Epoca noastră este pe cale să descopere această lege fundamentală:
ceea ce este necesar sunt mai puţin actele specific religioase
cât o stare de suflet,
o dispoziţie de spirit, care să facă din om
un cineva pe care „prezenţa lui Dumnezeu” să nu-l părăsească niciodată.
Despre Experienţa Transcendenţei
Dezvoltarea interioară a omului în vederea Realizării Totalităţii lui se îndeplineşte în măsura în care conştiinţa sa din lume exprimă o Realitate supra-terestră. Cunoaşterea acestei Realităţi care îl depăşeşte îi este posibilă omului dacă se ridică mai presus de umanitatea sa cotidiană. Abia prin experienţa unei Realităţi accesibile omului - Realitate care îl depăşeşte şi îl transcende – Transcendenţa, punct de plecare pentru o nouă viaţă, devine centrul împlinirii umane.
Experienţa realităţii semnifică două lucruri pentru om: pe de o parte, experienţa realităţii terestre sesizată de cele cinci simţuri şi de raţiune şi pe care omul este chemat să o structureze, şi, pe de altă parte, experienţa unei Realităţi care îl depăşeşte, care transcende realitatea terestră. A-ţi trăi viaţa ca viaţă terestră şi a o trăi fondată pe o Realitate supra-terestră care transcende lumea, sunt două lucruri foarte diferite.
Există o infinitate de oameni buni, care îşi îndeplinesc conştiincios datoria în lume şi care au veritabile exigenţe etice, dar care, cu toate acestea, nu au nici o idee despre Cealaltă Dimensiune care depăşeşte existenţa.
Faptul că au o religie, că cred în Dumnezeu şi în Isus Christos nu schimbă nimic şi această credinţă nu îi ajută totuşi să fie reuniţi cu această Altă Dimensiune, care nu este accesibilă decât prin experienţa Transcendenţei. Credinţa în „Bunul Dumnezeu, în Isus Christos, nu necesită depăşirea categoriilor obişnuit admise ale experienţei, în cadrul cărora Dumnezeu este în mod spontan personificat şi îşi vede atribuite facultăţi umane perfecte fără ca „Cel cu Totul altul” să-şi aibă locul său. Credinţa naivă îi atribuie unui Dumnezeu personal calităţi specific umane; el este bun, el se poate înfuria şi, ca supraom, el poate ierta. Ceea ce depăşeşte umanul, ceea ce ne este transcendent, Misterul pe care îl numim Dumnezeu, este în cel mai bun caz o concepţie superlativă a calităţilor umane: bunătate, atotştiinţă, atotputernic. A ne adresa lui, a trăi dependenţa noastră de el nu implică nici o experienţă care să depăşească limitele obişnuite ale umanităţii; este suficient să ridicăm la un nivel de perfecţiune calităţile noastre şi experienţele noastre umane: dar trecem astfel pe lângă esenţial. Astfel, în această pretinsă credinţă în Dumnezeu, limitele umanului nu sunt depăşite, ci doar împinse mai încolo, plasate la un nivel supra-uman.
...
...
Desigur, există o diferenţă între maniera în care un suflet simplu vorbeşte despre „Domnul nostru Isus Christos” şi atitudinea marilor mistici care văd în el personificarea unei Realităţi supra-umane şi supra-terestre. Misterul Transcendenţei se traduce prin imposibilitatea în care ne aflăm de a atribui lui Dumnezeu – purtător al Transcendenţei – vreo calitate umană oricare ar fi aceasta sau de a situa această Transcendenţă în ordinea conceptelor umane. Există deci loc de a insista asupra importanţei acestei Realităţi prin care Divinul este simţit, Realitate care umple de plenitudine, dar şi constrânge la responsabilitate totodată, susţine şi cere stăruitor, protejează şi pune în pericol şi pentru care oricare calitate susceptibilă să fie în acelaşi timp aplicabilă unui om se arată a fi nonsens, ca, de exemplu, a spune: „Dumnezeu este bun.”
Sursa: tradus de aici, din capitolul IX al cărţii
Karlfried Graf Durckheim – L’expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag. 157-164 .
Este abia un sfert din capitolul întreg.
Este abia un sfert din capitolul întreg.
Traducerea îmi apartine, V.J.