luni, 31 iulie 2017

K.G. Dürckheim - Zenul si noi - 2


Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir
© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag
INTRODUCERE ŞI PREAMBUL

De ce ne interesează Zenul pe noi?
De ce ne interesează Zenul pe noi, occidentalii? Numele lui este astăzi pe toate buzele. Toate publicaţiile despre budismul Zen găsesc cititori avizi. De unde vine această misterioasă forţă de atracţie? Este o modă? O tendinţă de exotism? O fugă din faţa propriilor noastre probleme spre un univers îndepărtat? Toate acestea pot să intre în joc. Dar forţa de atracţie a Zenului este făcută din altceva.
Omul contemporan simte sărăcia interioară a ordinilor sociale care îl condiţionează. Din adâncul Fiinţei sale esenţiale, el suferă din ce în ce mai mult de o influenţă a modurilor de gândire şi de acţiune care îi permit, desigur, să gestioneze lumea, dar care sapă în el un vid. Când credinţa nu îl mai susţine, o uscare crescândă îl mână să fugă de el însuşi în lume. Devine străin de el însuşi, respiraţia lui interioară se blochează. Sentimente de culpabilitate şi de angoasă îl invadează. Fără să ştie cauza, el caută zadarnic o ieşire. De îndată ce îi ajung în faţă textele scrise de un maestru Zen, ceva foarte profund îi vorbeşte. Îi pare că simte un suflu de libertate. Un vânt de primăvară eliberează brusc suprafaţa îngheţată a existenţei lui ca şi cum, promiţător de eliberare, face să picure în el o viaţă ascunsă. Atracţia tuturor expresiilor Zenului vine de aici: ele promit eliberarea dintr-o strâmtorare, născută din distorsiunea vieţii noastre şi a Fiinţei noastre veritabile.
Toate manifestările autentice ale Zenului sfărâmă crusta întărită a devenitului, a trecutului şi mărturisesc despre posibilitatea unei noi deveniri. Ele răstoarnă structura bine aranjată de reprezentări, de noţiuni şi imagini, care ne poartă şi ne protejează, dar care închid uşa vieţii autentice, care este perpetuă reînnoire. Zenul atinge în noi realitatea creatoare, în necontenită transformare, eliberatoare, care nu se opreşte în faţa nici unui „devenit” şi nu poate fi condamnată la nici o formă definitivă. Zenul deschide uşile ne duce la aer. El îl deranjează pe burghezul din noi, cel care se învârte bucuros în cerc în cochilia sa de obiceiuri. El îl ameninţă pe păzitorul concepţiilor sclerozate despre lume. Îi irită pe cei care, instalaţi într-un sistem, conduc şi ordonează lumea fără ciocniri. În sfârşit, el este extrem de neliniştitor pentru cei în ochii cărora cuvântul „realitate” este legat de ceea ce trebuie să fie accesibil prin raţiune. De aici, tocmai de aici, apelul şi speranţa lui pentru cel care caută un nou orizont, cel care nu mai suportă să-şi vadă viaţa atrofiindu-se în liniştea leneşă a ideilor gata făcute şi căruia îi este sete de o viaţă autentică. Dar Zenul cere mai întâi saltul în incertitudinea contactului cu absolutul, în afara oricărei securităţi a contingentului.
Lumina de la Răsărit?
