duminică, 12 iunie 2022

Prefața cărții ”Calea interioară. Cotidianul ca exercițiu” de K.G. Durckheim

Cartea a apărut în 2014 la Editura HERALD și este epuizată  de multă vreme. Azi am văzut că pe emag.ro mai exista - ultimele 2 exemplare. Spre seară nu mai era...

Am găsit Prefața întâmplător printre documentele mele și m-am gândit că merită postată, mai ales pentru că respectiva carte nu se mai găsește... și textul acesta exprimă destul de bine câteva caracteristici esențiale ale spiritualității propuse de K.G. Durckheim. Și pentru că cele semnalate sunt la fel de actuale.

Cuvînt înainte

Viaţa cotidiană ca exerciţiu, ca practică spirituală… A împăca două aspecte ale vieţii, care la prima vedere s-ar exclude reciproc, într-unul singur nu poate fi decât de cel mai mare interes pentru căutătorii spirituali. Şi nu doar de a le împăca, ci de a le potenţa pe fiecare prin cealaltă.

Postura justă, tensiunea justă, respiraţia justă, fiinţa autentică, imaginea esenţială… Sunt cuvinte aride, la prima vedere, pentru cei care se află pentru prima dată faţă în faţă cu o carte scrisă de Dürckheim. Sunt cuvinte aride pentru noi toţi care căutăm, într-un fel sau altul, un singur lucru în fond şi anume: fericirea; sau, în orice caz, un mod de a trăi care să ne asigure liniştea, împăcarea, sentimentul de împlinire. Parcurgând cartea de faţă, aflăm însă că, dincolo de aceşti termeni ”tehnici”, este vorba tocmai de această dorinţă profundă a noastră. Omul nu ajunge la adevărata fericire şi împlinire, spune Dürckheim, decât atunci când află ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. Această nostalgie pe care o poartă în el, fără să ştie, dar pe care o poate „auzi” în orele înstelate ale vieţii sale sau în situaţii existenţiale la limită, îl cheamă spre Patria sufletului. Omul just este omul care şi-a găsit Patria, Sursa de Viaţă şi care trăieşte de acum înainte pornind de acolo. Iată de ce ne interesează omul just.

Omul just este omul aşa cum a fost destinat să fie. Dacă floarea şi animalul devin ceea ce sunt în mod natural, limitate poate doar de condiţiile exterioare, fără nici un efort conştient, nu tot aşa este în cazul omului. Omul nu poate să devină ceea ce este în fond decât dacă participă conştient la procesul devenirii lui. Iată sarcina vieţii lui şi totodată secretul fericirii lui. Şi implicit explicaţia nefericirii lui atât timp cât nu-şi realizează vocaţia: aceea de a manifesta Fiinţa Divină în existenţă.

Aceste cuvinte aride din textele lui Dürckheim pot însă să capete viaţă pentru noi. Dacă suntem suficient de „copţi” de suferinţă în faţa vieţii este posibil ca, citindu-l pe Dürckheim, să se facă încet-încet lumină în noi şi, înţelegând resortul de fond al suferinţei noastre, să auzim, poate pentru prima dată, un apel interior… Sau să ne dăm seama că au fost momente în care am trăit ceva extraordinar, dar nu le-am băgat în seamă, am trecut mai departe. Este vorba de micile experienţe ale Fiinţei. Sau poate chiar de Marea Experienţă a Fiinţei. E posibil ca citind cărţile lui Dürckheim să ni se „întâmple” un declic, o fulgerare în conştiinţă şi să vedem pur şi simplu pentru prima dată Realitatea, adevăratul context în care trăim. Dacă ştim ce se întâmplă atunci, toată existenţa noastră îşi poate schimba cursul. Şi îşi va găsi pentru prima dată coerenţa. Şi va însemna începutul maturităţii noastre. După aceea ne interesează tot ce a scris Dürckheim... Pentru că ne dăm seama că el cunoaşte drumul, ştie direcţia, îi este foarte clară ţinta drumului, chiar dacă aceasta este de neatins la modul perfect. A fi pe această Cale este suficient, este normalul pentru om.

A venit timpul pentru om, spune Dürckheim, ca ceea ce până acum era doar un obiect al credinţei să fie un fapt al experienţei. Dar pentru aceasta omul trebuie să-şi perfecţioneze „organul” pentru percepţia divinului. Trebuie „să sesizeze ceea ce îl sesizează”. Noi nu „auzim” odată pentru că nu ştim că cineva ne „vorbeşte”. Apoi pentru că nu suntem „acordaţi” să auzim, nu suntem pe fază, pe recepţie.

Există câteva aspecte esenţiale în viziunea lui Dürckheim, accentuate mereu de el, prin care se diferenţiază net de oferta de spiritualitate atât de „generoasă” din zilele noastre. Aceste aspecte nu fac decât să sublinieze seriozitatea, profunzimea şi autenticitatea învăţăturii lui Dürckheim.

