joi, 9 februarie 2012

Căutarea Tu-ului


Din seria A MEDITA. Pentru ce şi cum?

definitivat azi 11 februarie 2012



Când, apropo de marea experienţă a FIINŢEI, vorbim printre altele de Viaţa supranaturală, despre Transcendenţă, despre Absolut, despre cealaltă Dimensiune, aceste concepte par foarte impersonale. Deşi la un anumit nivel de cunoaştere spirituală – şi chiar filosofică – locul lor este justificat şi ele sunt suficiente acolo, ele rămân deconcertante pentru un spirit pre-conceptual non format în logica raţională. Ele nu-l satisfac nici pe omul crescut în tradiţia creştină.
Prin ele nu se exprimă, se pare, un „Tu”, un interlocutor personal. Ele întâlnesc aşadar o rezistenţă explicabilă la omul care, în credinţa sa în Isus Christos şi într-un Dumnezeu atotputernic, se adresează unui Tu concret. Lucrurile se schimbă când credinţa începe să se clatine pentru că marele mister, pe care îl numim Dumnezeu, devine o figură, supraumană e adevărat, dar totuşi formată după chipul omului şi a  cărui manieră de a acţiona decepţionează. Omul rămas legat de FIINŢA fără modalităţi, sau care îşi regăseşte drumul spre ea, reclamă atunci expresii care conţin misterul fără a-l numi. Când formule antropomorfe au trezit îndoiala asupra credinţelor pe care ele le definesc, aceste concepte pot ajuta să se exprime prin cuvinte o aspiraţie şi o speranţă religioasă rămase neschimbate.
Două chestiuni trebuie să fie remarcate aici:
1) Există în experienţa Fiinţei – de la contactul impalpabil până la experienţa care bulversează şi transformă totul – experienţa unui „Tu”?
2) Întâlnim în acest Tu o persoană?

Răspunsul este acesta: nu putem vorbi de un Tu decât în realitatea unei întâlniri. Tot aşa cum sunetul nu există decât ca un lucru auzit, nu există Tu decât în întâlnire. Nu există sunet în afara simţului auzului, nu există Tu în afara întâlnirii. Această calitate de tu nu aparţine numai unei persoane, ci la tot ceea ce, de fapt, ne întâlneşte.

Pe de altă parte, tot ceea ce vine de fapt spre noi în întâlnire nu o face în calitate de persoană.
A resimţi ceea ce ne înfruntă ca pe un tu este inerent conştiinţei umane. Or natura acestei conştiinţe este dublă: pe de o parte ea este extrasă din lucruri, ea obiectivează, defineşte; pe de altă parte ea este conştiinţa sinelui celuilalt şi a universului subiectului care percepe şi simte viaţa. Ca atare, ea este deci conştiinţă senzitivă. Prin tot ceea ce întâlneşte, omul se simte, în această conştiinţă, „interpelat” – agresat, atras, sedus, sau pus în discuţie, confirmat, angajat etc. Aceasta de fapt prin tot ceea ce întâlneşte, percepe şi admite afectiv: o culoare, o sonoritate, o formă oarecare. Orice lucru deci, prin faptul că ne atinge, are calitatea unui Tu. Astfel, această calitate o acordăm la tot ceea ce are o „faţă”, ceea ce ne „priveşte” şi se poartă faţă de noi într-un anumit fel. Conceptul de „tu” desemnează atunci ceva care provoacă răspunsul nostru. Astfel chiar şi un concept abstract – ca de exemplu cel de dreptate, de fidelitate, de indiscreţie, de spirit de întreprindere, de sfinţenie, de plictiseală, de diabolism – se colorează în trăirea subiectului de o anumită nuanţă afectivă. El posedă un caracter de fizionomie, un câmp de forţe care ne atinge, ne vizează, ne impresioneză sau ne lasă reci şi, în toate cazurile ni se adresează şi produce în mod automat o reacţie.

Astfel, fiecare din lucrurile pe care le întâlnim are fizionomia sa proprie. Din cauza acestei calităţi noi suntem înconjuraţi, în viaţa noastră sensibilă, de un univers de entităţi mici sau mari, străine sau cunoscute, neliniştitoare sau familiare. Ele cuprind toate obiectele locurilor în care trăim şi aceste locuri în sine. Fiecare dintre încăperile în care stăm posedă pentru noi o calitate de primire mai mult sau mai puţin amicală, sau indiferentă. Locurile unde am petrecut un timp continuă să vibreze în noi. Ele ne incită să revenim sau ne resping. „Genius loci”, geniul locului, nu este o abstracţie teoretică, ci o realitate simţită.

