vineri, 2 martie 2012

Acceptarea solitudinii interioare


Din seria Înţelepciune şi Iubire

Meditaţia este un exerciţiu pe Calea interioară. Fiecare poate să parcurgă această Cale doar în maniera care îi este proprie, ceea ce vrea să însemne şi faptul că nu o poate parcurge decât singur.

Dar, pe de altă parte, omul este dependent şi de faptul de a-fi-împreună cu alţii, de dialog şi de lucrările din lume.

Orice om trebuie să trăiască cei doi versanţi.


Frica de solitudinea de pe Calea interioară se poate dovedi atât de puternică încât să o părăsim pentru comunitate, pentru opera exterioară, şi să ne golim acolo. Dar numai cel care este capabil şi să-şi umple la modul autentic viaţa interioară, care ştie să rămână singur cu sine şi să-şi extragă forţa din profunzimile esenţei, numai acela este capabil să trăiască în acord cu viaţa în şi pentru comunitate şi opere, şi să transmită aceasta altora şi operelor.
Meditaţia ne poate ajuta să acceptăm solitudinea interioară în întâlnirea cu noi înşine. În exerciţiu, putem să facem aceasta foarte concret, suportând perturbările, micile dureri, şi învăţând să acceptăm şi să suportăm întreaga viaţă, dorinţele, eşecurile şi ranchiunele refulate care ne asaltează sub formă de gânduri; tot ceea ce de care căutăm de obicei să fugim, refugiindu-ne în afară, în agitaţie sau în muncă.

Şi ceea ce contează atunci în ultimă instanţă este ceea ce emană din noi, radierea şi undele care ies din forul nostru interior, cu totul independent de faptul că suntem singuri sau nu, că facem ceva sau nu. Ceea ce contează este ceea ce, dincolo de toate condiţionările, are profunzime în lume. Căci numai în profunzime poate creşte ceea ce este dincolo de legi, şi ceea ce este expresia Fiinţei prezente în noi.

Ce-i de făcut? Să nu vrem să ne debarasăm de unu (solitudinea interioară) şi să căutăm altul (activitatea exterioară).
Trebuie să facem faţă acestei contradicţii. Abia atunci ceea ce depăşeşte contradicţiile poate emerge în noi.

În cursul exerciţiului, ancorarea noastră în mijlocul corpului poate să împiedice oscilarea între înăuntru şi afară. Acest mijloc este ca punctul central în jurul căruia gravităm, mereu la momentul potrivit, şi spre care ne întoarcem mereu pentru a recăpăta încredere. În acest mijloc, nu ne închidem nici în afară de la interior, nici în interior de afară; avem libertatea de a merge spre cele două direcţii, mereu la timpul potrivit.
K.G. Durckheim – Sagesse et Amour, Ed. du ROCHER, pag. 113-115