Primul aspect care se evidenţiază este strânsa legătură dintre spiritualitate şi corpul nostru. Corpul nostru este un instrument, o spune deja o înţelepciune străveche. Există o legătură între nivelul de maturitate atins pe Cale al unui om şi felul în care omul se exprimă şi se comportă prin corpul lui. Şi, invers, se poate interveni printr-un „gest pur”, exterior, asupra corpului şi efectul să se resimtă asupra atitudinii interioare. Două exemple simple, spre finalul cărţii, spun mai clar acest lucru. Iar aplicarea în cotidian o confirmă la tot pasul. În final, pe măsura practicii consecvente, se dobândeşte o conştiinţă interioară a corpului.

Al doilea aspect asupra căruia atenţionează mereu Dürckheim este nevoia de purificare a inconştientului pentru cel angajat pe o cale spirituală. A construi fără a lua în seamă ceea ce se află la fundamentul fiinţei, în „pivniţa” fiinţei noastre, sub nivelul conştient, este ca şi cum am construi pe nisip. Se ştie deja că Umbra noastră, jumătatea noastră neacceptată, îşi are originea în copilăria timpurie, în relaţiile cu fiinţele  fundamentale care s-au ocupat de noi. Fără să ştim, fără să bănuim măcar, suntem profund condiţionaţi în viaţa de acum de atmosfera în care am trăit atunci. Modul de percepţia a vieţii – şi ce poate fi mai decisiv de atât - a viitorului adult atunci se formează. „Vindecarea” acestuia se face prin mai multă luciditate asupra noastră înşine. Să nu uităm că unul din cei trei piloni ai viziunii lui Dürckheim este psihologia adâncurilor a lui C.G. Jung.

Al treilea aspect care se remarcă este acesta: în timp ce mulţi căutători spirituali cred că normalul spre care trebuie să se tindă este o viaţă armonioasă, liniştită şi fără frecuşuri, în armonie cu lumea, Dürckheim ne spune că omul aflat pe Calea maturităţii interioare nu este sortit la aşa ceva, la o „oprire” într-o stare fericită, ci că normalul vieţii lui este o „formulă” de viaţă, este o permanentă schimbare, o succesiune de „mori şi devii”, o succesiune de „forme”, de naştere a unei „forme” şi apoi abandonarea formei dobândite pentru o alta. Omul just este un om implicat în treburile lumii şi riscându-se mereu. Liber de aplauzele lumii şi de aprobarea ei, deschis Fiinţei şi metamorfozei izvorâte din aceasta, el este capabil, graţie transparenţei lui la care lucrează în continuu, să manifeste Fiinţa Divină în existenţă. Acesta este rostul lui, motivaţia lui: slujirea Fiinţei Divine, în el şi în lume.

Al patrulea aspect care trebuie remarcat este diferenţa dintre relaxarea de care tot auzim că este necesară. Această relaxare fără nici o formă este bună numai pentru momentele deliberate de relaxare, dar nu pentru a fi în cotidian. Or, Dürckheim spune, şi practica o confirmă, că absenţa de formă a corpului este la fel de contrară procesului de devenire ca şi crisparea. Normalul din cotidian este destinderea în forma justă, aceasta implicând poziţia corpului, tensiunea (încordarea) justă şi respiraţia justă, toate acestea acordate cu o aceeaşi atitudine interioară. Doar practica de zi cu zi ne va ajuta să înţelegem realitatea formei juste.

După cum se vede Dürckheim ştie drumul şi învăţătura lui este temeinică. A îndeplini opera cea mai importantă a vieţii noastre – noi înşine ca Persoană, permeabili pentru transcendenţă, permiţând Fiinţei Divine să se exprime prin noi în lume– este de cea mai mare importanţă. De unde şi calitatea efortului uman care se cere investit, pentru că este vorba de „muncă şi iar muncă asupra noastră”.Termenul de metamorfoză este adecvat, este vorba aici de ceva mai mult decât de o  simplă transformare. Omul în totalitatea lui este transformat. Tot din practica proprie vom vedea şi acest „miracol”: meditaţia transformă omul.

Dar nu este vorba aici doar de DATORIE, ci este vorba şi de FERICIRE, de sentimentul de împlinire pe care îl trăim, de ABUNDENŢA de viaţă care se revarsă în noi şi prin noi în ceea ce facem, de BINECUVÂNTAREA care îl însoţeşte pe omul care se consacră devenirii lui, potrivit fiinţei lui autentice.

În cele din urmă, cartea aceasta a lui Dürckheim este despre fericire. Însă nu este vorba aici de o fericire banală, orizontală. În mulţimea zgomotoasă de oferte de fericire de pe piaţă viziunea lui Dürckheim este soluţia radicală, fundamentală, care rezolvă problema de la rădăcină. Adevărata înnoire a omului este cea care pleacă de la rădăcini, restabilind verticala.

