalitate o conştiinţă cognitivă de un alt fel, o aptitudine a omului de a percepe supranaturalul şi de a-l cunoaşte ca pe o realitate, şi nu numai de a „crede” în el.
Raţiunea în sensul cel mai profund este aptitudinea de a percepe ceva ce intelectul singur nu poate percepe. Altfel ar fi absurd să punem ca postulat  că noi nu trebuie să ne limităm la ceea ce este cognoscibil în mod raţional şi controlabil din punct de vedere tehnic, ci din contră să ne fondăm conştiinţa noastră despre realitate ca fiinţe umane despre ceva care nu  este nici vizibil, nici controlabil. Noi putem totuşi dobândi această cunoaştere dezvoltându-ne sensibilitatea pentru o realitate care dintr-un punct de vedere raţionalist este totalmente ireală. Meister Eckhart spune: „Fiinţa şi cunoaşterea (nu sunt) decât una, căci ceea ce nu este, nu cunoaştem; ceea ce are cea mai multă fiinţă este de asemenea ceea ce este cel mai cunoscut.” Invers, putem spune: ceea ce cunoaştem cel mai intens are de asemenea realitatea cea mai profundă.
Invizibilul şi incertul, neliniştitorul şi inteligibilul sunt fundamentele de nezguduit ale unei experienţe religioase. La prima vedere aceasta pare un paradox. Credinţa începe acolo unde încetează îndoiala. Dar aici nu este vorba de o credinţă bazată pe argumente, şi pe care contra-argumentele să poată să o zguduie. Atât timp cât credinţa şi îndoiala coexistă, ele rămân supuse raţionalităţii. Noi vrem, dimpotrivă, să evocăm o credinţă care este o stare a sufletului ancorată încă de la început în ininteligibil, dar care este singura noastră posibilitate de a ne ancora realmente în viaţă. Credinţa, şi aceasta nu este adevărat numai în creştinism, reprezintă totdeauna un obiect de scandal pentru intelect. Ea se fondează pe inconceptibil, care, odată acceptat ca misterul pe care stă adevărul, nu mai lasă loc îndoielii.

17 ianuarie 2012

Orientalii au o atitudine inversă decât a noastră. Acolo unde începe inteligibilul, începe să fie ţesut vălul Maya (al aparenţei n.t.). În măsura în care omul se ataşează de inteligibil, el este, ca să spunem aşa, pierdut pentru Dumnezeu. Singura şansă ca el să rupă acel văl este aceea de a suferi din cauza lui şi a-şi da seama că acest văl  este necesar umanităţii, dar numai pentru ca ea să sufere prin acesta de separarea de invizibil. Pentru a ieşi din această suferinţă, el trebuie să caute o cale care să-i permită să se apropie printr-o experienţă interioară de această realitate pe care cunoaşterea umană o voalează. Orinetul a ştiut aceasta dintotdeauna. De aceea păcatul în Orient nu este mai întâi o vină morală, ci obstinaţia de a se despărţi de realitatea divinului „voind să ştim prin noi înşine”. Suferinţa de care trebuie să ne eliberăm nu  este din acest punct de vedere decât ignoranţă. Nu vorbim, evident, aici de suferinţă în sensul creştin care se înscrie într-un cu totul alt context. Suferinţa pe care o putem suprima (putem contribui la suprimarea ei) vine din acest impas în care noi luăm o direcţie greşită când privilegiem aptitudinile care ne diferenţiază de animale: gândirea raţională, care ne permite să ne fixăm scopuri, să accedem la cultură şi la civilizaţie, să realizăm performanţe tehnice, ca aceea de a păşi pe lună, poartă în ele pericolul ca această dezvoltare exterioară să neglijeze şi deci să ne ameninţe propriul nostru spaţiu interior.