Eul care îl întâlneşte contribuie la determinarea caracterului fiecărui „tu”. Faţa întregii lumi în care trăim se schimbă odată cu trezirea la viaţa iniţiatică care permite depăşirea viziunii naturale a realului.
Amploarea acestei observări este abia conceptibilă. Ea face din pătrunderea Fiinţei esenţiale şi din uniunea cu aceasta elementul care de acum determină „auzul şi văzul”, nici mai mult nici mai puţin. Tot ceea ce vine la noi poate face să treacă mesajul Fiinţei esenţiale. Prin tu-ul fiecărei întâlniri ne vorbeşte FIINŢA care, în profunzimea noastră, certifică, cere stăruitor, satisface din plin. La întrebarea „pentru ce” a meditaţiei iniţiatice, aceasta răspunde în totalitate.

Trezirea conştiinţei la iniţiere antrenează receptivitatea omului la fondul transcendent al esenţei lui şi aceasta din urmă, la rândul ei, îi deschide profunzimea a tot ce este în lume. Prin jocul schimburilor dintre eul şi tu-ul în dimensiunea lor profundă răsună, în totalitatea impresiilor la omul trezit la iniţiere, ecoul FIINŢEI. Astfel, prin pătrunderea iniţiatică, tu-ul care ne întâlneşte, în orice obiect ar fi, este cu noi într-o relaţie de particulară interioritate. Cu cât pătrundem mai mult adevărul în care ne introduce iniţierea, cu atât mai mult, în celălalt, noi ne întâlnim în cele din urmă pe noi înşine în Fiinţa noastră esenţială. Adevărata ecloziune a vieţii prin manifestarea FIINŢEI divine şi trezirea omului la percepţia acesteia sunt aşadar unul şi acelaşi lucru. Elanul FIINŢEI spre manifestarea ei prin intermediul omului şi aspiraţia acestuia din urmă la unitatea cu FIINŢA se îndeplinesc, şi una şi cealaltă, în măsura şi după modul în care această FIINŢĂ devine, pentru om, o realitate simţită, trăită. Aici se realizează finalitatea exerciţiului, marele „pentru ce” al meditaţiei.

Tot ceea ce, în mod autentic, întâlneşte omul, ceea ce are o faţă, îl atrage şi îi vorbeşte, are calitatea unui tu. Cu cât acesta este mai profund, cu atât mai puternic se exprimă prin el Fiinţa lui esenţială. Deasupra„tu”-ului propriu a tot ceea ce are o fizionomie, există un altul, de o mult mai mare importanţă: este tu-ul care face posibil dialogul dintre persoane, tu-ul în care două fiinţe îşi recunosc apartenenţa reciprocă, tu-ul alianţei personale. El leagă membrii unei aceleiaşi familii, fraţii unei comunităţi, doi camarazi, sau pe oamenii care se simt fraţi şi surori în FIINŢĂ. Acest tu nu există decât prin raport cu Fiinţa esenţială, înţeleasă pe planul persoanei. El creează o intimitate de relaţie, o uniune particulară cu celălalt. Acest tu viu îşi găseşte expresia în gesturile fizice care antrenează unitatea. Există strângerea de mână, fraternul „braţ la braţ”, braţul petrecut în jurul mijlocului, pupatul. Există, în sfârşit, uniunea sexuală dintre bărbat şi femeie, mai ales atunci când iubirea lor cuprinde şi forma Fiinţei esenţiale cât şi corpul lor de destin. Acolo, experienţa tu-ului capătă un caracter transcendent care şterge contingentul şi lasă să strălucească absolutul.
Cu cât experienţa iniţiatică atinge profunzime şi plenitudine supranaturale şi, din adâncul acestui insondabil, îi vorbeşte omului, îi pune întrebări şi îl luminează(clarifică), cu atât îi este mai dificil să accepte imagini şi idei concrete care aruncă într-un dincolo îndepărtat FIINŢA percepută lăuntric în experienţă. Poate părea natural pentru un spirit pre-raţional să-i atribuie lui Dumnezeu calităţi şi daruri omeneşti magnifice, dar cu cât credinţa într-un Dumnezeu exterior universului se transformă în experienţa unei transcendenţe imanente oricărui lucru, cu atât omul repugnă să perceapă ceea ce este de neconceput prin concepte şi să pună astfel limite infinitului. Astăzi, dincolo de imagini şi de concepte, acest inconceptibil care îl ia în stăpânire tot mai mult prin experienţa interioară îl bulversează şi îl schimbă pe om în întregime. Din această cauză predicile şi învăţăturile, al căror discurs despre Dumnezeu rămâne mai mult sau mai puţin la suprafaţă, par tot mai insuportabile. Un mod prea omenesc de a înfăţişa adevărurile de credinţă fac dificilă, pentru omul pe cale să se trezească la profunzimea sa, primirea cu un respect suficient a FIINŢEI divine imanente din el. Când experienţa s-a impus, sentimente de aversiune şi de revoltă contra unui limbaj care nu mai este primit ajung să iasă la lumina zilei. Când îi este permis să accepte contactele şi experienţele FIINŢEI, omul dobândeşte şi o nouă pricepere a sensului iniţial al imaginilor şi conceptelor teologice de care interpretarea raţională îl îndepărtase.
Figura lui Isus Christos se impune cu o mai mare forţă luminoasă celui care s-a trezit la iniţiere, adică la Christosul interior. Verbul, viaţa sa, învăţătura sa şi imaginea sa vin să confirme, pe un nou plan, ceea ce a fost trăit în adâncul cel mai intim al conştiinţei. Apelul christic la a trăi după Spiritul Sfânt care ne locuieşte este atunci auzit şi înţeles. „În dimensiunea de profunzime unde ne conduce Zazenul, Isus Christos se apropie”. (H.M. Enomyia-Lassalle). În schimb, revelaţia lui Christos îşi pierde din dinamismul ei transformator atunci când este redusă la o învăţătură morală care ajunge să facă „să se confunde Crucea lui Christos cu crucea roşie”. Poate fi vorba acolo de o ramură a arborelui Domnului dar nu de arborele în întregime.
În cele din urmă, misterul Trinităţii îi deschide celui trezit la iniţiere o poartă, necunoscută până atunci, spre înţelegerea esenţială – chiar dacă la început de tot el nu accede acolo decât de departe – căci acest mister reflectă legea fundamentală a tot ceea ce trăieşte. Trezirea iniţiatică conduce tot mai profund la experienţa interioară a acestei legi primordiale. Lumina interioară a marii experienţe clarifică atributele esenţiale – putere, înţelepciune şi bunătate – pe care toate marile religii i le atribuie Dumnezeului lor. Bulversarea pe care o trăieşte îl face pe om să simtă forţa supranaturală a FIINŢEI în slăbiciunea şi chiar aneantizarea existenţei lui pământeşti. Pentru că îşi acceptă tenebrele şi dezolarea solitudinii sale, lumina şi iubirea supranaturale răsar în el.
Numai cineva străin de experienţă va acuza că aceste feluri de a vedea reduc realitatea divină la un nivel psihologic. Ele atestă, de fapt, întemeindu-se pe experienţe, Realitatea imanentă omului. Una din dilemele puse în zilele noastre revelaţiei: ceea ce unii sunt capabili să înţeleagă îi sperie pe alţii şi ceea ce îl atinge pe unul rămâne pentru altul un discurs ireligios. Cu toate acestea, cel pe care experienţa l-a iluminat trebuie să se ferească de a se teme, ca redutabili apărători ai adevărului, de formele şi de clişeele tradiţiei. Un om destul de liber pentru a le abandona fără anxietate devine capabil să sondeze ceea ce îl aşteaptă în propria profunzime şi capabil să-i poarte cu curaj mărturie.
Recunoaşterea valorii experienţei transcendenţei imanente nu repune deloc în discuţie calitate de „Tu” existentă în întâlnirea dintre eul existenţial şi transcendenţă. Tot aşa cum, în conştiinţă, eul profan, contingent, şi Fiinţa esenţială, absolută, se înfruntă şi se apropie, însă omul le trăieşte şi unite într-un dialog. El percepe în sine însuşi esenţa care îl face să participe la FIIINŢA supranaturală ca pe un apel care uneori îi cere şi impune, alteori îl invită cu iubire. Acest apel are adesea calitate de impact a unei forţe creatoare, adeseori cea a unei eliberări pline de promisiuni. În sfera orizontului său natural omul se simte separat de Fiinţă prin rezistenţa sa, dar în acelaşi timp el o reclamă şi o speră.

