duminică, 27 ianuarie 2013

Calea iniţiatică


Apelul la maestru este căutarea celui care conduce la CALE. Despre ce cale este vorba? Despre cea care deschide poarta misterului, calea iniţiatică. Misterul este cel al VIEŢII şi al FIINŢEI, ascunse în existenţa noastră
 
Calea iniţiatică gravitează în jurul experienţei FIINŢEI şi a efortului de unitate cu ea. Acolo este punctul ei comun cu mistica. La fel ca pentru mistic, experienţa FIINŢEI este un dar al graţiei pe care omul o primeşte. El nu poate să o producă. Dar pe calea iniţiatică, elevul este în mod constant activ, ocupat, sub îndrumarea maestrului, să se pregătească pentru experienţă. El lucrează fără răgaz la atingerea unui grad care să-l transforme într-o persoană a cărei relaţie cu Absolutul nu se bazează pe credinţă, ci pe prezenţa, tot mai profundă, a transcendenţei care penetrează omul în întregime. Pe calea iniţiatică, el caută să realizeze o altă formă, ale cărei mişcări, chiar şi cele mai mici, vor fi orientate spre transparenţa pentru transcendenţă. Experienţa FIINŢEI rămâne de fiecare dată pentru el un dar al graţiei. Cu toate acestea, elevul angajat pe calea iniţiatică se străduieşte să dobândească o dispoziţie de spirit care să-l menţină în curentul transformării care exprimă deja unitatea lui cu Viaţa. 

Omul care înaintează pe cale se simte, cu toată imperfecţiunea lui, din ce în ce mai legat de divin, marcat de amprenta supranaturalului. Aceasta îl face cu atât mai dureros de conştient de „non-divinul” care rămâne în el. Odată cu progresele lui pe cale creşte aşadar şi umilitatea lui.
 
 Karlfried Graf Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 81, ed. Le Courrier du Livre, Paris

vineri, 25 ianuarie 2013

Omul nedumerit în evoluţia lui spirituală

Forţa explozivă a FIINŢEI care tinde să se manifeste este cu atât mai mare cu cât omul, ajuns la gradul necesar de evoluţie, este mai ferm ataşat de propria sa structură. Dacă el este complet identificat cu personalitatea sa profană şi dacă nu ascultă vocea maestrului, atunci această forţă îi pare distructivă. Un „om de bine” poate fi la fel surd la vocea FIINŢEI ca şi unul „rău”. El se crede, adesea, prada puterilor întunericului: în realitate, el este cel care face un vrăjmaş din Fiinţa lui esenţială, care străpunge spre lumină. „Omul de bine” trebuie să abandoneze structura lui actuală, fie ea bună şi nobilă, pentru a adopta formula devenirii.

Lumea valorilor adevărului, binelui şi frumosului face parte, pentru a anumită etapă, din domeniul manifestării FIINŢEI. Ele sunt un mod de expresie şi de mediere atât timp numai cât o reflectare divină le învăluie. Atunci, dacă noţiunea de onoare încă este vie, omul se mişcă cu onestitate în slujba acestor valori; el este gata să-şi sacrifice viaţa din fidelitate faţă de acestea. Dar mai apoi, când relaţia omului cu valorile lui a făcut din acestea o ordine stabilită, o structură de concepte care îi servesc, în mod naiv, drept sprijin şi justificare, atunci această ordine îngheţată devine tocmai un obstacol în faţa VIEŢII. Omul „bun”, care a acţionat întotdeauna cât a putut de bine, se miră atunci de încercările pe care Dumnezeu i le trimite – pur şi simplu pentru că viaţa divină nu mai poate trece prin zidul sistemelor şi virtuţilor lui. El însuşi a făcut din minunata ordine a Vieţii forţa care îl distruge.

Trezirea din noi – aceasta înseamnă: omul începe să descopere că VIAŢA nu acceptă tot, absolut tot, ceea ce face el decât dacă voinţa ei de a se manifesta îl autorizează. În caz contrar, ea protestează. Când omul i se conformează, îi percepe acordul, când se îndoieşte percepe un avertisment interior.

K.G. Durckheim - pentru a se citi integral aici

luni, 21 ianuarie 2013

Ce este "hara"?