Este vorba astăzi de a recunoaşte foarte simplu că în calitate de fiinţă umană suntem în mod fundamental determinaţi de ceea ce nu putem concepe. Omul redus la starea de angrenaj al unei lumi obiective şi raţionaliste, care nu îşi mai respectă profunzimea ei umană, încetează să fie un subiect. Mai mult, subiectivul nu este prin definiţie pentru ştiinţe decât o sursă de eroare. Dar eu nu sunt reductibil la o definiţie ştiinţifică. Prin acest mijloc nu pot să-mi dau seama de ceea ce sunt ca subiect care suferă, caută, se îndoieşte, care simte în el o promisiune de ţinut, o plenitudine de atins, o împlinire de sine. Acest subiect se înscrie într-un cu totul alt sistem de coordonate. Un medic care ţine de medicina clasică poate diagnostica în mod strălucit şi poate vindeca o boală pe care o constată obiectiv, dar el este incapabil să vadă omul ca persoană.
Nu trebuie să ne fie ruşine să fim un subiect, să nu fim inteligibili în ochii ştiinţei, dintr-un punct de vedere pur subiectiv. Noi trebuie, din contră, să recunoaştem că existenţa umană se înrădăcinează în suferinţă care este expresia unei chemări din profunzimea noastră interioară, asupra căreia raţionalitatea nu are priză, dar care, cu toate acestea, este un fundament solid ca o stâncă.

 De această dimensiune se ocupă lucrarea noastră: experienţa interioară a unei realităţi inexplicabile, care excede limitele intelectului, dar asupra căreia, totuşi, ne putem pune de acord.

Când eu spun „Mi-e foame” înţelegeţi ce vreau să spun. Dar nu veţi putea niciodată să explicaţi ştiinţific ce este sentimentul pe care îl trăiţi când vă este foame. Puteţi să-l legaţi de cutare sau cutare circumstanţă necesară, dar fără a-l descrie ca atare. Puteţi să asociaţi culoarea roşie cu o anumită frecvenţă de vibraţie, dar aceasta nu explică ce este roşul. Tot aşa un sunet ca atare, ca şi calitate, nu este nici descris, nici explicat de cutare sau cutare lungime de undă. Există multe modalităţi după care omul devine ceea ce este. Dar lista cea mai sistematică a acestor calităţi nu va da nici o indicaţie valabilă despre ceea ce acest om este cu adevărat în realitatea sa de totalitate subiectivă.; căci nu pentru că ştiu de unde vine ceva, ştiu ce este acel ceva.

Pe măsură ce psihologia şi psihoterapia se dezvoltă şi se aprofundează se constată tot mai mult astăzi că postulatul lui Freud care susţine că nevrozele sunt derivate exclusiv din traume infantile şi evenimente biografice nu mai este suficient. Psihologia profunzimilor se loveşte, în teoria inspirată de principiile ei, de un strat care este cel mult marcat de experienţe biografice, sau poate fi tulburat sau mascat de acestea, dar care nu are nici o legătură cu biograficul, care este ceva total diferit. Şi de acest strat ne ocupăm noi aici.
Omul ajunge la acest strat pe parcursul unei dezvoltări bine determinate, dacă cel puţin se dezvoltă în acord cu adevărul interior în care Fiinţa lui esenţială poate să se repercuteze. Aşa cum fiinţa unei flori urmează calea înnăscută de stadii succesive a dezvoltării ei, omul trebuie să urmeze o cale individuală înnăscută. Fiinţa noastră cea mai profundă nu este un ideal interior, ci înainte de toate o cale interioară, o manieră de a accede la nivele determinate. Floarea se dezvoltă de la sămânţă la mugur, apoi la boboc, apoi în sfârşi înfloreşte şi ne dă un fruct  abia după ce a lăsat fără regret să-i cadă petalele şi să-şi dezvolte ovarul, care poartă în el floarea cea nouă. Ciudat, dimpotrivă, în sistemul nostru de gândire actual, omul rămâne la stadiul de înflorire a personalităţii fără a merge mai departe. Cu toate acestea noi am ajuns la o turnantă. Remarcăm astăzi că personalităţile cele mai bine dezvoltate nu sunt încă persoane, prin care Cel cu Totul Altul să transpară. Constatăm că vocaţia esenţială a omului este aceea de a deveni atât de transparent încât Cel cu Totul Altul, divinul din el, împrumutând limbajul uman, aşa cum împrumută limbajul florii sau al animalului, să se poată manifesta limpede în lume. Ajungem astfel la trecerea de la personalitate la persoană.

