C E N T R E D Ü R C K H E I M
Calea acţiunii… pentru o Înţelepciune exersată
Clipă de clipă
(Scrisoare de încurajare a celor care urmează Calea acţiunii) - iulie 2019
Exerciţiul numit Zazen
Hirano Katsufumi Roshi a fost Maestru al Novicilor la Templul Eihei-ji din Japonia (vechi de 775 de ani) timp de mai bine de douăzeci de ani. El conduce actualmente sesiuni de meditaţie în SUA, în Ecuador, în Elveţia, în Franţa.
Din 2011 am avut, şi avem, privilegiul, bucuria şi onoarea de a-l primi la Centru. Acum câteva zile, el a revenit pentru a şasea oară să ne întâlnească cu prilejul unei sesiuni de meditaţie.
Transcriu mai jos răspunsurile pe care le-a dat el la două întrebări fundamentale:
CALMUL ?
În secolul al XIII-lea, călugărilor care practicau zazen, Maestrul Dogen, fondator al şcolii Soto, le punea cu regularitate această întrebare: „Dacă nu găsiţi calmul aici şi în acest moment, îl veţi găsi unde şi îl veţi găsi când?”
În secolul al VII-lea, Hui Neng, prezenta Ch’an – ul spunând: „metoda mea este calmul şi înţelepciunea! Acolo unde este calmul este înţelepciunea; acolo unde este înţelepciunea este calmul”.
În prima sa carte, „Japonia şi cultura liniştii”, în 1950, Graf Dürckheim scria: „Omul (omul occidental) nu a aspirat poate niciodată la calm cu atâta nostalgie. Niciodată el nu a fost atât de pregătit să-şi rezerve un spaţiu de linişte – cu condiţia să ştie unde să găsească acest spaţiu.”
Calmul nu este contrariul agitaţiei, al nerăbdării, al anxietăţii şi al altor simptome care au drept cauză o activitate mentală neîncetată. Calmul este o calitate de a fi, o manieră de a fi, care îşi are sursa în acea parte din noi înşine pe care Maeştrii zen o desemnau ca fiind adevărata natură a fiinţei umane; ceea ce Dürckheim numeşte fiinţa noastră esenţială.
Eu nu pot să fabric calmul corpului la comandă prin anumite exerciţii! În acelaşi timp, ruptura de egoul, care este centrat pe activitatea mentală, necesită un antrenament pe care nu-l putem evita.
Acest antrenament se numeşte zazen.
Ce trebuie să facem atunci când practicăm zazen? Răspuns: „Nimic!”
NIMIC!
Răspunsul lui Hirano Roshi este insolit pentru urechile noastre occidentale. Pentru că dacă nu fac nimic… atunci nimic nu se va face, nu-i aşa? Şi totuşi! Eu vă invit să vă aşezaţi ( pe un scaun sau pe un zafu), să vă menţineţi drept (evitând să fiţi crispat sau delăsat) şi, timp de câteva minute, să exersaţi o imobilitate absolută. Veţi putea de îndată să descoperiţi şi să contemplaţi[1] că nu trebuie să faceţi nimic pentru a respira, că nu aveţi nimic de făcut pentru ca inima voastră să bată, că nu aveţi nimic de făcut pentru a trăi, pentru a fi!
Tot aşa, nu este nimic de făcut pentru a reveni la starea noastră originară de sănătate: calmul interior. Nu căutaţi marele calm… lăsaţi-vă găsiţi de această calitate de a fi!
PERICOL!
Amalgamul care asociază în mod abuziv zazenul şi meditaţia.
Meditaţia este o practică legată de un scop. De exemplu, stare de bine sau sănătatea. Invit persoanele care se îndoiesc de acest postulat să consulte lista celor o sută de binefaceri pentru ego promise celor care practică meditaţia conştienţei depline ( mindfulness, cred eu, n.t.)
Zazenul este practică fără scop. Încă de la primul pas pe această cale de trezire la adevărata noastră natură avem nevoie să punem totul în operă pentru a angaja o ruptură de conştiinţa-eu. Ruptură de dorinţele eului, ambiţia eului, ataşamentele eului.[2]
Abia când multitudinea lucrurilor, cu care se identifică eul, tace fiinţa noastră esenţială ne vorbeşte prin acest cuvânt-eveniment: Marele Calm Incondiţionat.
Jacques Castermane
Va urma şi traducerea în româneşte a scrisorii redactate de Doamna Dominique Durand:
A învăţa să ne recunoaştem în natura noastră esenţială.
Un subiect foarte interesant – tratat corect - pe tema a ceea ce suntem deja.
O recunoaştere raţională, mentală pur şi simplu nu merge departe aşa cum se poate vedea.
Update: A învăţa să ne recunoaştem în natura noastră esenţialăTotuşi omul are ceva de făcut…Pentru a deveni real... din ceea ce este potential... ca să spunem aşa (comentariul meu, V.J.)
...veţi vedea….
Cunoaştem cu toţii această maximă greşit atribuită multor filosofi: „Devino cel care eşti” şi pe care trebuie să o restituim autorului ei: Pindar (sec.5 înainte de I.Cr.), fără a omite să menţionăm ceea ce el însuşi a adăugat: „… când o vei fi aflat.”
”Deviens qui tu es, quand tu l’auras appris.”
Căci despre o aflare-învăţare este vorba, în care trebuie să ne angajăm: să ne recunoaştem în ceea ce suntem în adâncul nostru, să recunoaştem ceea ce ignorăm din natura noastră de fiinţă umană, deplină, una, în ordine.
