sâmbătă, 10 martie 2012

FRICA


Din seria Înţelepciune şi Iubire

În fond, orice exerciţiu spiritual vizează o aprofundare a devenirii noastre una-cu-absolutul. Ceea ce, în acelaşi timp, vrea să însemne o eliberare de tot ceea ce ne separă de absolut. Or, separarea de absolut se manifestă totdeauna printr-o formă de dependenţă faţă de lume. De aceea orice exerciţiu implică şi încercarea de a ne elibera de această dependenţă.

Dependenţa faţă de lume se manifestă în tonalităţile fundamentale ale modului nostru de a fi în lume (Dasein). Din nou şi mereu este vorba de: frica de aneantizare şi de moarte, disperarea în faţa non-sensului sau a absurdităţii, şi caracterul inconsolabil al solitudinii.
Dar lipsa cea mai profundă, şi cea care ne atinge cel mai direct, este frica. De aceea comportarea faţă de frică – şi deci faţă de aneantizare şi moarte – este un exerciţiu elementar al Căii interioare. Întâlnirea cu aneantizarea poate fi şi ea integrată în exerciţiu, în meditaţie. Este posibil să plecăm de la constatarea că frica însăşi posedă o dimensiune care aneantizează, care consumă.

După cum modurile de apariţie ale Fiinţei în modul nostru de a fi în lume sunt întotdeauna paradoxale, tot aşa în exerciţiu noi putem întreţine o relaţie paradoxală cu frica. Fiinţa poate de exemplu să apară în modul nostru de a fi în lume ca o forţă în slăbiciune, ca o securitate în aneantizare, ca sens în non-sens.

În exerciţiu, putem încerca să ne instalăm foarte conştient în frică, să nu o evităm şi nici să fugim de ea, să stăm foarte calm şi în mod paradoxal în chiar sânul acestei frici, să o contemplăm şi să o simţim, şi să suportăm insuportabilul fricii.

Fiecare să încerce odată să lase să vină acel ceva de care se teme cel mai mult – sau chiar numai acest sentiment surd de angoasă, această frică difuză, nedefinită şi fără fund – şi să se instaleze în ea. Ceea ce este interesant este că în măsura în care ajungem să adoptăm o atitudine paradoxală şi să convocăm ceva insuportabil, rezultatul se poate dovedi paradoxal: insuportabilul se metamorfozează pentru că îl suportăm.

K.G. Durckheim – Sagesse et Amour, Ed. du ROCHER, pag. 71-73