K.G. Durckheim - Exerciţiul respiraţiei

Nimic altceva nu ne ajută să înţelegem mai bine apartenenţa noastră la Marea Viaţă ca respiraţia. De aceea nu există exerciţiu în slujba Căii care să nu ţină cont de respiraţie. Prin intermediul acesteia, noi punem direct mâna pe viaţa în mişcarea ei de transformare. Dacă reuşim să percepem legea de transformare care se manifestă şi se realizează în respiraţie, dacă ajungem să sesizăm toată semnificaţia ei şi dacă învăţăm să ne ajustăm pe ea, înseamnă că suntem deja pe Cale. În rândurile care urmează, respiraţia va fi considerată exclusiv din punctul de vedere al Căii interioare.

Exerciţiul respiraţiei comportă trei etape. În prima, este vorba de a conştientiza respiraţia în sensul fizic al termenului, de a o corecta şi de a o exersa pentru a servi Eul elementar şi sănătatea. Cea de-a doua constă în conştientizarea, corecţia şi practicarea respiraţiei „personale”. Acest exerciţiu este în slujba personalităţii care îşi dă măsura în lume dacă ştie să alterneze afirmarea de sine cu darul de sine. Nu corpul se exersează aici, ci persoana, pentru a ajunge, datorită respiraţiei, la forma existenţială „justă”. Oricare ar fi rolul lui în viaţă, omul nu găseşte energia necesară acţiunii, nu produce o lucrare adecvată, nu stabileşte relaţii non egocentrice, altfel spus nu ajunge la contactul „just” decât dacă respiraţia sa este „justă”. O respiraţie perturbată sau gâfâită semnalează că persoana însăşi este perturbată.

În cea de-a treia etapă, este vorba de conştientizarea exerciţiului respiraţiei în slujba transcendenţei, adică în scopul dobândirii acelei stări a fiinţei întregi în care omul ca persoană este transparent Fiinţei prezente în fiinţa lui esenţială.

La fiecare din aceste stadii, omul nu „se repune în ordine” prin exerciţiul respiraţiei decât dacă reuşeşte să se ancoreze în centrul vital, căci este singurul mod pentru el de a se elibera de tot ceea ce, atunci când respiră rău, îi deranjează sănătatea, „forma” existenţială şi dezvoltarea fiinţei lui esenţiale.

Există o mare varietate de exerciţii de respiraţie inventate de om care sunt discutabile. Se poate, efectiv, să ne întrebăm în ce măsură îşi ating ele scopul particular pe care erau destinate să-l îndeplinească, bunăoară să reuşească o performanţă sau să corijeze o infirmitate fizică. În schimb, există un exerciţiu al respiraţiei valabil pentru oricare etapă şi care este incontestabil: este cel care exersează, restabileşte sau consolidează respiraţia voită de natură şi care corespunde mişcării de transformare originare. „A exersa” această respiraţie înseamnă a învăţa pur şi simplu să o lăsăm să vină.

Respiraţia „justă” nu este produsul voinţei, ci vine şi pleacă de la sine, fără ca Eul să acţioneze, conştient sau inconştient. Dacă mişcarea naturală a diafragmei este redusă, ştafeta este preluată de o mişcare de muşchi auxiliari situaţi mai sus. Orice exerciţiu „just” al respiraţiei „fizice” are drept scop restaurarea respiraţiei diafragmatice. Aceasta are un efect salutar la toate nivelele. Mai întâi, în stadiul elementar, adică atunci când respiraţia toracică este limitată şi respiraţia profundă imposibilă, ca în cazul afecţiunilor pulmonare sau al tulburărilor cardiace (pseudo-angine de piept).
La nivelul personalităţii existenţiale, respiraţia blocată în partea de sus arată că omul este prizonier al Eului care rămâne în continuu în defensivă şi, în consecinţă, nu este încă cu adevărat deschis altuia şi nici lumii. Eul lui lipsit de încredere îl face să creadă că trebuie să facă totul şi să supravegheze totul el însuşi, deci şi respiraţia. El nu o lasă să vină şi să plece în mod natural, ci o forţează şi deformează expiraţia completă, profundă, printr-o rezistenţă. Cu alte cuvinte, el nu ştie să dea drumul şi să se abandoneze. De aceea acest inconştient blocaj respirator arată un blocaj pe Calea interioară care cere să dăm drumul la strânsoare, cere abandonarea Eului.

