Astăzi, mulţi părinţi nu înţeleg problemele psihologice ale noii generaţii.

Un fragment din acelaşi dialog dintre Frantz Woerly şi K.G. Durckheim,
dialog consemnat în cartea L' esprit guide, Editura Albin Michel 

 Trebuie mai cu seamă ca copilul să aibă curajul să se opună părinţilor lui pentru a adopta propriul drum. Eu primesc foarte des scrisori de la părinţi care îmi spun: „Ce aţi făcut din fiul meu? El este atât de amabil de obicei. Zilele trecute ne-a scris o scrisoare în care ne reproşează tot ceea ce am făcut din el, pretinde că noi nu l-am lăsat să-şi dezvolte propriile capacităţi şi o grămadă de lucruri asemănătoare. Este teribil!” Răspunsul meu este atunci următorul: „Lăsaţi-l. Permiteţi-i o dată să vă spună tot ce vrea să vă spună, ceea ce este el, ceea ce a suferit din partea voastră fără să vă răspundă vreodată. Fiţi acel cineva care suportă suferinţa copilului, cea pe care l-aţi făcut să o suporte fără să vreţi. Şi veţi avea apoi cel mai bun prieten din lume. Dar lăsaţi-l în adevărul lui.”

Astfel, copilul, la origine, este o unitate, apoi îşi creează personalitatea sa, „micul său eu”. Deci există această separare, această ruptură.

El se separă, dar rămâne în continuare copil al lui Dumnezeu. Iată lucrul important. De o parte se trezeşte eul conceptual şi, de cealaltă parte, copilul face experienţele „dincolo”-ului. De aceea este important de luat în serios experienţele numinoase din copilăria timpurie. Prin aceste momente privilegiate se dezvoltă comunicarea omului cu Transcendenţa sa. De exemplu, pentru Teilhard de Chardin, prima experienţă a lui Dumnezeu a fost o bucată de fier în mână. Pentru mine a fost mirosul din cabana cu unelte din fundul grădinii, sau zgomotul râului. Au fost experienţe profunde, numinoase. Sau pocnetul unui bici pe care îl aveam. Ceea ce mă dezvolta enorm în acel moment.

Este foarte interesant de văzut, de exemplu, băiatul al cărui buzunar este plin cu bucăţi de fier, de cuie, care într-o bună zi are dorinţa de a-şi face rău lui însuşi, vrea să simtă durerea. În acelaşi timp, el citeşte romane cu eroi, cu cavaleri. Fiecare epocă îşi are imaginile ei, obiectele ei, lucruri care conţin Transcendenţa sau mai degrabă care sunt momentul Transcendenţei.

Adolescenţa este tocmai timpul trezirii Fiinţei esenţiale şi a conştiinţei omului. Acest fapt devine atunci mai mult sau mai puţin conştient. Tânărul zăreşte brusc şi de departe o fată. Nu pentru a o atinge la acest moment. Dar există acel moment numinos în prima iubire. Tânăra începe să scrie poeme, să ţină un jurnal al ei. Atunci, Doamne, ce frumos  este  acel timp! În germană se spune că „cerul este plin de viori”. Acest aspect nu pare solid pe planul raţiunii, dar, totuşi, o realitate mai profundă se trezeşte atunci acolo.

Mai târziu, adultul este condamnat să regrete aceste experienţe numinoase ale copilăriei?

El trebuie să regrete faptul că le-a pierdut! Când oamenii vin să mă vadă prima oară eu încerc să tatonez terenul. „A avut el o experienţă numinoasă?” După un moment, persoana îmi spune: „Ah, ştiu ce vreţi să spuneţi.” Şi iat-o că îmi povesteşte cum, copil fiind, era aşezată într-o pajişte, înconjurată de flori şi de gâze. Şi îmi descrie toată scena şi atmosfera ei, în care ea se afla reunită cu Transcendenţa. De fiecare dată când ţin o sesiune, o încep punând întrebarea: „Poate cineva să povestească o istorie identică?” am făcut şi sesiuni care nu constau decât în relatarea unor astfel de episoade. Fiecare aducea într-un fel cadoul povestirii unei experienţe a Fiinţei.

Este ceea ce ne lipseşte astăzi. Cu aceste experienţe nu se poate construi o maşină sau o casă, dar ne dăm seama deodată că sensul vieţii umane nu se realizează într-o viaţă dacă ea este considerată numai pe planul existenţial.

