K.G. Dürckheim - Zenul si noi - 2

Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir

© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag

INTRODUCERE ŞI PREAMBUL

De ce ne interesează Zenul pe noi?

De ce ne interesează Zenul pe noi, occidentalii? Numele lui este astăzi pe toate buzele. Toate publicaţiile despre budismul Zen găsesc cititori avizi. De unde vine această misterioasă forţă de atracţie? Este o modă? O tendinţă de exotism? O fugă din faţa propriilor noastre probleme spre un univers îndepărtat? Toate acestea pot să intre în joc. Dar forţa de atracţie a Zenului este făcută din altceva.

Omul contemporan simte sărăcia interioară a ordinilor sociale care îl condiţionează. Din adâncul Fiinţei sale esenţiale, el suferă din ce în ce mai mult de o influenţă a modurilor de gândire şi de acţiune care îi permit, desigur, să gestioneze lumea, dar care sapă în el un vid. Când credinţa nu îl mai susţine, o uscare crescândă îl mână să fugă de el însuşi în lume. Devine străin de el însuşi, respiraţia lui interioară se blochează. Sentimente de culpabilitate şi de angoasă îl invadează. Fără să ştie cauza, el caută zadarnic o ieşire. De îndată ce îi ajung în faţă textele scrise de un maestru Zen, ceva foarte profund îi vorbeşte. Îi pare că simte un suflu de libertate. Un vânt de primăvară eliberează brusc suprafaţa îngheţată a existenţei lui ca şi cum, promiţător de eliberare, face să picure în el o viaţă ascunsă. Atracţia tuturor expresiilor Zenului vine de aici: ele promit eliberarea dintr-o strâmtorare, născută din distorsiunea vieţii noastre şi a Fiinţei noastre veritabile.

Toate manifestările autentice ale Zenului sfărâmă crusta întărită a devenitului, a trecutului şi mărturisesc despre posibilitatea unei noi deveniri. Ele răstoarnă structura bine aranjată de reprezentări, de noţiuni şi imagini, care ne poartă şi ne protejează, dar care închid uşa vieţii autentice, care este perpetuă reînnoire. Zenul atinge în noi realitatea creatoare, în necontenită transformare, eliberatoare, care nu se opreşte în faţa nici unui „devenit” şi nu poate fi condamnată la nici o formă definitivă. Zenul deschide uşile ne duce la aer. El îl deranjează pe burghezul din noi, cel care se învârte bucuros în cerc în cochilia sa de obiceiuri. El îl ameninţă pe păzitorul concepţiilor sclerozate despre lume. Îi irită pe cei care, instalaţi într-un sistem, conduc şi ordonează lumea fără ciocniri. În sfârşit, el este extrem de neliniştitor pentru cei în ochii cărora cuvântul „realitate” este legat de ceea ce trebuie să fie accesibil prin raţiune. De aici, tocmai de aici, apelul şi speranţa lui pentru cel care caută un nou orizont, cel care nu mai suportă să-şi vadă viaţa atrofiindu-se în liniştea leneşă a ideilor gata făcute şi căruia îi este sete de o viaţă autentică. Dar Zenul cere mai întâi saltul în incertitudinea contactului cu absolutul, în afara oricărei securităţi a contingentului.

Lumina de la Răsărit?

Cum de un lucru atât de decisiv, ca această promisiune a Zenului, poate să ne vină din Orient? Acest izvor misterios nu curge oare şi la noi? Fără nicio îndoială, dar el este acoperit aici. Evoluţia gândirii occidentale a sufocat conştiinţa despre el sau a aruncat asupra lui discreditarea. Accesul la acest izvor, la această sursă, a rămas deschis în Orient unde, de secole, un sistem de canale cu multiple ramificaţii conservă curgerea lui. Dar, se va spune, Orientul de azi este încă acelaşi? Nu suferă şi el o evoluţie care îl occidentalizează? Îşi face el încă auzită vocea sa proprie? Întrebarea aceasta este pusă foarte adesea. Totuşi, după cum valoarea gândirii antice nu depinde, pentru noi, de evoluţia poporului grec, tot aşa dezvoltarea politică, economică sau chiar intelectuală a Japoniei, a Chinei sau a Indiei nu modifică, nici ea, valoarea gândirii orientale şi a roadelor ei. Poate că suntem chiar cu atât mai conştienţi de lumina sa pentru că ne pare ameninţată de evoluţie. Ştim, în plus, că aviditatea popoarelor din Orient de a-şi însuşi moduri de gândire şi de viaţă occidentale nu este cauzată numai de nevoia lor după produsele şi tehnicile noastre sau de dorinţa de a-şi păstra puterea. Această aviditate exprimă, mai profund, şi necesitatea de a dezvolta în ei un aspect al inteligenţei, până atunci neglijat, şi fără de care el, omul oriental, nu este om total: raţionalul care, pe plan teoretic şi practic, permite să gestionăm lumea.

Invers, pe măsură ce urmăm atracţia secretă care ne poartă spre vechea gândire orientală, înţelegem tot mai bine că tensiunea dintre aceasta şi spiritul occidental nu corespunde unei opoziţii culturale populare, ci că ea exprimă în realitate o problemă a psihismului uman. Psihologia profunzimilor ne învaţă că, pentru a se realiza pe deplin, omul trebuie să ia cunoştinţă de elementul feminin din el şi să-i dea locul legitim acestuia. Pentru a dobândi dimensiunea umană care îi este proprie şi a rămâne un om din Occident deplin realizat, occidentalul trebuie, aşadar, să accepte un aspect din el însuşi, la început simţit ca oriental, care aşteaptă să fie recunoscut şi pus în valoare.

Sub o formă specific orientală, desigur, această gândire ne aduce câteva elemente şi câteva potenţialităţi pe care trăsăturile noastre specifice le-au aruncat în umbră. Deşi inerente omului, ele nu au putut să se dezvolte în întregime. Văzută sub acest unghi, înţelepciunea experienţei budiste, în special, nu este numai „orientalism”. Ea capătă o formă universală, mai ales în epoca noastră în care atâtea semne neliniştitoare dezvăluie pericolele unei orientări exclusive a evoluţiei.

Dorinţa centrală a Zenului

Care este scopul central al Zenului? Renaşterea omului prin experienţa Fiinţei!

...

K.G. Dürckheim - Zen und wir, Fisher Taschenbuch Verlag, 1974, pp. 9-17
Traducerea în româneste îmi apartine, Viorica Juncan.