Eugen Herrigel - ZEN în arta de a trage cu arcul

Tradusă în româneste si publicată de Editura For You.

Câteva fragmente relevante pentru această COMOARĂ de înţelepciune.


Iată care sunt efectele provocate de arta trasului cu arcul: o dezbatere care pătrunde până în ultimele profunzimi ale fiinţei, dezbatere pe care o are arcaşul cu sine însuşi.


Acum am lăsat, probabil, ce era mai rău în urma noastră", i-am spus eu maestrului, atunci când, într-o bună zi, m-a anunţat că vom trece la exerciţii noi. „Aici, la noi, suntem sfătuiţi", mi-a replicat el, „ca aceia care au de alergat o sută de mile, să considere că 90 reprezintă jumătate din distanţă. Noutatea, însă, despre care este vorba acum, este trasul la ţintă."

Până acum, rolul de ţintă - dar şi de obiect care să prindă săgeata - fusese îndeplinit de un balot de paie fixat pe un stativ de lemn, instalat în faţa arcaşului, la o distan­ţă de vreo două lungimi de săgeată. Ţinta, în schimb, fixa­tă la o distanţă de exact 60 de metri, se odihneşte pe o mo­vilă înaltă şi lată de nisip, care se sprijină de trei pereţi - şi care, la fel ca şi hala în care stă arcaşul, este protejată printr-un acoperiş de ţiglă, frumos arcuit.

Ambele hale sunt legate între ele prin pereţi înalţi de scânduri şi delimitează, spre exterior, spaţiul în care se pe­trec lucruri atât de stranii.

Maestrul a făcut o demonstraţie de tras la ţintă. Am­bele săgeţi pe care le trase nimeriră în punctul negru din centru. După aceea, ne ceru să executăm ceremonia la fel ca până atunci şi, fără să ne lăsăm derutaţi deloc de pre­zenţa ţintei, să aşteptăm, în încordare maximă, până ce va fi pornit lovitura de săgeată.

Ce-i drept, săgeţile noastre suple, din bambus, zbu­rau în direcţia indicată - dar, în mare parte, nu nimereau nici măcar movila de nisip, cu atât mai puţin ţinta, ci se în­figeau în pământ, în faţa acesteia.

„Săgeţile dumneavoastră nu vor merge până la ţin­tă, pentru că dumneavoastră nu ajungeţi cu spiritul sufici­ent de departe. Trebuie să vă comportaţi de parcă ţinta ar fi extrem de departe. Pentru noi, maeştrii arcului, este o realitate cunoscută şi confirmată prin experienţele zilnice, că un bun arcaş trage mai departe cu un arc de forţă me­die decât un arcaş lipsit de spirit, cu arcul cel mai puter­nic. Aşadar, nu arcul este decisiv, ci „prezenţa de spirit", însufleţirea şi agerimea cu care trageţi.

Pentru a putea dezlănţui tensiunea maximă a acestei agerimi spirituale, trebuie să executaţi ceremonia altfel decât până acum: cam aşa cum dansează un dansator ade­vărat. Dacă reuşiţi asta, mişcările membrelor dumnea­voastră îşi vor avea originea în acel centru, în care se pe­trece respiraţia corectă. Atunci lucrurile se vor desfăşura aşa ca şi cum, în loc să o desfăşuraţi ca pe ceva învăţat pe de rost, aţi crea ceremonia din inspiraţia momentului, ast­fel încât dansul şi dansatorul să devină una şi aceeaşi.

Aşadar, dacă veţi reprezenta ceremonia ca pe un dans religios, agerimea dumneavoastră spirituală îşi va atinge forţa maximă." Nu ştiu în ce măsură am izbutit, încă de atunci, să „dansez" această ceremonie, aşadar, să o însufleţesc din centrul meu.

E drept că nu am mai tras prea aproape, dar mi-a ră­mas de neatins reuşita de a nimeri ţinta. Asta m-a făcut să-l întreb pe maestru de ce nu ne explicase deloc până atunci cum anume trebuie să ţintim. Presupuneam că tre­buia să existe, cu siguranţă, o relaţie între ţintă şi vârful săgeţii şi, prin urmare, un mod verificat de a ochi care să permită să nimereşti.

