vineri, 9 martie 2012

A TRĂI ÎN MOD MEDITATIV

Din seria ÎNŢELEPCIUNE ŞI IUBIRE

Exerciţiul de dimineaţă este o situaţie model pentru întreaga zi. Nu este ceva contradictoriu? Căci dimineaţa ne mulţumim să rămânem aşezaţi în linişte, în timp ce de-a lungul zilei acţionăm fără răgaz. Ce au în comun cele două situaţii?


Descoperim acest comun examinând mai de aproape patru aspecte. Primul aspect priveşte relaţia dintre meditaţie şi acţiune. Activitate şi meditaţie nu sunt pur şi simplu opuse una alteia. Tirul cu arcul, de exemplu, sau aikido sunt activităţi de cel mai înalt rang şi, totuşi, în acelaşi timp, ele sunt activităţi meditative. Pe altă parte, faptul de a nu face nimic poate fi la modul absolut foarte departe de meditaţie: de exemplu lenea şi indolenţa nu sunt în nici un caz inacţiuni în senul meditaţiei. Ce există în comun între acţiunea şi inacţiunea pe care o putem numi meditaţie? Ceea ce au în comun este orientarea în direcţia centrului. Aceasta face meditaţia: atracţia în direcţia mijlocului. În postura de a-fi-acolo la modul meditativ avem, ca să spunem aşa, spatele sprijinit de transcendenţă, şi ochii orientaţi spre înainte, spre transcendenţă.

Al doilea aspect  este o formă particulară de atenţie. De-a lungul zilei, exact ca în cursul exerciţiului, ea trebuie să se îndrepte spre relaţia dintre comportamentul nostru faptic şi ceea ce am vrea în mod autentic să fim: şi anume transparenţi.

Al treilea aspect este echilibrul dintre mişcare şi calm. În cursul exerciţiului suntem aşezaţi în linişte şi aspirăm să devenim silenţioşi lăuntric. Dar aceasta nu trebuie să fie un calm în care viaţa să ajungă să încremenească aşa încât nimic să nu se mai mişte. Trebuie să fie calmul vieţii, în care absolut nimic nu deranjează mişcarea metamorfozei. Mişcarea care este purtată de calmul vieţii conferă o altă calitate la tot ce ţine de cotidian.

Şi cel de-al patrulea aspect este relaţia dintre o distanţă pe care o avem faţă de noi înşine şi o intricaţie foarte strânsă cu noi înşine. Tocmai într-o anumită formă de constrângere suntem noi liberi. În calitate de eu dependent de lume avem o distanţă faţă de noi înşine pentru că, în fond, ne simţim legaţi de esenţa noastră. Libertatea semnifică totdeauna faptul că suntem legaţi altundeva. Şi în exerciţiu, ca şi în cotidian, este important să experimentăm o anumită distanţă faţă de noi înşine, şi să o cultivăm; dar aceasta nu este posibilă decât pentru că, într-un sens mai profund, suntem legaţi. Distanţa de suprafaţa lui a-fi-acolo al nostru îşi plonjează rădăcinile în constrângerile venite din profunzimile lui a-fi-acolo al nostru.

Aceste patru lucruri – a fi meditativ în acţiune şi în modul nostru de a fi în lume; atenţia; mişcarea purtată de calmul vieţii; relaţia dintre libertate şi constrângere -, putem să le integrăm în mod conştient în exerciţiu, apoi să încercăm să le transferăm în cotidian.
K.G. Durckheim – Sagesse et Amour, Ed. du ROCHER, pag. 106-108