sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Cele cinci feluri de Zen (Autor: Hakuum Yasutami)


Din expunerea maestrului Zen Hakuum Yasutami – din aceeaşi carte (Pisica minunată)


Vă voi prezenta acum cele cinci feluri de Zen. Cât timp nu le distingeţi în mod clar, sunteţi în pericol să vă înşelaţi asupra unor puncte decisive, de exemplu, referitor la problema dacă satori este necesar sau nu, dacă Zenul înseamnă absenţa totală de gândire discriminatorie etc. Adevărul este că dintre multele feluri de Zen unele sunt profunde, iar altele sunt superficiale; unele conduc la iluminare şi altele nu conduc la iluminare. Pe timpul lui Sakyamuni Buda existau între nouăzeci şi cinci sute de şcoli de filozofie şi de religie, fiecare din ele reprezentând un anumit fel de Zen şi fiecare fel diferind uşor de toate celelalte feluri. Toate marile religii au ceva din Zen în ele, căci toate practică rugăciunea în sensul unui exerciţiu de reculegere sau a unei concentrări spirituale. Învăţăturile lui Confucius şi Mencius, sau filosofia lui Lao-Tzî şi a lui Chung-tzî conţin de asemenea elemente ale Zenului. Zenul se întinde şi peste diferitele domenii ale vieţii. Ne gândim de exemplu la ceremonia ceaiului, la jocul No, la Kendo sau la Judo. De la restauraţia Meiji, de acum o sută de ani şi până astăzi, există în Japonia o serie de doctrine şi de discipline care conţin elemente Zen. Vă amintesc, printre altele, Seiza, sau sistemul lui Okada, în care rămânem aşezaţi în linişte. Toate aceste diferite metode de concentrare şi de reculegere – aproape nelimitate ca număr – cad sub denominaţiunea Zenului. Nu voi încerca să le expun pe toate, dar voi deosebi cinci grupe principale de Zen, conform cu distincţia făcută de Keiho Shumitzu Zenji (Kui Feng Tsung Mi), unul dintre primii maeştri Zen din China. Această împărţire, făcută de el, în cinci categorii diferite este, după părerea mea, şi astăzi la fel de pertinentă şi de utilă. Văzute din exterior, există puţine puncte de diferenţă între aceste cinci feluri de Zen. Există uşoare diferenţe referitoare la cum sunt încrucişate picioarele, la cum sunt aşezate mâinile sau la cum se controlează respiraţia. Dar trei elemente fundamentale le sunt comune tuturor: poziţia aşezată verticală dreaptă, controlul respiraţiei şi concentrarea minţii. Dar ele diferă mult prin conţinutul şi prin obiectivele lor. Este important pentru un debutant să fie conştient de acestea.
Primul fel de Zen este Zenul Bombu. Poate fi numit „Zenul obişnuit“. Zenul Bombu este convenabil pentru toată lumea întrucât este liber de orice conţinut filosofic sau religios. Este o formă de Zen care practică Zazenul în ideea că acesta ajută la ameliorarea sănătăţii fizice şi intelectuale. Cum efectele negative sunt practic excluse, absolut oricine îl poate practica, oricare ar fi convingerile sale religioase, mai ales dacă are una. Un exerciţiu de bază de acest tip lipseşte cumplit din educaţia noastră modernă. Multe persoane nici nu se gândesc să-şi supună activitatea minţii unui control. În şcoli aceasta nu intră în ceea ce numim „achiziţia de cunoştinţe”. Or, fără acest antrenament elementar al minţii este foarte uşor să se întâmple ca lucrurile pe care le învăţăm să ne inducă în eroare pentru simplul fapt că le abordăm de o manieră falsă şi irosim acolo multă ambiţie. Fără un antrenament de bază în spiritul Zenului, nu suntem nici sănătoşi şi nici întregi pe deplin. Dacă practicaţi Zenul Bombu, sănătatea voastră se ameliorează şi maladiile care îşi au sursa în tulburările nervoase dispar. Pe lângă aceasta, tentaţiile la care rezistăm cu dificultate şi legăturile de care ne dezlegăm cu greu îşi pierd pur şi simplu importanţa de până atunci, pentru cel care se antrenează în această minunată metodă de disciplină a spiritului. Negreşit, personalitatea voastră se îmbogăţeşte şi caracterul vostru se fortifică deoarece cele trei elemente fundamentale ale spiritului – intelectul, sentimentul şi voinţa -  se dezvoltă în armonie unele cu altele. Aşezarea calmă, aşa cum se practica în confucianism, viza mai ales, se pare, o mai bună concentrare a spiritului. Cu toate acestea, este clar că Zenul Bombu nu va putea niciodată să rezolve problemele cele mai profunde ale omului şi ale relaţiei sale cu marele Tot, pentru că el nu risipeşte iluzia fundamentală a omului obişnuit, imaginea sa despre lume care nu face decât să reflecte gândirea noastră antitetică.