Cum de un lucru atât de decisiv, ca această promisiune a Zenului, poate să ne vină din Orient? Acest izvor misterios nu curge oare şi la noi? Fără nicio îndoială, dar el este acoperit aici. Evoluţia gândirii occidentale a sufocat conştiinţa despre el sau a aruncat asupra lui discreditarea. Accesul la acest izvor, la această sursă, a rămas deschis în Orient unde, de secole, un sistem de canale cu multiple ramificaţii conservă curgerea lui. Dar, se va spune, Orientul de azi este încă acelaşi? Nu suferă şi el o evoluţie care îl occidentalizează? Îşi face el încă auzită vocea sa proprie? Întrebarea aceasta este pusă foarte adesea. Totuşi, după cum valoarea gândirii antice nu depinde, pentru noi, de evoluţia poporului grec, tot aşa dezvoltarea politică, economică sau chiar intelectuală a Japoniei, a Chinei sau a Indiei nu modifică, nici ea, valoarea gândirii orientale şi a roadelor ei. Poate că suntem chiar cu atât mai conştienţi de lumina sa pentru că ne pare ameninţată de evoluţie. Ştim, în plus, că aviditatea popoarelor din Orient de a-şi însuşi moduri de gândire şi de viaţă occidentale nu este cauzată numai de nevoia lor după produsele şi tehnicile noastre sau de dorinţa de a-şi păstra puterea. Această aviditate exprimă, mai profund, şi necesitatea de a dezvolta în ei un aspect al inteligenţei, până atunci neglijat, şi fără de care el, omul oriental, nu este om total: raţionalul care, pe plan teoretic şi practic, permite să gestionăm lumea.
Invers, pe măsură ce urmăm atracţia secretă care ne poartă spre vechea gândire orientală, înţelegem tot mai bine că tensiunea dintre aceasta şi spiritul occidental nu corespunde unei opoziţii culturale populare, ci că ea exprimă în realitate o problemă a psihismului uman. Psihologia profunzimilor ne învaţă că, pentru a se realiza pe deplin, omul trebuie să ia cunoştinţă de elementul feminin din el şi să-i dea locul legitim acestuia. Pentru a dobândi dimensiunea umană care îi este proprie şi a rămâne un om din Occident deplin realizat, occidentalul trebuie, aşadar, să accepte un aspect din el însuşi, la început simţit ca oriental, care aşteaptă să fie recunoscut şi pus în valoare.
Sub o formă specific orientală, desigur, această gândire ne aduce câteva elemente şi câteva potenţialităţi pe care trăsăturile noastre specifice le-au aruncat în umbră. Deşi inerente omului, ele nu au putut să se dezvolte în întregime. Văzută sub acest unghi, înţelepciunea experienţei budiste, în special, nu este numai „orientalism”. Ea capătă o formă universală, mai ales în epoca noastră în care atâtea semne neliniştitoare dezvăluie pericolele unei orientări exclusive a evoluţiei.
Dorinţa centrală a Zenului
Care este scopul central al Zenului? Renaşterea omului prin experienţa Fiinţei!
Zenul învaţă descoperirea empirică a nucleului nostru transcendent şi ne învaţă să gustăm, în existenţa din această lume, Sinele divin. Învăţătura lui nu are forma unei gândiri analitice, conclusive, nici pe cea a unei credinţe dogmatice sau a unui sistem de speculaţie metafizică. El este calea spre o experienţă realizabilă pentru om şi care, în fapt, îi este destinată. El ne face să descoperim că existenţa noastră, tensionată între viaţă şi moarte, se înrădăcinează în Sinele supranatural care suntem cu toţii în profunzimea ascunsă din noi înşine. Şansa şi vocaţia noastră este de a lua cunoştinţă de aceasta. A rupe influenţa decisivă a formelor noastre inveterate de gândire şi a limitelor pe care acestea ni le impun este, fireşte, necesar pentru a atinge şi a confirma această experienţă. Potenţialităţile ei, exigenţele ei, calea de urmat pentru a ajunge la ea, toate acestea Zenul ne învaţă de o manieră la fel de valabilă pentru noi, ca şi pentru Orient. Şi pentru că a venit timpul, şi pentru noi, să trecem graniţa – în măsura în care îi simţim prezenţa, la care am ajuns – Zenul îmbracă astăzi o importanţă deosebită. Ceea ce maestrul oriental cere de la discipolul său printr-un dur exerciţiu (dincolo de care străluceşte ceva diferit, fabulos) este îndeplinit astăzi de mulţi dintre noi de faptul evoluţiei generale a spiritului occidental. Tot mai mulţi oameni ajung astăzi la o limită, la un punct în care simt disperare şi revoltă contra a ceea ce a devenit viaţa în ei şi în jurul lor; dar ei percep şi semnele interioare precursoare ale eliberării. Ca întotdeauna, atunci când fiinţa se trezeşte, împotrivirea lumii intră pe teren. Inerţia devenitului frânează pătrunderea noului  la fel şi astăzi. La adăpostul unor tradiţii ştiinţifice şi religioase respectabile, toate forţele obscure şi negative sunt la lucru pentru a împiedica venirea noului. Şi, tot ca întotdeauna, comportamentul deplorabil şi vorbăria unor adepţi ignoranţi facilitează munca, ascunsă sau manifestă, a „reacţiei”. Profesiunile lor de credinţă şi practicile lor absurde, propaganda lor, care „vinde” mai ieftin, compromit roadele forţelor spirituale care apar peste tot.