Am evocat deja diferitele nivele prin care trece omul pentru a se dezvolta ca persoană. Nu vreau decât să reamintesc un fapt: totul începe, aşa cum ştim, cu eul care vrea să se afirme, să supravieţuiască şi să se pună în valoare. Fără acest eu nimic nu se poate face. Noi vedem constant, în terapie, oameni care nu mai găsesc sens vieţii pentru că eul lor este prea slab şi pentru că ei nu se stimează destul, oameni care au fost prematur deformaţi din punct de vedere moral, şi care întind obrazul stâng înainte chiar ca cel drept să fi fost lovit. Este un start prost în educaţie. Dar a trăi pentru a supravieţui, acesta este sensul pe care îl căutăm?

Viktor Frankl povesteşte că în timpul când era în lagărul de concentrare şi urma să fie gazat o frică înspăimântătoare îl locuia fără răgaz. Deodată şi-a repetat o frază: „O viaţă al cărei sens este acela de a supravieţui nu are sens.” În acea clipă toată frica lui a dispărut. O mutaţie s-a petrecut în el, conferindu-i o astfel de strălucire încât fatalitatea a trecut pe planul secund. Este o experienţă autentică în care cealaltă dimensiune depăşeşte – transcende – suferinţa clipei. Esenţialul stă în a păstra apoi rangul cucerit într-o asemenea clipă.

La stadiul eului care este şi al nostru al tuturora, divinul este puterea care mă ameninţă sau mă salvează. Prin practici mai mult sau mai puţin magice eu încerc să pun această putere de partea mea. Cât timp omul este un eu, aceasta îi pare natural, şi îi este frică, frică de pedeapsă. Conştiinţa corespunzătoare acestui stadiu este această frică de pedeapsă caracteristică a conştiinţei copilăreşti, care nu este o conştiinţă rea atât timp cât credem că nu riscăm nimic serios. Dar bunul Dumnezeu vede totul, şi de aici frica şi pedeapsa, infernul. Acesta este nivelul cel mai elementar unde se manifestă această frică.


20 ianuarie 2012

La un alt nivel, omul nu mai este centrat pe el însuşi, ci se întoarce spre o idee, o valoare, o operă, un „tu”, o comunitate. Deznădejdea lui nu vine atunci de la ideea de a nu supravieţui, ci de la a nu găsi un sens vieţii lui decât într-un altul decât el însuşi. La acest stadiu de dezvoltare - centrat pe slujirea, pe ideea sau pe opera care să dea sens vieţii – concepţia despre puterea supranaturală suferă şi ea o mutaţie. Purtătorul de sens este „tu”-ul magnet, care nu-şi poate produce efectul în mine decât dacă eu mă dau înapoi cu eul meu şi mă dau în întregime celuilalt, fie că este o operă sau o idee, în numele iubirii sau al aproapelui. Dacă nu-mi fac opera sau dacă nu reacţionez eu însumi ca altruist în sensul comunităţii, vocea conştiinţei comunitare se face auzită. Esenţa totalităţii căreia îi aparţin mă recheamă la datoria mea. Este aici deja un nivel de dezvoltare extraordinar, care duce la viaţă de credinţă autentică.

Putem atunci să ne întrebăm: există ceva şi dincolo de aceasta? Da! Şi epoca noastră se caracterizează prin revelarea acestui nivel superior. În trecerea de la personalitate la persoană, aşa cum am definit-o – prin care cealaltă dimensiune poate să apară, atât a devenit ea de transparentă, o realitate superioară - , se descoperă un al treilea plan: conştiinţa absolută. Această conştiinţă absolută îl obligă pe om în anumite circumstanţe să acţioneze în opoziţie cu comunitatea căreia îi aparţine, sub injoncţiunea unei profunzimi, a unei experienţe interioare. El ştie că va comite o eroare faţă de sine dacă face ceea ce alţii aşteaptă de la el. Aşa cum altruismul se opune egoismului, fidelitatea faţă de FIINŢĂ se opune datoriei comunitare. Este o adevărată luptă! Dar acum trebuie ca omul să-şi aplece urechea la ceea ce spune vocea interioară. El simte subit că nu micul eu este cel care vorbeşte, ci o dimensiune supranaturală se exprimă în limbajul fiinţei lui.
Omul nu se mai întreabă atunci cum să supravieţuiască, cum să servească. El vrea să ştie cine este el în realitate în această profunzime care îl interpelează atât de impetuos încât nu poate s-o ignore.

