duminică, 11 martie 2012

A TRĂI ÎN ADEVĂR

Din seria Înţelepciune şi Iubire

De o triplă manieră, omul se află întotdeauna ori în adevăr, ori în minciună: în primul rând prin raport cu rolul pe care îl joacă sau vrea să-l joace în lume; în al doilea rând, prin raport cu umbra lui; şi în al treilea rând, în privinţa esenţei lui autentice.
Fiind vorba despre rolul nostru în lume, în familie, în profesie şi în societate, noi putem să ne identificăm perfect, şi chiar peste tot, cu ceea ce avem de făcut – sau nu. Cât despre umbra noastră, putem avea curajul să o recunoaştem, să o admitem şi să o acceptăm – sau nu.
Iar în ce priveşte esenţa noastră – esenţa ca acest om care, în spatele rolului şi al umbrei, suntem noi la modul veritabil -, ştim cât este de dificil să stăm în adevărul acestei esenţe.

Sensul exerciţiului de zazen este, printre altele, de a ne instala tot mai mult în acest adevăr care suntem noi. Ceea ce desemnează forma permeabilă şi permeabilitatea formată: deschidere adecvată şi închidere adecvată. Deschis, aceasta nu vrea să însemne: renunţare şi arbitrar; închis, nu vrea să însemne: întors şi zăvorât.

În exerciţiu este bine să rămânem vigilenţi faţă de datele pe care le descoperim în noi înşine, şi care ne fac mai uşoară sau mai dificilă descoperirea propriului nostru adevăr, şi intrarea noastră în el.

Semnele unei lipse se dezvăluie în atitudine, în structura încordării şi în respiraţie. În postură este vorba de ancorarea insuficientă în adevăratul centru de greutate, de unde o crispare în regiunea scapulară, pentru că ne închidem în noi înşine. Crispările şi disoluţia decrispată, forma fixată şi absenţa de formă împiedică forma vie care decurge dintr-o tensiune (încordare) bună şi adecvată. Putem observa şi corecta aceasta  dacă ne urmărim respiraţia: atât în expiraţie cât şi în inspiraţie, noi putem să ne exersăm spre deschiderea şi închiderea adecvate.

Expiraţia cere înainte de toate o deschidere de sine; inspiraţia închide apoi această deschidere. Expiraţia, care ne deschide în totalitate, pregăteşte o trăire a închiderii care va veni în inspiraţie.

Dar la sfârşitul expiraţiei, să-i dăm un mic accent concludent: de acum, orientarea expiraţiei va avea ca obiect atât deschiderea cât şi închiderea. Astfel, inspiraţia va pune în operă noua deschidere. Această simultaneitate de deschidere şi de închidere în expiraţie şi în inspiraţie este piesa nodală a exerciţiului just al respiraţiei, când nu este vorba numai de a da drumul la strânsoare, ci de forma vie.

K.G. Durckheim – Sagesse et Amour, Ed. du ROCHER, pag. 81-83