Copiii nu văd timpul trecând. Copilăria este aproape o viaţă în sine. Abia îmbătrânind ne familiarizăm cu obiceiul întoarcerii anotimpurilor. Ne dăm seama că timpul curge mereu în acelaşi sens. Vârsta devine o povară şi fiecare aniversare de asemenea.

Această viziune este evident fabricată de oameni care trăiesc pe un plan foarte banal, pentru care a înainta în vârstă este ceva negativ. Pentru că, pentru ei, viaţa constă în a fi eficace, a avea pace şi a se menţine într-o situaţie agreabilă. Atunci, cu timpul, vine întrebarea: „Voi mai avea eu posibilitatea de a avea cutare sau cutare plăcere? Oare, odată cu vârsta, viaţa nu va fi plictisitoare?” Din nou, observaţi un comportament care reflectă o superficialitate. O persoană matură, în sensul profund, ştie foarte bine că vârsta vă aduce comori pe care nu le cunoşteaţi la tinereţe.

Dar în spatele a toate acestea se ascunde evident o frică inconştientă de moarte. Pentru mulţi, moartea este „marea plictiseală”. Îmi amintesc de un pictor care a fost întrebat ce crede el despre moarte: „Moartea? Moartea, eu? Dar eu nu voi muri!” Răspuns care parafează frica sa de moarte.

Această chestiune a vârstei depinde de modul în care sunteţi angajaţi în viaţă. Ea depinde şi de sensul pe care îl are viaţa pentru voi şi de capacităţile voastre de a-i răspunde. Femeia care vede apărând primele riduri este nefericită şi face totul pentru a părea mai tânără cu un machiaj, pentru a ascunde aceasta…

Toată societatea încurajează imaginea tinereţii şi ştergerea ridurilor.

Aceasta este superficialitatea majorităţii. Pentru acest gen de lucruri, vox populi vox dei este una din frazele cele mai stupide care au fost spuse vreodată. Este o idee a marxismului şi a socialismului aceea de a crede că mulţimea are mai multă inteligenţă decât o persoană matură. Dar dacă toţi marxiştii ar avea inteligenţa lui Marx, lumea ar fi diferită.

Când vorbiţi despre stăpânirea corpului, despre disciplină, despre exerciţiu, nu este aici o sursă de frustrare? A învăţa o stăpânire care să nu fie constrângere – este o dilemă în educaţia copiilor.

 Care este tipul de stăpânire a corpului care pune probleme psihologice şi necesită intervenţia unui psiholog? Este, de exemplu, cazul unui copil care nu a putut niciodată să se exprime cum voia. El găsea în faţa lui mereu aceleaşi: „Taci! Stai cuminte! Nu te mişca!” Se creează atunci o frustrare a sentimentelor naturale ale copilului. Dacă educaţia nu este decât aceasta, atunci ea creează frustrări, pe care, mai târziu, psihologul trebuie să le ia în seamă atunci când descoperă „umbra”. Ceea ce numim umbra, în sensul profund, este o pulsiune refulată. Descoperim adesea şi că copilul nu a putut niciodată să se exprime pentru că părinţii voiau ca el să se comporte într-un mod care poate fi just pentru un adult, dar nu pentru un copil de 3 sau 4 ani. În acel moment, ceea ce numim „bunele maniere” devine un pericol pentru dezvoltarea naturală a copilului.

Dar problema părinţilor este mai complicată, pentru că ei trebuie să descopere echilibrul între faptul de a-l lăsa pe copil să se exprime şi a-l lăsa să facă orice. Fără să luăm în seamă că copilul însuşi învaţă repede să joace pe cele două scene. Cum să învăţăm, aşadar,  stăpânirea fără frustrări?

Este foarte dificil. Experienţa contează mult şi atitudinea părinţilor unul faţă de altul, de asemenea. Este teribil, copii care sunt martori si părinţilor care se ceartă, se bat. Nu trebuie să ne mirăm dacă copiii au, mai târziu, aceeaşi atitudine ca şi părinţii: ei îi imită pe aceştia. Dar există o educaţie care dezvoltă bucuria într-un mod just de a se da. Aceasta îi face plăcere copilului să evite ceea ce este „rău”. Acolo, experienţa părinţilor contează mult, căci această educaţie depinde de nivelul pe care părinţii înşişi trăiesc. Dacă părinţii se bat cum vreţi ca copilul să înveţe, de exemplu, ce este respectul pentru celălalt?