Toată lumea vorbeşte acum despre „vid” şi despre „fiinţă”, despre „frontiere” şi despre breşă, despre Tao şi despre Zen. Toate acestea sunt discutate, repetate, falsificate mai ales, şi prezentându-le ca accesibile şi asimilabile fără imboldul unei necesităţi interioare şi fără transformare. Astfel, ceea ce nu poate fi revelat decât printr-un exerciţiu esenţial devine obiect de cunoaştere teoretică. Oamenii aceştia se îmbată cu formule abstracte şi cu concepte înalte fără a le bănui exigenţa foarte concretă şi fără ca cel care vorbeşte să şi le aplice lui însuşi. Zenul este ameninţat de interesul prost înţeles care îi face pe oameni să fugă spre el. Cu toate acestea, ceea ce seamănă cu o speculaţie teoretică în care oamenii prost avertizaţi văd o abstracţie este, în fapt, în Zen, o experienţă de o realitate arzătoare; experienţă care vizează, în străfundul vieţii noastre traversate de suferinţe în eternul „mori şi devii”, Fiinţa noastră esenţială care aşteaptă să fie descoperită şi acceptată. Această descoperire este evenimentul decisiv care bulversează şi regenerează viaţa noastră. Despre el este vorba în Zen, adică despre Satori, „marea experienţă” prin care intră în conştiinţa noastră VIAŢA, veşnic creatoare, care necontenit ne antrenează înainte: urzeala noastră eternă, Viaţa care suntem în profunzimea Fiinţei noastre.
„Marea experienţă” îl aşteaptă pe orice om, oricare ar fi religia sa, atunci când atinge un anumit nivel sau când o sete interioară îl face receptiv la aceasta. Substanţa acestei experienţe este, fără nicio îndoială, rădăcina oricărui sentiment religios autentic, cât şi condiţia oricărei renaşteri la o viaţă religioasă. Ea este în zilele noastre pentru cei care, odată trecută fuziunea originară inconştientă cu rădăcinile lor vitale, au pierdut şi credinţa lor veche, teologic deformată, şi nu reuşesc să gestioneze prin raţiune tot inconceptibilul vieţii.
Zenul conduce la un adevăr viu şi, deşi înflorit pe ramura orientală a pomului umanităţii, el reprezintă o experienţă, o înţelepciune şi o practică accesibile tuturor oamenilor.
Din cauza sensului său universal, Zenul nu este o religie, sau o concepţie de viaţă care să caute să impună o formă străină altor tradiţii. El este, din contră, o lumină strălucind prin vitralii, divers colorate, tradiţii proprii unor popoare diferite şi unor indivizi diferiţi care se întorc spre libertate. Zenul este ca şi ploaia care face să crească fiecare plantă după specia ei şi fără de care orice vegetaţie moare. El este solul tuturor rădăcinilor, în care fiecare îşi poate afunda propriile rădăcini dacă vrea să devină el însuşi şi să renască. Zenul semnifică aerul pe care fiecare fiinţă umană îl respiră şi fără de care orice viaţă a r sfârşi prin a se sufoca.