Cel trezit la viaţa iniţiatică care se simte a fi el însuşi misterul în Fiinţa lui esenţială nu pierde din vedere distanţa existentă dintre el şi divin, căci cu cât pătrunde mai mult misterul absolutului, care este el în Fiinţa lui esenţială, cu atât distanţa care separă contingenţa lui existenţială de aceasta se impune mai limpede înţelegerii lui. A deveni o persoană se realizează prin progresarea unei forme condiţionate de lume spre transparenţa ei pentru imaginea înnăscută, non contingentă, a esenţei care este prezenţă, în om, a FIINŢEI divine.
Pe măsură ce transparenţa pentru Fiinţa esenţială face din el o persoană, adică - eul lui profan odată depăşit – o persoană supra-personală, esenţa lui divină imanentă capătă, atunci când ea îi vorbeşte, calitatea unui Tu, personal şi supra-personal totodată, liber de orice limitare.
Acest Tu divin are totuşi un cu totul alt caracter decât „bunul Dumnezeu” a cărui dreptate este expusă îndoielii. Adesea, în faţa acestuia, un ateism coerent, debarasat de figuri şi de reprezentări ale unui Dumnezeu conceput după chipul omului – şi în mod necesar adus să decepţioneze credinţa în înţelepciunea, dreptatea şi bunătatea lui – pregăteşte căile pătrunderii iniţiatice. Datorită lui, liber de idei concepute, omul va descoperi prin experienţă că, chiar în angoasa vidului (horror vacui) poate să se manifeste plenitudinea divină a Nimicului (benedictio vacui).

ÎN DIALOG CU TU-UL DIVIN
Sursa: MEDITER. Pourquoi et comment?, Ed. Courrier du Livre, pag. 75
Traducerea îmi aparţine, V. J.