„Bineînţeles că există aşa ceva", mi-a răspuns maestrul şi puteţi găsi cu uşurinţă, singuri, atitudinea nece­sară. Dar dacă astfel nimeriţi ţinta cu aproape fiecare lovitură, nu sunteţi nimic mai mult decât un arcaş emerit, care poate fi admirat. Pentru omul ambiţios, care-şi nu­mără reuşitele de a nimeri ţinta, aceasta nu este decât o amărâtă de foaie de hârtie, pe care o face zdrenţe, în „Marea învăţătură" a trasului cu arcul, această atitudine este considerată de-a dreptul drăcească. „Marii învăţă­turi" nu-i pasă de ţinta care este instalată la o anumită dis­tanţă de arcaş. Ea cunoaşte doar ţinta care nu poate fi în nici un caz atinsă prin metode tehnice, ţintă pe care ea o numeşte - dacă îi dă, de fapt, vreun nume - Buddha."

După aceste cuvinte, pe care le rostise de parcă ar fi fost de la sine înţelese, maestrul ne-a îndemnat să-i urmă­rim cu atenţie ochii, atunci când trăgea. La îndeplinirea ce­remoniei, îşi ţinea ochii aproape închişi, aşa că nu ne-am putut da seama când ocheşte.

Ascultători, am continuat să exersăm şi am lăsat să­geţile să pornească, fără să ţintim. Iniţial, am rămas com­plet nepăsător la direcţia în care-mi zburau săgeţile.

Nici măcar cazurile în care nimeream întâmplător nu m-au făcut să mă agit, pentru că ştiam că erau pur ha­zard. Pe termen lung, însă, nu eram capabil să fac faţă acestui mod de a trage, la întâmplare. Am recăzut în ispi­ta de a-mi bate capul cu această problemă. Maestrul se făcea că nu-mi observă deruta, până ce, într-o bună zi, i-am mărturisit că nu mă descurc.

„Vă faceţi griji degeaba", mă consolă el, „trebuie doar să vă scoateţi din cap nimeritul ţintei! Puteţi deveni un maestru al trasului cu arcul, chiar dacă nu fiecare lovi­tură nimereşte ţinta. Loviturile nimerite în ţinta de-acolo sunt doar dovezi exterioare şi confirmarea stării dumnea­voastră de detaşare, impersonalitate, adâncire în propria fiinţă, intensificate la maximum, sau cum aţi mai vrea sa numiţi această stare.

Există niveluri ale artei şi priceperii, si abia cine a reuşit s-o atingă pe cea din urmă, va reuşi să nu mai rateze nici ţinta exterioară."

„Tocmai asta este ce nu reuşesc să pricep", i-am răspuns. „Cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi prin adevărata ţintă, ţinta interioară, care trebuie nimerită. Dar cum anu­me se poate întâmpla să fie nimerită ţinta exterioară, dis­cul acela de hârtie, fără ca arcaşul să fi ochit şi ca, prin aceasta, loviturile exterioare care au nimerit la ţintă să confirme ceea ce se petrece în interior - această corespon­denţă îmi este de neînţeles."

„Gândiţi greşit", m-a făcut maestrul să reflectez, du­pă un răgaz, „dacă aveţi impresia că o înţelegere, fie ea doar pe jumătate utilă, a acestor corelaţii obscure, v-ar pu­tea ajuta să progresaţi. Aici avem de-a face cu procese de care intelectul nu se poate apropia. Nu uitaţi că, încă din natură, există corespondenţe care sunt de neînţeles dar, cu toate acestea, atât de adevărate, încât ne-am obişnuit cu ele, de parcă n-ar putea fi altfel.

As vrea să vă dau un exemplu care mă preocupă de­seori si de multă vreme: Păianjenul îşi „dansează" plasa, fără să ştie că există muşte care se prind în ea.