Începem astăzi să luăm în serios experienţe interioare care, prin stranietatea lor absolută,  prin forţa lor imperioasă şi prin evidenţa validităţii lor interioare nu lasă nici o îndoială: o altă dimensiune ne interpelează, şi noi trebuie să ne supunem acestui apel. Şi aici sunt într-adevăr zorii unei noi ere. În timp ce teologii şi savanţii de ieri nu găseau nimic mai rizibil ca experienţele care pot pune în discuţie obiectivitatea ştiinţifică sau imuabilitatea dogmei , noi ştim acum că profunzimea experienţei umane este necesară nu numai în dobândirea de înalte cunoştinţe ştiinţifice, ci şi pentru plenitudinea realităţii religioase.

Există două forme foarte diferite de cunoaştere, una privind cunoaşterea, cealaltă înţelepciunea şi ele nu se pot realiza decât dacă ele nu se exclud, ci se completează.

Carl Friedrich von Weizsaecker îmi mărturisea într-o zi: „Lucrez acum la o carte pe care am început-o cu ani în urmă. Eu nu ştiu astăzi mai mult decât atunci, dar ştiu că atunci îmi lipsea ceva. Noi am ajuns în ştiinţe la un nivel la care umanitatea creatorului şi a cercetătorului joacă un rol primordial. Avem nevoie de o puritate de viziune pe care intelectul singur nu poate să ne-o dea. Totalitatea omului trebuie să fie în ordine. Eu am petrecut ultimele vacanţe utilizând toate mijloacele pe care le cunoşteam pentru a mă repune lăuntric în ordine. Într-un cuvânt: pentru a ajunge pe culmea cunoaşterii omul trebuie în mod fundamental să fie pios.”

A fost un timp în care un student în teologie îmi spunea: „Trebuie să vă mărturisesc ceva: există un lucru aici care îl face suspect pe un student în teologie, este acela de a avea reputaţia de pietate.”  Când teologia devine o cunoaştere pur teoretică, când cunoştinţele ei şi interpretarea lor devin pur raţionale, ea riscă să se piardă. Actualmente noi suntem pe calea cunoaşterilor care se bazează pe o cu totul altă atenţie acordată experienţelor celor mai profunde. Pietatea este astfel condiţia primordială a unei cunoaşteri în domeniul religios.


Să luăm ca exemplu o simplă imagine: zicem că noi suntem universul. Aşa cum valurile sunt o parte a mării, marea sub forma acestor valuri rămâne totdeauna marea. Dacă un val ar vrea să se cunoască pe sine nu ar putea face aceasta decât în calitate de parte a totului. Dar cunoscându-se pe sine în realitate, el va cunoaşte totodată şi o ordine universală. Magistrul Eckhart exprima aceasta astfel: „În Dumnezeu singur este esenţa divină. Într-un om nu se află toată umanitatea, căci un om nu este toţi oamenii. Dar în Dumnezeu omul cunoaşte toată umanitatea şi orice lucru în mod suprem, căci el le cunoaşte în fiinţa lor.”

În practica meditativă este vorba de a dezvolta această nouă conştiinţă a realităţii, de a ieşi din concepţia raţionalistă şi de a progresa spre această realitate interioară nu doar prin  credinţă, nu doar prin sentiment, ci şi prin cunoaştere. Este nevoie pentru aceasta să dobândim o atitudine de bază diferită de cea a concentrării fixatoare, a gândirii raţionale. De aceea meditaţia începe când se termină concentrarea.

