joi, 30 iulie 2015

Există un punct de sprijin în noi înşine

În umbră este încarcerată şi adevărata noastră natură, Christosul interior, Fiinţa noastră esenţială. Ceea ce este încătuşat acolo este totuşi sursa dinamismului celui mai profund. Noi suntem prizonieri ai noştri înşine. Fiinţa refulată, prizonieră a fiinţei noastre existenţiale. De unde minciuna atunci când suntem identificaţi cu faţada, cu fiinţa noastră condiţionată.
Fiecare experienţă în care pentru un moment Fiinţa esenţială este eliberată ar trebui să fie însoţită de conştientizarea a ceea ce blochează calea spre Fiinţă. Pentru că responsabilitatea mea faţă de persoanele care îmi acordă încrederea lor în terapie este răspunsul la această întrebare: cum să găsim acel punct în noi înşine care este dincolo de toate? Acesta este terenul meu, nu am altul.
J.C. – Permiteţi-mi să vă pun întrebarea pe care tocmai aţi enunţat-o: cum să găsim acel punct în noi înşine, care este dincolo de toate?
G.D. – Mai întâi este bine să privim această chestiune teoretic. A înţelege că există ceva numit esenţă vizavi de altceva numit existenţă. Esenţa care este în orice lucru este dincolo de contrarii. Este o teorie, o credinţă poate, sau o cunoaştere profundă a tuturor epocilor, a tuturor culturilor, a marilor filosofii care sunt efectiv iniţiatice. De aceea în creştinism unde Christosul, care este altceva decât Isus, spune despre sine însuşi: „Eu sunt înainte ca Avraam să fie”. Christosul, care este Verbul! El subliniază cu această frază realitatea înainte de cădere. Adică realitatea care este înaintea eului condiţionat de timp şi spaţiu. Noi suntem cu toţii mai mult sau mai puţin zăvorâţi în acest eu, a cărui conştiinţă nu vrea nimic altceva decât conservarea şi securitatea. Cu toate acestea, există acolo, în nucleul nostru, acel punct în care suntem absolut liberi.
Acest punct este descoperit în ceea ce eu numesc experienţa atingerii Fiinţei, ceea ce japonezii numesc Kensho. Există pe arierplanul omului, care este mai mult sau mai puţin întemniţat în orizontul eului său existenţial, o uşă care se deschide spre o realitate absolut diferită. Realitate care dă calităţilor senzoriale ale acestei vieţi, ale acestui eu, nu doar un accent, ci un alt caracter chiar. În aceste momente privilegiate, totul este diferit, culorile, luminile, sunetele. În aceste clipe se manifestă ceea ce Novalis numeşte „acest invizibil pus într-o stare de mister în tot ceea ce este vizibil”.
Toată lumea vorbeşte astăzi despre lărgirea conştiinţei până la spaţii infinite. Dar, în acelaşi timp, ar trebui să fie realizată această mişcare în sens contrar. Ea ar putea fi comparată cu coborârea într-o pâlnie. O coborâre spre fund care, poate, dă impresia unui impas. Dar, tocmai acolo, în adâncul adâncului, se află o micuţă perlă. Sau, poate, chiar un fir de nisip. Şi tocmai acest fir de nisip contează! Pentru că de acolo totul capătă un alt sens. Acolo este punctul libertăţii totale. Punct începând de la care totul îşi găseşte locul. Acest fir de nisip care este dincolo de toate dă totului valoare sa. Nu este nimic! Şi tocmai acest nimic este plenitudinea pe cale să se manifeste în noi înşine.
Eu cred că zazenul este meditaţia fără obiect, care caută o stare de conştiinţă dincolo de obiecte. Cât despre această stare de conştiinţă fără obiect, este un fel de deschidere pentru ceea ce vine de altundeva. Stare de conştiinţă care se deschide pentru altceva şi în care toate au o realitate relativă. Acesta este punctul marii libertăţi.
Jacques Castermane - Les Lecons de K.G. Durckheim , pag. 209-210