Zenul, răspuns esenţial
Aşa cum ne vine din Orient, Zenul este adesea incomprehensibil. Pentru ca el să fie rodnic pentru noi două lucruri sunt necesare. Mai întâi trebuie să reuşim să-l degajăm de învelişul lui străin nouă: pentru a atinge sensul uman care ne interesează, pe noi occidentalii, trebuie să-l eliberăm de învelişul oriental, budist, mahayana-budist şi, în sfârşit, budist extrem-oriental, care disimulează întâi de toate adevărul lui universal. Chiar şi ajunşi la acest punct, noi nu vom înţelege mesajul Zenului decât dacă atitudinea noastră nu este de simplu interes intelectual ci, din contră, dacă o necesitate esenţială ne antrenează spre el. Nu vom accede la substanţa Zenului dacă o vom căuta într-un domeniu teoretic şi dacă o privim cu un recul obiectiv. Căci, la distanţă, nu există Zen.
După cum nu există iubită, cu tot ceea ce reprezintă ea, decât pentru cel îndrăgostit, duşman numai pentru cel care se teme de el ca atare, prieten numai pentru cel care se simte înţeles de un prieten, şi după cum nu este adusă vindecarea decât celui care o caută, tot aşa Zenul este răspuns viu numai la o realitate esenţială plină de suferinţă şi de nostalgie. Luat obiectiv, evaluat pe un plan logic, etic sau estetic, ceea ce exprimă Zenul nu va fi perceput. Şi, ca şi când un tablou sau un concept au reuşit să sesizeze şi să cuprindă o parcelă de insesizabil, riscăm mereu să-i vedem încărcătura de sens esenţial absorbită de structura liniştitoare a ordinii obiective.
Naivitatea omului din Occident, închis în raţionalismul său, atinge grotescul atunci când apreciază şi evaluează esenţa-natura şi gradul de adevăr al religiilor – inclusiv a sa. El respinge sensul lor esenţial şi nu păstrează decât învelişul exterior de imagini şi de forme, de formule şi de concepte. Ele reprezintă frecvent interpretări înţepenite de experienţe originale şi, separate de sursa lor vie, devin eroare şi moarte. O religie vie – şi o religie nu este adevărată decât dacă este vie – este întotdeauna un răspuns la o necesitate şi la o aspiraţie esenţială a omului. În afară de aceasta nu există nici religie, nici sens religios. Dar păstrătorii religiilor, reprezentanţii Bisericilor, nu au devenit ei, într-o mare măsură, străini de rădăcinile esenţiale ale învăţăturii pe care o susţin. Cum ar putea ei să vadă, fără aceasta, o periculoasă tendinţă de „psihologizare” în căutarea legăturii dintre experienţa personală profundă, condiţie a oricărei credinţe, şi revelaţia capturată în cult, dogme şi concepte teologice? Ca şi cum conţinutul supranatural şi suprauman al religiei umane nu ar avea nici punctul de plecare şi nici condiţii de ecloziune în omul însuşi.
Energia activă a religiei va slăbi întotdeauna în inima umană în aceeaşi măsură în care ea îndepărtează de domeniul personal şi esenţial, marcat de suferinţă şi speranţă. Abia aici ea are sens, valoare şi viaţă. Când revelaţia încetează să-i vorbească inimii omului, ea devine fie o învăţătură, care cere pentru a fi crezută un salt periculos al minţii, fie o concepţie despre lume a cărei coerenţă şi valoare sunt „supuse” principiilor raţiunii. Altfel, cum se explică faptul că, din cauza evenimentelor care li s-au întâmplat ori s-au petrecut în lume, milioane de indivizi şi-au pierdut credinţa? Ei nu mai puteau să pună în acord aceste evenimente cu viziunea lor etică şi raţională sau cu concepţia lor despre dreptatea şi ordinea divină.