Pe calea zenului, suntem invitaţi să reintegrăm partea noastră ignorată, uitată, neglijată şi totuşi nelipsită. Noi ne-am privat de ea din cauza acestei conştiinţe obiectivante care separă, fixează şi divizează.
Atunci, ce trebuie noi să învăţăm? Că suntem deja ceea ce căutăm? Desigur… Dar cum să o aflăm? Noi trebuie să ne punem în măsura de a avea încredere în această emanaţie a corpului viu, care, total silenţios şi imobil, ne revelează nouă înşine în afara oricărei singularităţi şi a oricărei identităţi. Meditaţia – corpul în meditaţie – ne pune în condiţia de a gândi altfel, adică pornind de la un principiu de unitate a contrariilor. Trebuie să învăţăm să lăsăm corpul să „emane” şi să ne înveţe ceea ce face, să-l lăsăm să dezvolte această aptitudine de a o manifesta.
A învăţa să lăsăm: iată în ce rezidă sarcina noastră în care avem să ne angajăm cu cea mai mare tenacitate. A lăsa corpul viu să lucreze… Nu putem să ne mărginim la a gândi că „suntem”, ci trebuie să învăţăm să lăsăm corpul viu să ne reveleze că suntem.
Noi avem şansa de a ne aşeza în fiecare zi şi de a ne simţi împinşi fără voia noastră şi de o manieră irepresibilă de suflul care ni se impune şi ne obligă. Un impuls în devenirea noastră care coincide cu fermitatea unui „a fi acolo”. Trăirea imediată a faptului că a fi şi a deveni nu se opun una alteia ne deschide această altă înţelegere despre noi înşine.
Rigoarea unei discipline exigente care ia trup în ţinută („a lua trup” nu este o metaforă) şi în această verticalitate, cea a unuia care asumă în totalitate imediat prezenţa lui acolo şi situaţia aşa cum se prezintă, asociată cu acceptarea unui proces de transformare care se dezvăluie în forma fluidă, suplă şi transparentă, dă loc unei experienţe fenomenale (senzoriale) a unităţii contrariilor.
Acţiune şi non-acţiune, fermitate şi abandonare, apar „una” în experienţă şi face să se simtă ceea ce mentalul nu poate nici să reunească, nici să exprime. Avem nevoie să învăţăm să recunoaştem aceasta, să luăm în seamă faptul că noi suntem această experienţă. Trebuie, de asemenea, să învăţăm să gândim şi să trăim pornind de la această experienţă pentru a nu ne mai limita la condiţionările conştiinţei noastre obiectivante.
Corpul viu ne învaţă, trebuie să învăţăm să-l lăsăm să ne înveţe Cel cu totul Altul (le Tout Autre, potrivit expresiei lui Dürckheim), noi înşine – Cu totul Altul: nu ceva, nu nimic, atunci ce? O trăire-simţire care emană din corpul în meditaţie.
A învăţa să lăsăm lucrurile să se producă de la sine pentru că nu este nimic de făcut.
Viaţa devine atunci o operă de artist, fructul unei munci îndelungi (a învăţa) şi al unei libertăţi (a lăsa) degajate de orice intenţie. Activitatea de recunoaştere a ceea ce suntem este cea pe care trebuie să o învăţăm, ea rezidă în fiecare exerciţiu pe cale, ea este indisociabilă de actul de a fi.
Un cuvânt de artist va putea să ne angajeze pe această cale.
Dominique Durand„A ajunge la „a fi fără intenţie”, aceasta cere o intensă activitate, cu impresia de nimic.”
(„Fabienne Verdier – „Dialog cu Charles Juliet”)
Textul original al întregii scrisori în franceză aici: http://www.centre-durckheim.com/v2/LettreDinstJuillet19.pdf
[1] A contempla? A vedea ceea ce este văzut fără examen a ceea ce este văzut; a simţi ceea ce este simţit fără a transfera ceea ce este simţit în reprezentări mentale.[2] Un maestru zen, Shohaku Okumura, propune o imagine de zen clarificatoare: „Zazen, înseamnă a ne despuia de veşmintele identităţii pentru a lăsa să se dezvăluie fiinţa noastră nudă”.Iată textul în integralitate:Zazen: a lăsa să se dezvăluie fiinţa noastră nudă„Noi toţi purtăm veşminte ale ocupaţiei noastre ca medic, avocat, mecanic, preot, elev, învăţătoare. Dar când suntem aşezaţi faţă în faţă cu peretele şi abandonăm gândirea, inclusiv comparaţia cu celălalt, noi înlăturăm toate aceste ţinute. În zazen eu nu sunt preot budist japonez, nu sunt nici japonez, nici american. În zazen, noi nu suntem nici bogaţi, nici săraci, nici budişti, nici creştini. termenii de japonez, american, creştin, budist, bărbat şi femeie, sunt pertinente doar atunci când ne comparăm cu alţii. Când mă compar cu americanii sunt japonez, dar, înainte ca eu să ştiu că există persoane care nu sunt japoneze, eu nu ştiam că sunt japonez. Când suntem aşezaţi pur şi simplu în zazen faţă în faţă cu peretele, noi nu suntem nici fiinţe vii iluzionate, nici budha-şi treziţi, nu suntem nici vii, nici morţi, ci pur şi simplu aşa cum suntem. Atât. În zazen ne scoatem toate veşmintele noastre şi devenim sinele nud.”(Shohaku Okumura)