În sensul propriu al termenului, cuvântul „hara” vrea să spună „abdomen”. În sens figurat el desemnează atitudinea de ansamblu a omului care, destins, din ce în ce mai liber de dominaţia micului eu, este cu seninătate ancorat într-o realitate care îl face capabil să simtă şi să primească viaţa de „altundeva”. Stăpânirea lumii fiind astfel asigurată, el se poate consacra fără încetare acelui lucru care este vocaţia sa. El poate, fără frică, să se lupte, să moară, să creeze, să iubească. Când reuşeşte să se stabilească în hara lui, să se înrădăcineze acolo, el descoperă creuzetul în care forţele vieţii, aliatele lui, primesc toate formele fixe ale eului pentru a le retopi şi a le transforma în forme noi. Datorită acestei capacităţi de reînnoire, el asumă altfel lumea. Nimic nu îl doboară, nimic nu îi zguduie echilibrul flexibil. El îşi păstrează sângele rece. Corpul lui este tensionat cu supleţe. În ritmul care îl face să se deschidă şi să se închidă, să se dea şi să se regăsească, el respiră din respiraţia centrului. El poate să rămână calm în mijlocul furtunilor lumii. În hara lui, omul se sprijină pe sursa de forţe care nu slăbesc niciodată, cea a unei neobosite transformări şi, astfel, în spaţiul rădăcinilor fiinţei lui şi a devenirii lui personale.

K.G. DurckheimLe Maitre intérieur, pag. 153, Ed. Le Courrier du Livre, Paris
Mai multe detalii despre acest subiect în cartea
Hara, centrul vital al omului, de K.G. Durckheim, Editura HERALD, detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437&title=Hara%20-%20Centrul%20vital%20al%20omului

joi, 10 ianuarie 2013

De ce este important ca omul sã devinã el însusi...

si ce anume înseamnă a fi el însuşi...
şi cum anume poate să devină el însuşi ...


Orice fiinţă vie trebuie să prezinte şi să exprime din plin,

în toată libertatea,
forma şi mişcarea ei,
ca ceea ce este.


Trebuie să-i fie drag jocul ei propriu şi să simtă astfel

încântarea de-a-fi-ea-însăşi-în-această-lume.



Când un om reuşeşte să fie el însuşi, în natura lui profundă,
adică în forma lui primordială,
atunci el nu mai este el însuşi, - frontiera este abolită;
el participă la puterea FIINŢEI,
el este absorbit de Eternitate,
primit în Dumnezeu.

Omul nu poate să devină el însuşi decât

dacă miracolul FIINŢEI, al Divinului, îl sesizează.
FIINŢA îi dă acea libertate de atitudini prin care,
fără intenţie sau calcul,
el reprezintă originarul, primordialul,
pentru că totalitatea universului se reflectă în el.


Walter Friedrich Otto, Menschengestalt und Tanz, Munchen, 1956
(citat de K.G. Durckheim în cartea LE MAITRE INTERIEUR, ed. Le Courrier du Livre, Paris,
K.G.D. vorbind despre rolul dansului în găsirea ritmului personal propriu Fiintei esentiale
pentru omul angajat pe Calea maturizării)

marți, 8 ianuarie 2013

Maestrul interior şi exigenţele lui (1)

CALEA care înaintează în noi este Maestrul etern ca şi Cale. El este de fapt "Sinele" înnăscut în noi, Totul originar care este în acelaşi timp sarcina care ne este dată spre realizare. Când suntem absenţi faţă de el sau când îl ofensăm, el protestează şi se testabileşte printr-un proces de mers înainte mereu reluat. Este maestrul pe care îl chemăm şi care, neîncetat, ne cheamă. Apelul nostru după maestru este ecoul eternului apel al maestrul etern. Numai după ce l-am auzit, îl vom chema.


Sursa foto: http://www.freepik.com/free-photo/path-in-woods_534273.htm
De îndată ce suntem sesizaţi de către CALE, nu mai există haltă, nici ataşament, nici acceptare de ataşament. Şi totuşi, acolo unde se simte"bine", omul este mereu tentat să se oprească. El nu este aşadar niciodată scăpat de responsabilitatea care îl menţine în mişcare. El rămâne mereu chemat la realizarea conştientă a CĂII. Libertatea lui constă în a putea spune da sau nu la ceea ce îl invită: fie o mişcare care vine de la VIAŢĂ şi care cere o nouă transformare, fie o tendinţă provenită de la eu care îl dirijează spre o stare de securitate.

Omul trebuie, dacă ia CALEA în serios, să înveţe să se detaşeze, să se detaşeze tot mai mult. Astfel ajunge el la "nimic". Dar acest nimic nu este vidul decât dacă el reprezintă poarta plenitudinii şi dacă abandonarea vechilor forme deschide calea noilor forme.

Trebuie ca devenitul să cedeze locul pentru a lăsa să apară non-întâmplatul, trebuie ca multiplul să tacă pentru a lăsa să se audă vocea plenitudinii. Depinde de om ca acest vid, din care se poate naşte noul, să nu devină un abis în care totul să dispară, ci să rămână un sol hrănitor în care va putea să înflorească noul.

K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR, Le Courrier du Livre, pag. 92
Traducerea îmi aparţine, VJ