Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE
Frica de contacte
Plenitudinea şi binefacerea adusă de contact, când
oamenii sunt împreună, îi scapă unei omeniri ai cărei membri
nu se iau în considerare şi nu se tratează reciproc decât ca obiecte.
Cu cât oamenii se percep mai mult faţă către
faţă, în rolurile lor, cu atât mai puţin se recunosc ei între
ei ca fiinţe umane. Iar de contactele fizice se tem şi mai mult.
În mod natural acestea există prin gesturile de tandreţe care însoţesc
orice fel de iubire. Dar nu există, în afara relaţiilor de iubire,
şi un contact care să exprime pur şi simplu solidaritatea
umană? Aceasta îl îndreptăţeşte şi îi manifestă
sinceritatea. Nu numai că cea mai mică atingere creează o legătură
între două fiinţe, dar ea le şi include pe amândouă în
ceva mai mare şi le face să ia o binefăcătoare cunoştinţă
de apartenenţa lor la un „corp” mai vast, un corp cosmic.
Pentru că oamenii nu îşi arată îndeajuns între
ei, chiar şi pe plan fizic, o fraternitate întemeiată pe Fiinţa
esenţială, suntem înconjuraţi de oameni frustraţi şi
îngheţaţi. Peste tot, ca printre gratiile unui grilaj, se întind
mâini în căutarea altor mâini care să le ia cu afecţiune.
Când, pe neaşteptate, aceasta se produce, barierele cad dintr-odată
şi o inimă îngheţată se topeşte în caldul curent
al vieţii. Dar aceasta se întâmplă foarte rar. Aceasta nu se
întâmplă, în mod spontan, decât dacă un om este acolo, prezent
pur şi simplu, prin Fiinţa lui esenţială, şi dacă
îndrăzneşte să se arate în adevărul care este el,
în unitatea lui cu altul. Desigur, aceasta presupune curajul de a trece dincolo
de tabuuri şi de convenţiile care oprimă viaţa şi
interzic contactele. De fapt pentru ce? Poate pentru că ele ar doborî
zidurile care securizează micul eu şi îl feresc de familiarităţi
prea naive şi directe. El se teme de ele pentru că, din lipsă
de a se adresa Fiinţei esenţiale din celălalt, el ar putea
fi el însuşi capabil de aceste lipse de tact.
Frica de contactul fizic este adesea un simptom de apărare
nevrotică. Şi totuşi ce efect binefăcător poate să
aibă o mângâiere pe cap, gestul de a pune mâna pe umăr sau, pur
şi simplu, a-l lua pe cineva în braţe, fără a vrea nimic
altceva să exprimi decât o prezenţă fraternă a inimii,
un mod de a fi acolo cu celălalt, un semn de apartenenţă comună.
Aceste gesturi de solidaritate foarte umană pot să cheme prezenţa
unui terţ mai mare, Fiinţa esenţială care ne uneşte
pe toţi, şi să depună mărturie pentru el.
K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 155, Ed. Le Courrier
du Livre, Paris
carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.