Musca, la rândul ei, dansând nepăsătoare în raza de soare, se agaţă în plasă, fără să ştie ce o aşteaptă. Insă prin ambele gâze trece, dansând, acel Ceva, iar interiorul şi ex­teriorul sunt una în acest dans. Astfel, arcaşul nimereşte discul ţintei, fără să fi ţintit în exterior - mai bine de atât nu pot să explic." „Atunci, trebuie s-o nimeriţi şi legat la ochi", mi-a scăpat.

Maestrul m-a fixat cu o privire care m-a făcut să mă tem că, probabil, îl jignisem, după care mi-a spus: „Veniţi diseară!" Am luat loc pe o pernă în faţa lui. Mi-a oferit ceai, dar n-a rostit nici un cuvânt.

Astfel, am stat un răstimp. Nu se auzea nimic în afa­ra bolboroselii muzicale a apei clocotite, deasupra cărbu­nilor încinşi.

În sfârşit, maestrul s-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l urmez. Maestrul m-a pus să iau un beţigaş anti-ţânţari, lung şi subţire ca o andrea, şi să-1 înfig în nisip, în faţa dis­cului ţintei, fără a aprinde, însă, lumina în standul ţintei. Era atât de întuneric, încât nu puteam observa nici măcar contururile acesteia şi, dacă licărul minuscul al beţigaşu-lui împotriva ţânţarilor nu şi-ar fi trădat prezenţa, aş fi reuşit, eventual, să bănuiesc locul în care se găsea ţinta, fără însă a o distinge exact.

Maestrul „dansă" ceremonia. Prima lui săgeată porni din lumina strălucitoare, în întunericul profund al nopţii. După zgomotul impactului, mi-am dat seama că nimerise ţinta. A doua săgeată nimeri şi ea ţinta.

Când am aprins lumina în standul ţintei, am descoperit, spre uluirea mea, că prima săgeată era înfiptă în centrul cercului negru al ţintei, în timp ce a doua spărsese coada primei săgeţi si îi despicase un pic chiar şi tija, înainte de a se înfige lângă ea, în mijlocul ţintei. N-am îndrăz­nit să extrag săgeţile una câte una, ci le-am adus cu ţintă cu tot. Maestrul le-a examinat cu atenţie.

„Prima lovitu­ră", a zis el apoi, „n-a fost cine ştie ce operă artistică veţi spune, că doar sunt atât de familiarizat cu standul ţintei mele, de decenii deja, aşa că ar trebui să ştiu chiar şi în cel mai adânc întuneric unde se găseşte ţinta. Se prea poate şi nici n-aş vrea să găsesc scuze. Dar de a doua săgeată, care a nimerit-o pe prima - ce părere aveţi despre ea? Eu ştiu, în orice caz, că nu „eu" am fost cel căruia i se datorează meritul acestei lovituri.

Acel Ceva a tras şi a nimerit. Să ne înclinăm în faţa ţintei, ca în faţa lui Buddha!"

Cu cele două săgeţi ale sale, evident că maestrul mă nimerise şi pe mine.

De parcă m-aş fi transformat peste noapte, n-am mai căzut în ispita de a mă sinchisi de săgeţile mele şi de ceea ce se întâmpla cu ele. Maestrul m-a întărit şi mai mult în această atitudine, mai ales prin aceea că nu se uita nicio­dată spre ţintă, ci pentru că-şi păstra privirea aţintită asu­pra arcaşului, de parcă ar fi putut citi, cu cea mai mare cer­titudine, de pe chipul acestuia, cum reuşise lovitura.

Atunci când l-am întrebat, a şi recunoscut fără ezitare acest lucru şi nu mi-a rămas decât să constat, iar şi iar, că siguranţa cu care îşi nimerea aprecierile asupra lovitu­rilor de săgeată, nu era cu nimic mai prejos de siguranţa cu care săgeţile sale nimereau ţinta.