Spre deosebire de ofertele de genul „veţi avea tot ce vă doriţi”, „nu există limite”, Dürckheim ne vorbeşte de o consacrare a omului pe calea devenirii lui. O consacrare care îşi are răsplata ei. Şi, da, odată cu intrarea noastră pe această Cale a devenirii, vom avea, în plus, ca o consecinţă, şi tot ceea ce ne dorim. Odată, pentru că acum ne cunoaştem pe noi înşine şi ne-am recunoscut nostalgia fundamentală a fiinţei. Şi apoi pentru că, răspunzând apelului Fiinţei prin decizia noastră, descoperim că trăim într-o lume vie, fascinantă şi inepuizabilă în care totul este posibil, mai exact nimic nu este imposibil. O lume care rămâne să fie descoperită doar în măsura devoţiunii de către cel care se lasă purtat de Cale.

În cuvinte simple aflăm povestea vieţii noastre, problema de rezolvat şi soluţia de salvare. Adică ceea ce religiile dintotdeauna au căutat să facă: să-l reunească pe om cu Totul, să-l re-lege cu Originea lui.

Cartea de faţă, alături de clasica Hara, centrul vital al omului, constituie deja o dotare minimă de cunoaştere pentru o practică spirituală în sensul lui Dürckheim. Dacă la acestea două mai adăugăm încă două cărţi scrise din două perspective diferite asupra lui Dürckheim, una religioasă şi una laică, cărţi născute din dialogul cu Dürckheim a doi dintre discipolii săi, ne putem socoti fericiţi că avem în româneşte aceste comori de înţelepciune vitală. Este vorba de cărţile Dialog pe Calea iniţiatică – dialog cu preotul ortodox Alphonse Goettmann şi Centrul fiinţei – cuvinte adunate de Jacques Castermane, discipolul lui Dürckheim. Amândoi trăiesc în Franţa, fiecare având un centru specific de dezvoltare personală. Toate cele trei cărţi menţionate mai sus sunt publicate de Editura Herald.

Karlfried Graf Dürckheim a trăit în Germania între anii 1896-1988. A trecut prin cele 2 războaie mondiale, participând direct la primul şi oferindu-se chiar voluntar, cu atribuţii diplomatice la al doilea. Între timp a făcut studii de filozofie şi psihologie. A petrecut un sejur de aproape 10 ani în Japonia, unde a întâlnit Zenul. După întoarcerea din Japonia a înfiinţat un centru de formare şi întâlniri de psihologie existenţială, împreună cu Maria Hippius, la Todtmos-Rutte, în Munţii Pădurea Neagră, în anul 1952. Maria Hippius (1909-2003),  tovarăşa sa de Cale şi de viaţă timp de 40 de ani, era specializată în analiza jungiană. A fost „Marea Doamnă a psihologiei abisale germane” spun cei care s-au format acolo iar astăzi continuă activitatea la acel centru sau în multe alte locuri din Germania.

Viziunea lui Dürckheim are la bază mistica lui Meister Eckhart, psihologia abisala a lui C.G. Jung şi înţelepciunea Zen. A scris câteva cărţi de spiritualitate, devenite deja clasice în materie, binecunoscute în lumea întreagă. Traduse din germană în franceză, engleză, italiană, spaniolă, aceste cărţi şi traducerile respective se republică mereu.

Alte cărţi scrise de Dürckheim:

Der Ruf nach dem Meister (Maestrul interior)

Meditieren - wozu und wie (A medita – pentru ce şi cum)

Mächtigkeit, Rang und Stufe des Menschen (Etapele maturităţii  umane)

Japan und die Kultur der Stille (Japonia şi cultura liniştii)

Zen und wir (Zenul şi noi)

Mai multe detalii despre autor şi viziunea lui pot fi citite în româneşte în prefaţa cărţii Hara, centrul vital al omului[1].

Cărţile lui Dürckheim sunt mai actuale ca oricând. Convingerea lui, împărtăşită azi de multe conştiinţe, este aceea că omenirea a ajuns la o nouă vârstă, într-o nouă etapă a dezvoltării ei, cea în care Viaţa trebuie să devină conştientă de sine în om. Aceasta înseamnă maturitatea omului. Aportul omului la acest proces este însă indispensabil.

 „Un nou eon este în curs de dezvoltare şi viaţa devine periculoasă şi fatală pentru cel care nu se dezvoltă odată cu el şi refuză să treacă prin moarte şi înviere şi să devină nou, chiar dacă marea majoritate a oamenilor nu vor să facă pasul, ci rămân blocaţi în Vechiul.

Omul trebuie să-şi utilizeze resursele interioare şi să intre în Misterul Transformării pentru a fi el însuşi această dezvoltare care, altfel, ne înspăimântă pentru că nu  înţelegem că noi înşine suntem noua vârstă .” (Maria Hippius)

Altfel, în lipsa unei reînnoiri, etapa de degradare a civilizaţiei şi culturii în care a intrat omenirea poate însemna finalul civilizaţiei.

Soluţiile la marile probleme, aparent insolubile, ale omenirii nu pot veni decât inspirate de la un nivel mai înalt, din contactul cu Sursa, de care suntem legaţi prin rădăcinile noastre interioare psihice. Iată de ce maturitatea umană este un imperativ nu doar al individului, ci al umanităţii întregi.

Omul are ceva esenţial de făcut. Aceasta înseamnă, în termenii cărţii de faţă, „exprimarea Fiinţei în existenţă”...

Viorica Juncan