Nu există meditaţie fără concentrare. Atât timp cât mă concentrez sunt încordat spre ceva, fixez ceva, îl realizez, mă explic cu acel lucru.
Dar acestei faze de explicare îi succede o fază de implicare. Luaţi o imagine de sfânt asupra căreia vă concentraţi privind-o. Meditaţia nu începe decât atunci când imaginea începe să privească. Dacă meditaţia progresează veţi ajunge la momentul în care nu există nici imagine şi nici voi înşivă, ci o stare de contemplaţie, care în budismul Zen este reprezentată ca un cerc alb.
Acest cerc semnifică: „Cerul cade pe pământ. Şi când omul a murit de moartea lui toate lucrurile din jur redevin ceea ce erau la origine: purtători de lumină.” Dacă sunteţi un oriental vă veţi lăsa scufundaţi în această experienţă. Dacă sunteţi un occidental veţi reveni din ea încărcaţi cu o energie care vă face capabili să duceţi la bun sfârşit treburile voastre zilnice cu o forţă venită de altundeva. Atunci se afirmă elementul meditativ în viaţa cotidiană.

Întâlnim aici din nou o problemă legată de o altă formă de comportament vizavi de realitatea noastră cotidiană, concretă. În vechea noastră conştiinţă despre realitate important nu este numai ceea ce putem cunoaşte raţional şi stăpâni tehnic, ci şi ceea ce se înscrie istoric în timp. Dar pentru înţelepciunea religioasă, din toate epocile şi de pe toate continentele, realitatea esenţială nu are nimic tranzitoriu, nici istoric. Există o realitate anistorică şi atemporală.
Eu sunt înainte ca Avraam să fie. Nu este o eroare de scriere. Este o realitate care se află pe verticala timpului. Regăsim astfel în tot ceea ce există acest „eu sunt înainte ca Avraam să fie”. În fiecare dintre noi această dimensiune este cea decisivă. Este aici o teză a priori? Nu, noi putem face experienţa acestui Cu totul Altul atemporal, în faţa căruia istoricul şi biograficul nu apar decât ca o relativizare. Această cunoaştere, prezentă în toată înţelepciunea orientală, există şi în creştinism. Unul dintre koan-uri, aceste întrebări paradoxale care se dau spre rezolvare este astfel redactat: „Care era faţa voastră înainte ca părinţii voştri să se fi întâlnit?” Şi Magistrul Eckhart scrie: „In ceea ce nu m-am născut nu pot să mor niciodată. În ceea ce nu m-am născut am fost din eternitate, sunt acum şi voi rămâne pentru eternitate. În ceea ce m-am născut moartea şi aneantizarea vor veni, căci este o parte muritoare şi deci sortită alterării timpului.”

22 ianuarie 2012

Aici rezidă opoziţia dintre realitatea istorică şi cea anistorică. Dacă nu putem lua în serios şi simţi acest „eu sunt” nu există acces posibil la realitatea religioasă esenţială. Nu este vorba de o credinţă cu un conţinut determinat, ci de o experienţă şi o cunoaştere supranaturale. Trebuie să ne dezvoltăm sensibilitatea la aceste momente în care, ca între doi îndrăgostiţi, timpul se opreşte. Nu este un cuvânt gol aici! Se întâmplă cu adevărat ca timpul să se oprească. A spune că ceea ce este purtător de Fiinţă depăşeşte Istoria în atemporal nu este un simplu raţionament filosofic, ceea ce ar fi absurd, ci este constatarea unei experienţe pe care o putem trăi cu toţii.

Orice meditaţie autentică îl conduce pe iniţiat la dimensiunea atemporalului. În îndeplinirea exerciţiului se poate atinge o stare în care cursul timpului să se şteargă din conştiinţă – eu nu mai sunt acolo, eu nu mai sunt în timp -, dar tocmai atunci sunt eu cu adevărat acolo. Această clipă în care timpul se opreşte trebuie să fie percepută şi luată în serios, într-un mod de a ne menţine în profunzime şi a recunoaşte în realitatea istorică un simplu mod de manifestare tranzitorie a dimensiunii anistorice.

