miercuri, 22 mai 2013

Hara în poziţia de stând în picioare

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE

„Hara”, literalmente abdomen, nu desemnează o cultură a abdomenului, ci cultura unei dispoziţii prin care se înlocuieşte o atitudine de neîncredere prin instaurarea unei atitudini de încredere şi seninătate. Pentru a surmonta atitudinea în care nu avem centru de greutate, sau avem un centru de greutate plasat prea sus, pentru a instala aşadar centrul de greutate potrivit, trebuie să parcurgem etapele următoare:

La începutul expiraţiei, trebuie să relaxăm umerii, la sfârşitul expiraţiei să ne lăsăm să alunecăm în şale. Pentru a suprima crispările din talie, trebuie nu să închidem bazinul, ci să-l lăsăm liber. Trebuie să ne comportăm ca şi cum nu ne-ar fi teamă să ne pierdem abdomenul inferior: trebuie pur şi simplu să îndrăznim să relaxăm abdomenul inferior, să-l lăsăm complet să se destindă.


Odată cu expiraţia lăsăm să curgă abdomenul. Instaurăm relaţia cu spaţiul din bazin şi relaxăm bazinul – fără nici o crispare. Încercăm să ne simţim în bazin. In interior trebuie să fim prietenoşi, nu trebuie să facem acest exerciţiu încruntând sprâncenele: aceasta este totdeauna expresia  unui om care se teme de ceva. Luăm apoi degetele celor două mâini şi apăsăm puternic în abdomenul inferior, între ombilic şi pubis, fără a mişca umerii, ca pentru a face să reiasă coloana vertebrală. Apoi le retragem foarte rapid. Este o simplă mişcare musculară – atunci când am pierdut Hara, această mişcare ne ajută să o regăsim foarte repede şi cu siguranţă. Dacă batem tamburina pe abdomen, vom constata că acesta este tare.


Lăsăm să atârne braţele şi savurăm această poziţie [de stat] în picioare, temeinic înrădăcinaţi în sol. Putem şi să o accentuăm, trăgând de mâini în jos, fără a mişca umerii. Datorită acestei mişcări, putem să ne afundăm în sol.


Închidem ochii şi ne relaxăm prin fiecare expiraţie: trebuie să ne degajăm de tensiunea, oricât de mică, din ceafă, capul este complet liber, suntem senini.


Relaxăm pieptul, cu braţele atârnând deja foarte greu. Nu trebuie să ridicăm umerii în cursul inspiraţiei. Dacă stăm cu adevărat în picioare în Hara, cu centrul de greutate în abdomenul inferior, atunci expiraţia ne va face să ne aplecăm neapărat puţin în faţă, în timp ce inspiraţia ne va readuce pe călcâie. Ne menţinem în Hara şi ne ancorăm din ce în ce mai mult în sol prin respiraţie.


Ne simţim făcând una cu solul, prin bazin şi picioare, ne lăsăm să devenim una cu solul. Orientăm atenţia spre ceea ce se petrece acolo unde – cum se spune – avem picioarele. Uităm acest cuvânt şi căutăm să simţim această greutate şi această furnicătură în călcâie. Suntem în echilibru. Spaţiul pe care stăm devine din ce în ce mai mare. Trebuie să simţim cum fiecare respiraţie ne ancorează mai profund în sol, ne înrădăcinează.

Legitimitatea înălţimii pe care o căutăm în verticalitate este tributară lărgimii şi profunzimii orizontalei pe care stă verticala.


Simţim gleznele, pulpele, genunchii, coapsele şi le simţim în relaţia lor cu spaţiul bazinului, în care ne sprijinim (odihnim).

Respiraţia pleacă de la ceafă şi coboară de-a lungul coloanei vertebrale, prin fese, prin coapse. Prin inspiraţie, care vine de la sine, simţim cum suntem din nou purtaţi în sus.

A sta nemişcat este un mod de a respira aşa cum arborele respiră, coborând în rădăcinile lui, urcând din nou la coroană. Ne aflăm în poziţia cea bună atunci când avem impresia că am putea rămâne aşa timp de ore întregi.


Karlfried Graf Duerckheim – La Voie initiatique, pag. 271-273, Ed. du ROCHER
Traducerea îmi aparţine, V.J.
Legat de acest subiect a se vedea si aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2011/08/hara-in-mers.html
Hara în mers - poziţia justă