Al doilea din cele cinci feluri de Zen este Zenul Gedo. Gedo înseamnă „o cale exterioară”. Plecând de la un punct de vedere budist, acest Zen include şi alte învăţături non budiste. Chietismul posturii aşezate din confucianism şi din yoga indiană, cât şi exerciţiile de contemplaţie din creştinism aparţin toate categoriei de Zen Gedo.
O particularitate a Zenului Gedo ţine de faptul că este deseori practicat pentru dezvoltarea de puteri şi de aptitudini supranaturale sau pentru a stăpâni diferite arte ieşite domeniul de acţiune al oamenilor normali. Tempu Nakamura, despre care am vorbit mai sus, este un bun exemplu în acest sens. El avea aparent facultatea de a pune oamenii în mişcare fără să-şi mişte niciun muşchi şi fără să rostească vreun cuvânt. Metoda Emma este o formă de Zen a cărui practică vizează, de exemplu, mersul cu picioarele goale pe tăişul unei săbii fără a fi rănit, sau paralizarea vrăbiilor cu privirea. Toate aceste performanţe miraculoase se obţin făcând să crească Joriki, forţa şi puterea care se dezvoltă atunci când omul se exersează energic în concentrarea minţii. Dar un Zen care este practicat doar cu scopul de a dezvolta forţa Joriki nu este un Zen budist.
Un alt obiectiv pentru care se practică Zenul Gedo este renaşterea în diferite ceruri. Este bine cunoscut faptul că multe secte hinduse Zen se antrenează pentru a renaşte în cer. Nici acesta nu este un scop al Zenului budist. Deşi Zenul budist recunoaşte existenţa diferitelor sfere cereşti şi crede că omul renaşte acolo dacă practică zece feluri diferite de acte meritorii, el nu caută o renaştere în cer. Se trăieşte cu o reprezentare mult prea agreabilă şi confortabilă despre cer, care incită cu uşurinţă la abandonarea Zazenului, chiar ştiind că, odată meritele epuizate în cer, se recade în infern. De aceea budiştii Zen cred că este o şansă să te naşti în lumea umană căci astfel poţi practica Zazenul cu scopul de a  permite naturii budice înnăscute să se manifeste.
Am descris până acum primele două tipuri de Zen, Bombu şi Gedo. Înainte de a vă prezenta celelalte trei tipuri, vă propun o altă metodă de concentrare. Ea se numeşte: „A urmări respiraţia cu ochiul spiritual”. Încetaţi de acum înainte să vă număraţi respiraţiile şi urmăriţi cu multă concentrare inspiraţiile şi expiraţiile voastre, încercând să le vizualizaţi clar.
Cel de al treilea fel de Zen este Shojo[1], ceea ce înseamnă literalmente „micul vehicul”, sau vehiculul care vă poartă de la o stare la alta. Acest mic vehicul este desemnat astfel deoarece este menit să ne poarte dor pe noi înşine. Shojo este un tip de Zen care nu vizează decât pacea spiritului nostru.
Deşi am putea să-l numim budist, acest Zen nu este în acord cu învăţătura cea mai înaltă a lui Buda. Este mai degrabă un Zen Hoben, o practică utilă pentru cei care nu sunt în măsură să înţeleagă în esenţa sa iluminarea lui Buda, care a dezvăluit că tot ceea ce există formează un Tot indivizibil şi că fiecare dintre noi înglobează universul şi nu este decât „unul”. Nu ne vom afla aşadar pacea veritabilă a spiritului dacă nu vizăm decât propria noastră salvare, rămânând indiferenţi la destinul altora. Or, există persoane (şi poate chiar printre cei care mă ascultaţi) care nu ajung să creadă în realitatea unei unităţi universale (All-Einheit). Degeaba sunt învăţaţi că viziunea lor relativă şi limitată despre lume este o iluzie, ce se datorează aparenţei înşelătoare şi superficiale a lucrurilor, ele nu ajung să creadă aceasta. Pentru aceste persoane, lumea pare extrem de rea, plină de păcate, de lupte, de suferinţe, de ucideri şi de pericole de a fi ucis. În disperarea lor ei sunt tentaţi să fugă. Moartea le pare a fi mai de dorit decât viaţa. Dar ideea că, luându-şi viaţa într-o formă sau alta, se condamnă la suferinţe infinite este insuportabilă. Legea inconturnabilă a karmei pedepseşte astfel de păcate făcându-ne să renaştem de nenumărate ori sub formă de animal sau de demon. Astfel, nici măcar moartea nu este un sfârşit la modul veritabil. Ceea ce caută aceste persoane este un mijloc de a evita o renaştere, un mod de a muri fără a urma o renaştere.