Primul lucru de învăţat este aşadar: a lăsa să se îndeplinească de la sine fenomenul respiraţiei. Aceasta este mult mai greu decât am fi tentaţi să credem. Este greu să facem să dispară tensiunea involuntară datorată Eului mereu neliniştit, care se manifestă printr-un control şi un blocaj inconştiente ale respiraţiei. Ne dăm seama de aceasta de îndată ce suntem atenţi la respiraţia noastră. Ritmul viu, natural, este îndată întrerupt. Respiraţia se opreşte şi debutantul are pur şi simplu impresia că nu mai poate să respire cum trebuie şi se sufocă.

Omul are un drum lung de parcurs – chiar dacă nu suferă de tulburări de respiraţie – pentru a învăţa să respire conştient, lăsând să vină în mod natural respiraţia. Exerciţiul respiraţiei „juste” este un exerciţiu fundamental care, atunci când este înţeles ca exercitium, este util atât celor sănătoşi cât şi celor bolnavi. Chiar şi non-debutantul nu este scutit de aceasta. Un maestru Zen întrebat despre modul lui de a-şi exersa respiraţia a răspuns: „Mă străduiesc de treizeci de ani să-mi observ conştient respiraţia fără să o tulbur.” Numai practicând acest exerciţiu, sesizează omul pentru prima dată toată greutatea înţelepciunii seculare care sfătuieşte, în prezenţa oricărui fenomen ce intervine în viaţă, de „a vedea ca şi cum nu am vedea” şi de „a acţiona fără a acţiona”. Cu uimire şi ciudă face debutantul experienţa faptului că toată ştiinţa lui despre respiraţia „justă” nu-i serveşte la nimic. Deşi ştie că trebuie să o lase să vină, îi este încă imposibil pentru mult timp să elimine orice intervenţie din partea Eului său. El opune în continuu o rezistenţă la expiraţie, în timp ce aceasta nici nu a ajuns la jumătatea cursei el deja inspiră mai mult sau mai puţin. S-ar spune că el nu îndrăzneşte să se lase cu totul în voia soartei în expiraţie şi se teme că nu are destul aer dacă nu-şi ajută el însuşi respiraţia… Dar, din cauza aceasta, el îşi barează accesul la transformarea şi devenirea care vin din adâncul fiinţei lui, şi aceasta pe toate planurile. Este cu adevărat un moment important acela pe care îl trăieşte debutantul atunci când reuşeşte pentru prima dată să lase să plece şi să vină suflul său într-un mod viu, natural şi, de fapt, conform lui însuşi, păstrând în acelaşi timp deplina conştienţă.

Astfel, respiraţia „justă”, care este împiedicată atunci când centrul de greutate este situat prea sus, se restabileşte în mod natural de îndată ce omul îşi găseşte centrul de greutate „just”. Abia ce s-a „instalat” în centrul lui, ancorat în Hara, că diafragma lui se deschide, suflul lui pleacă şi vine liber, putând atunci să-şi poarte roadele în toate domeniile. De aceea orice terapeutică respiratorie, la fel ca orice exerciţiu respirator, trebuie să înceapă prin  dobândirea centrului de greutate „just”. Atât timp cât acesta nu va fi găsit şi consolidat, orice efort pentru a respira va fi zadarnic, şi în special dacă voinţa intră în joc.

Mai multe detalii pe această temă în volumul  K.G. Durckheim - Hara, centrul vital al omului aflat în pregătire la Editura HERALD.