De cele mai multe ori, confuzia spiritelor pe planul credinţei se explică prin faptul că ei, păstrătorii religiilor, se cred obligaţi să apere, contra „subiectivităţii pure” a experienţei personale, un aspect obiectiv al  religiei, obligatorie în ansamblul său şi independent de experienţa individuală. Ei trec astfel pe alături de realitate din trei motive:
1.Diferenţa, atât de necesară în universul faptelor ce ţin de concepte abstracte, între „obiectiv” (definibil raţional şi fixat) şi „subiectiv” (colorat de sentimente şi dorinţe personale), este transpusă într-un domeniu care nu se referă la fapte obiective, în sensul ştiinţelor naturale de exemplu. Este vorba aici exclusiv de adevăruri prezente omului şi care i se dezvăluie doar lui în măsura în care, într-o întâlnire personală, le primeşte cu sufletul său.
2. Depreciind, în principiu, experienţa religioasă ca „pur subiectivă”, se uită să se remarce că trăirea religioasă, ca orice trăire personală, cuprinde două nivele. Unul se referă la trăirea contingentă, întotdeauna individuală, a eului limitat în timp şi spaţiu. Celălalt îşi are sursa în centrul veritabil al omului, în Fiinţa lui independentă de timp şi de spaţiu. În al doilea caz, numai imaginile explicite şi interpretările sunt, în aceste experienţe, psihologic condiţionate şi, în acest sens, „pur subiective”. Substanţa conţinutului lor este dovada Fiinţei transcendente din om, a divinului prezent în el. Ea exprimă profunzimea lui şi valoarea acestui mesaj este itemporală. De unde ar veni, fără aceasta, faptul că adevărul itemporal al mărturiei înţelepţilor şi al marilor mistici (Lao-Tzî în primul rând) atinge atât de direct spiritele „coapte” pentru mesajul lor, astăzi ca şi în toate epocile?
3. În sfârşit, o a treia rezistenţă faţă de interesul acordat experienţelor esenţiale, sau simplei lor acceptări, atunci când pretind să exprime un adevăr supranatural şi transcendent, vine din faptul că teologia creştină a atribuit întotdeauna noţiunile de „supranatural” şi de „transcendenţă” unui adevăr propriu lui Dumnezeu, detaşat de om. Ea exclude astfel cele mai profunde experienţe umane, căci acestea ar fi „intra psihice”, şi deci întotdeauna separate de transcendent printr-un abis. Fără a antama controverse cu teologia, trebuie totuşi să răspundem la aceasta: trăirea umană comportă, fără nicio îndoială, experienţa a ceva care depăşeşte toate frontierele raţiunii naturale şi ale demonstrabilului. Atât prin calitatea sa de „gust”, cât şi prin inconceptibila plenitudine de forţe care emană din el, aceste „ceva” este radical diferit, chiar şi de cea mai extraordinară dintre experienţele obişnuite. Dacă omul le numeşte pe acestea din urmă psihice, naturale, umane şi temporare, atunci trebuie să le calificăm pe celelalte drept metafizice, supranaturale, supramundane şi transcendente. Aceste experienţe aparţin de domeniul pre-teologic al pietăţii naturale. Trebuie, oare, să le situăm mai prejos decât adevărul teologic formulat? Sau să ne gândim, din contră, că orice teologie, ca „logie”, rămâne prizonieră a dualităţii şi se află mereu în situaţia de a fi depăşită de adevărul care se revelează prin experienţa mistică? O chestiune pe care vrem să o lăsăm deschisă. Un lucru este totuşi sigur: nu putem accede la conţinutul transcendent al Zenului decât în măsura în care facem experienţa lui, adică acolo unde necesitatea noastră interioară ne va face receptivi la el şi când îl vom simţi ca indispensabil. Sau şi dacă el este împlinirea unei promisiuni interioare. Trebuie, aşadar, să ne punem întrebarea: „Care este nevoia şi aspiraţia omului occidental de astăzi, la care răspunde Zenul?”
K.G. Dürckheim - Zen und wir, Fisher Taschenbuch Verlag, 1974, pp. 9-17
Traducerea în româneste îmi apartine, Viorica Juncan.