Astfel, fiind el însuşi era adâncit în cea mai profundă concentrare, maestrul îşi transfera spiritul artei sale asu­pra elevilor, iar eu nu mă sfiesc să confirm din propria mea experienţă, de care m-am îndoit destul de mult, că poveştile despre comunicarea nemijlocită nu sunt doar o figură de stil, ci un fenomen de o realitate palpabilă.

În aceeaşi perioadă, maestrul ne-a mai acordat încă un fel de sprijin, pe care el îl numea tot transfer spiritual nemijlocit. Atunci când continuam să trag prost un timp mai îndelungat, venea el şi trăgea de câteva ori cu arcul meu. Ameliorarea era surprinzătoare; se părea că arcul se lasă întins altfel decât mai înainte, de parcă devenea mai docil, mai înţelegător. Nu numai mie mi se întâmpla aşa. Chiar şi elevii lui cei mai vechi şi mai experimentaţi, băr­baţi de profesii diferite, considerau acest lucru ca pe o cer­titudine şi se mirau că eu puneam întrebări, ca unul care voia să meargă la sigur.

Cam la fel cu maeştrii spadasini, care nici ei nu se lasă distraşi de nici un fel de obiecţii de la convingere care-i animă că fiecare sabie, fabricată cu grijă infinită şi prin muncă anevoioasă, preia spiritul făurarului ei - care, tocmai de aceea, se apucă de treabă, într-o veneraţie religi­oasă. Experienţele lor sunt mult prea neîndoielnice, iar ei înşişi au mult prea multă experienţă, ca să nu poată perce­pe în ce fel le vorbeşte sabia.

Într-o zi, maestrul a strigat, în clipa în care săgeata mea a plecat din arc: „A sosit, este aici! Faceţi o plecăciu­ne!" Mai târziu, când m-am uitat la ţintă - din păcate, nu m-am putut abţine - am observat că săgeata o atinsese doar la margine. „Aceasta a fost o lovitură corectă", a de­cis maestrul, „şi chiar aşa trebuie să înceapă. Dar cu asta gata, ajunge pentru astăzi - altfel, la următoarea încercare de a trage, nu vă veţi mai da prea multă osteneală şi stri­caţi acest început bun."

Cu timpul, mi-au mai reuşit uneori câteva lovituri succesive, la care săgeata nimerea ţinta, în afară de care mai erau, desigur, destule încercări ratate. Dar dacă dă­deam chiar şi cel mai mic semn că mă fălesc cu asta, maes­trul mă trata cu o asprime neobişnuită.
„Ce vă trece prin minte?", striga el atunci.

„Pentru încercările nereuşite de a trage nu aveţi voie să vă necăjiţi, asta ştiţi deja. în plus, nu cumva să vă bucuraţi de loviturile reuşite. Trebuie să vă detaşaţi de oscilarea dintr-o parte în alta, între bucurie si supărare. Trebuie să învăţaţi să vă ridicaţi deasupra acestor stări, cu calm şi echilibru, adică să vă bucuraţi aşa, ca şi cum altcineva ar fi reuşit să trimită săgeata la ţintă, nu dumneavoastră. Şi pentru asta trebuie să vă antrenaţi neobosit - nici nu puteţi înţelege cât de important este acest lucru."

În aceste săptămâni şi luni am trecut prin cea mai dură perioadă de şcoală din viaţa mea şi, chiar dacă nu mi-a fost totdeauna uşor să mă supun, am învăţat totuşi, treptat, să realizez cât de mult îi datorez acestei învăţături.

Ea a desfiinţat şi ultimele tresăriri ale tendinţei de a ocupa de propria mea persoană si de oscilaţiile stării ele de spirit, „înţelegeţi acum", m-a întrebat, la un moment dat, maestrul, după o încercare deosebit de reuşită de a trage cu arcul, „ce înseamnă când spun: Ceva trage, Ceva nimereşte ţinta?