Zenul Shojo aduce un răspuns acestei dorinţe. Scopul lui este de a pune capăt oricărei gândiri discriminatoare, pentru ca spiritul (mintea) să devină complet vid şi să intre într-o stare numită mushinjo: o stare inconştientă, în care toate facultăţile conştiinţei sunt aneantizate. Oricine se exersează suficient în acest sens poate să dobândească această forţă. Dacă nu doreşte să moară, el poate rămâne în această stare, analogă transei, pentru un anumit timp, o oră sau două ore, sau chiar o zi sau două. Se poate, de asemenea, rămâne în această stare indefinit, moartea survenind atunci cu totul natural, fără durere şi – scopul cel mai important – fără renaştere. Procesul complet al acestei morţi fără renatere este descris într-o lucrare filosofică budistă, numită Kusharon (Abhidharmakosa Sastra).
Cel de al patrulea fel de Zen este numit Daijo, „marele vehicul”. Şi este, pentru prima dată, Zenul care îşi merită numele de Zen budist în adevăratul sens al termenului, pentru că obiectivul lui este kensho-godo, adică a contempla natura esenţială proprie şi a realiza CALEA în viaţa cotidiană. Buda îi învăţa acest tip de Zen pe aceia dintre discipolii săi care erau în măsură să înţeleagă întreaga semnificaţie a propriei sale iluminări, adică pe cei care doreau să pătrundă dincolo de iluzia viziunii lor despre lume şi să se trezească la o lume a infinitului absolut. Budismul este, prin însăşi esenţa sa, o religie a iluminării. După propria sa experienţă de satori, Buda a întrebuinţat cei cincizeci de ani de după aceea pentru a-i instrui pe oameni cum să se poată realiza la rândul lor. Metodele de practică pentru a ajunge la aceasta au fost transmise de la maestru la discipol până în zilele noastre. Un Zen care nu cunoaşte, respinge sau depreciază satori nu este un veritabil daijo sau budism Zen. Scopul Zenului daijo este trezirea la propria natură esenţială. După iluminare se înţelege că Zazenul nu este o tehnică care conduce la iluminare, ci în el însuşi deja expresia iluminării.
Ultimul din cele cinci tipuri de Zen, Zenul Saijojo, este vehiculul cel mai înalt şi coroana Zenului budist. Când se practică Zenul Saijojo, al cărui scop este străpungerea până la satori, se cade uneori în eroare – foarte de înţeles – de a nu vedea în Zazen decât un mijloc  de a ajunge la acest scop. Zazenul poate, evident, să fie un asemenea mijloc, dar un instructor înţelept îi va învăţa încă de la început pe elevii săi că Zenul veritabil este în sine deja realizarea stării de satori şi nu numai un mijloc în acest scop. Dacă Zazenul nu ar fi decât o tehnică de a străpunge până la starea de satori, el ar trebui să fie de prisos odată ce s-a trăit experienţa satori. Dar, aşa cum a subliniat Dogen Zenji, ceea ce se produce este exact contrariul. Cu cât satori este trăit mai profund, cu atât devine mai clară necesitatea de a-l practica fără sfârşit.Saijojo Zen, care este practica tuturor Buda, este realizarea lui satori. Este, într-un fel, viaţa absolută, sau viaţa originară în sensul propriu al termenului. Este Zenul pe care îl preconizează Dogen Zenji, un Zen fără căutare de satori sau de vreun alt scop. Acest mod de a practica este numit Shikantaza. Vom reveni mai încolo la acest subiect. 
În acest exerciţiu, scopul şi mijloacele devin una. Zenul Daijo şi Zenul Saijojo se completează unul pe celălalt. Secta Rinzai pune Zenul Daijo pe primul loc şi Zenul Saijojo pe locul al doilea, în timp ce secta Soto inversează poziţiile. În Zenul Saijojo practicaţi exerciţiul în ideea că dacă Zazenul este îndeplinit corect atunci iluminarea se realizează. În acelaşi timp, aveţi deplină încredere în faptul că într-o zi veţi şti negreşit şi foarte concret: „O, asta este!”, adică veţi fi atins iluminarea. De aceea este inutil să vă gândiţi mereu să tindeţi spre satori.

K.G. Dürckheim – Wunderbare Katze und andere Zen-texte, Herder Verlag, pp. 139-146
Traducerea îmi aparţine, V.J.

[1] Al treilea şi al patrulea tip de Zen, Shojo şi Daijo, sunt traducerile directe ale conceptelor de Hinayana şi Mahayana utilizate de buddhiştii din nord pentru a distinge „marele vehicul” al lor de buddhismul din Asia de sud-est. Maestrul care conferenţiază aici utilizează aceste noţiuni în maniera sa proprie, pentru a face deosebire între atitudini universale, întâlnite pretutindeni şi peste tot, aşa încât desemnările Shojo şi Daijo nu descriu particularităţi geografice sau specifice sectelor.