În sfârşit, dimensiunea istorică îmbracă şi un alt sens pentru creştini, deoarece credinţa creştină este legată de o concepţie specifică realităţii istorice, în măsura în care odată cu venirea lui Christos, Dumnezeu s-a manifestat în lume. Raportul dintre istoric şi anistoric capătă o semnificaţie suplimentară în relaţie cu apariţia istorică a lui Christos. Dar profunzimea a ceea ce aceasta ar putea să însemne nu poate să se reveleze pe deplin decât unui om care poate să facă experienţa acestui raport în el însuşi, independent de figura lui Christos.
Această dimensiune spaţio-temporală a unei realităţi anistorice – a cărei valoare, demnitate şi validitate nu depind de puncte de vedere istorice şi de forme de gândire raţionale -, vrem ca prin munca noastră să ne deschidem ei aşa încât să intrăm în contact cu ceea ce transcende Istoria.
În ce fel putem să o integrăm în cotidianul nostru , în sensul că orice dat spaţio-temporal este o dimensiune spaţio-temporală ridicată la starea de mister? Magistrul Eckhart spune: „Nimic nu împiedică atât de mult cunoaşterea lui Dumnezeu ca şi timpul şi spaţiul. Timpul şi spaţiul sunt părţi, dar Dumnezeu este unul. Pentru a-l  cunoaşte pe Dumnezeu sufletul trebuie să-l cunoască dincolo de timp şi de spaţiu.”

În lucrarea meditativă noi trebuie deci la început să putem abandona eul nostru unui neant – nu doar să ne eliberăm de conţinuturi, ci să lăsăm fără frică acest eu la dispoziţia a ceva care nu este inteligibil ci este dimensiunea noastră cea mai profundă în sensul unei Fiinţe supra-personale şi supra-spaţio-temporale. A ne abandona ei din toată inima este datoria noastră.
În această Fiinţă supra-temporală şi supra-spaţio-temporală totul coincide, Fiinţa unei cutii de chibrituri ca şi Fiinţa unui sfânt. Sau cum spune Magistrul Eckhart: „Dumnezeu adăposteşte în sine în mod tainic toate lucrurile, nu în inegalitate, ci în calitate de unul în unitate.” Nu există în mod fundamental decât o realitate şi tocmai participarea noastră la această realitate constituie profunzimea cea mai de fond a fiecărei Fiinţe, fie că este un lucru sau o fiinţă umană. Important este ca eul meu profan să fie mereu tot mai în retragere şi ca dintr-o experienţă trăită să mă apropii puţin câte puţin de acest punct central. Îmi voi fă găsit sinele meu esenţial atunci când în el eu voi coincide cu totul.

Sinele este în ultimă analiză un mod de prezenţă a divinului în noi, totdeauna sub o formă individuală, o integrare a Fiinţei, ca manifestare a Unului universal şi a eului profan. Numai când pot abandona în totalitate eul această realitate, cea mai profundă din noi – „persoana din profunzimi” cum o numeşte părintele Lotz – poate să se trezească. Ea are întotdeauna un caracter individual, dar ea nu are nimic de a face cu eul. Adevăratul „sine personal” nu se realizează în individualitatea lui decât după ce am abandonat fără întoarcere eul şi am ajuns la Unul universal, pentru a ne încărca de energie şi a realiza atunci realmente sinele nostru.

Realitatea acestei lumi este spaţiul în care putem fi martori ai supranaturalului. În acest punct întâlnim budismul Zen, a cărui experienţă fundamentală – satori – se caracterizează printr-o viziune a micului eu, nu numai ca păcătos, separator de esenţa divină una, ci şi ca arierplanul fără de care noi nu am face niciodată experienţa celuilalt, care ne permite apoi să-l exprimăm pe Cel cu Totul Altul în lumea în care trăim. Această legătură ne apropie de budismul Zen mai mult decât de oricare altă religie din Orient: şi pentru noi acest moment de afirmare a suprarealului în realitatea concretă este un element esenţial.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE. Conférences de Francfort 1967-1970, Ed. du ROCHER, pag. 238-250
Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.