„Mi-e teamă", am răspuns, „că nu mai înţeleg absolut nimic, chiar şi cele mai simple lucruri devin încurcate. Oare eu sunt acela care încordează arcul, ori arcul este cel care mă întinde pe mine în tensiunea maximă? Oare eu sunt cel care nimereşte ţinta, ori ţinta este cea care mă ni­mereşte pe mine? Acel Ceva este, oare, spiritual în ochii corpului, iar în ochii spiritului este Ceva trupesc - cum este într-adevăr: ambele, sau nici una dintre cele două? Toate acestea: arcul, săgeata, ţinta şi Eu se înlănţuie între ele, aşa că nu le mai pot separa. Ba chiar şi nevoia de a le separa a dispărut. Căci, de îndată ce iau arcul în mână şi trag, totul este atât de limpede şi de evident, si atât de ridi­col de simplu ..."

„Chiar în această clipă", m-a întrerupt, atunci, maes­trul, „coarda arcului v-a traversat direct prin centru."

***

Trecuseră de atunci mai mult de cinci ani, când 'maestrul ne-a propus să dăm un examen. „Aici nu urmează doar", aşa ne-a explicat el, „să vă demonstraţi ştiinţa, ci acum se va pune mai mult preţ pe dispoziţia spirituală a arcaşului, care va fi apreciată până la nivelul celor mai neînsemnate gesturi ale sale. în orice caz, eu aştept de la dumneavoastră mai ales să nu vă lăsaţi distras de prezenţa spectatorilor, ci să executaţi în mod neabătut ceremonia, ca si cum, la fel ca şi până acum, am fi doar între noi." 

...

Când 1-am întrebat la un moment dat pe maestru cum urma să ne descurcăm noi oare, cum aveam să mai progresăm fără el la întoarcerea  acasă, mi-a răspuns: 

Întrebarea dumneavoastră şi-a găsit deja răspunsul în aceea că v-am făcut să vă supuneţi unui examen. Aţi ajuns pe o treaptă pe care învăţătorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una singură. Aşadar, vă puteţi despărţi de mine oricând. Chiar dacă atunci ne vor despărţi mări întinse, voi fi mereu prezent când veţi exersa, aşa cum aţi învăţat. Nu trebuie să vă mai rog să nu renunţaţi sub nici un pretext la antrenamentele regulate, să nu lăsaţi să trea­că nici o singură zi în care să nu fi îndeplinit ceremonia, chiar şi fără arc şi săgeată, sau fără măcar să fi respirat co­rect. Nu mai trebuie să vă adresez toate aceste rugăminţi, pentru că ştiu că nu veţi mai putea renunţa la trasul cu ar­cul, pe plan spiritual. Să nu-mi scrieţi niciodată despre toate astea, dar trimiteţi-mi, din când în când, câte o foto­grafie, din care să pot vedea cum încordaţi arcul. Atunci voi afla ce trebuie să ştiu. 

Pentru un singur lucru trebuie, însă, să vă pregătesc. Dumneavoastră, amândoi, v-aţi schimbat pe parcursul acestor ani. Iată care sunt efectele provocate de arta trasului cu arcul: o dezbatere care pătrunde până în ultimele profunzimi ale fiinţei, dezbatere pe care o are arcaşul cu sine însuşi. 

Probabil că, până acum, dumneavoastră aproape că nu v-aţi dat seama de asta, dar este ceva ce veţi simţi, inevitabil, atunci când, întorşi acasă, vă veţi reîntâlni cu prietenii şi cunoscuţii: nu veţi mai trăi aceeaşi consonanţă, ca pe vremuri. 

Acum vedeţi multe lucruri altfel şi le măsuraţi cu alte unităţi de măsură. Şi mie mi s-a întâmplat la fel, şi ace­laşi lucru îi aşteaptă pe toţi cei care au fost atinşi de spiritul acestei arte."

Sursa: Pagini selectate din volumul Eugen Herrigel – ZEN în ARTA de a TRAGE cu ARCUL, pag. 5-8, 60-71, Editura FOR YOU
Se gãseste pe ELEFANT aici: http://www.elefant.ro

Cu acceptul generos al doamnei Monica Vișan, directoarea Editurii FOR YOU.