Aşadar, educaţia copiilor începe prin cea a părinţilor?

În mod sigur. Modelul este cel care contează, şi aceasta fără cuvinte. Copilul îl „înghite” şi îl digerează fără să-şi dea seama. Bineînţeles, spre 13 sau 14 ani, pe timpul adolescenţei, el se ridică contra modelului, devine agresiv, dar aceasta este o altă problemă.

Cum pot părinţii să se comporte în acel moment, căci ei sunt totuşi atinşi în interiorul lor de primele gesturi de agresivitate?

Ei trebuie să înţeleagă acest gest! Nu trebuie exagerată înţelepciunea şi liniştea. Îmi amintesc de un bărbat care era profesor de pian. El era din cale afară de drăguţ cu familia sa, cu elevii săi. Era gentileţea întrupată, tot numai bunătate. Într-o bună zi, vine să mă vadă: „Ştiţi ce mi s-a întâmplat ieri? Fiul meu de 18 ani a venit cu un băţ din lemn şi mi-a dat o lovitură peste cap.” Eu i-am răspuns: „Este rezultatul celor 18 ani în care, prin marea dumneavoastră gentileţe, nu i-aţi lăsat niciodată posibilitatea să explodeze, să-şi exteriorizeze sentimentele aşa cum ar fi vrut. În final, el nu a mai putut acţiona altfel decât dându-vă o lovitură peste cap.” Atunci el a râs.

La modul general, 18 ani este vârsta pentru tânăr de a-şi găsi o cameră în afara casei, pentru a nu rămâne mereu „copil”. Trebuie ca el să iasă! Când tinerii rămân prea târziu acasă este un semn că sunt agăţaţi de părinţii lor de aşa manieră încât aceştia le fură libertatea de a se comporta ca fiinţe independente în lume. Atunci, şi este ceea ce văd foarte frecvent, familia poate să devină inamicul dezvoltării omului spre independenţa sa şi mai ales în spiritualitatea sa.

Prin ce anume poate familia să joace un rol în viaţa interioară?

Ea poate să joace un rol foarte important dacă părinţii înţeleg că copilul trebuie să-şi găsească libertatea sa şi „persoana sa”, pentru ca el să nu devină cineva care îşi imită tatăl sau mama. Părinţii trebuie să înţeleagă că responsabilitatea lor nu este de a-l răzgâia pe copil, nici de a-i spune: „Lasă-mă să fac eu! Lasă-mă să fac eu!”, aşa încât la 20 de ani el să nu ştie să facă nimic. Părinţii ar trebui să aibă grijă să dezvolte o fiinţă care le este independentă şi nu una care este „alipită” de ei.

Eu văd adesea că obstacolul în dezvoltarea spirituală vine de la familie, pentru că tatăl sau mama nu mai înţeleg ceea ce tânărul ştie şi caută şi îi spun: „Eu am trăit foarte bine în viaţă fără toate acestea, fără toate aceste probleme interioare.” Astăzi, mulţi părinţi nu înţeleg problemele psihologice ale noii generaţii.

Există aici o sursă de ruptură necesară între părinţi şi copii?

Trebuie mai cu seamă ca copilul să aibă curajul să se opună părinţilor lui pentru a adopta propriul drum. Eu primesc foarte des scrisori de la părinţi care îmi spun: „Ce aţi făcut din fiul meu? El este atât de amabil de obicei. Zilele trecute ne-a scris o scrisoare în care ne reproşează tot ceea ce am făcut din el, pretinde că noi nu l-am lăsat să-şi dezvolte propriile capacităţi şi o grămadă de lucruri asemănătoare. Este teribil!” Răspunsul meu este atunci următorul: „Lăsaţi-l. Permiteţi-i o dată să vă spună tot ce vrea să vă spună, ceea ce este el, ceea ce a suferit din partea voastră fără să vă răspundă vreodată. Fiţi acel cineva care suportă suferinţa copilului, cea pe care l-aţi făcut să o suporte fără să vreţi. Şi veţi avea apoi cel mai bun prieten din lume. dar lăsaţi-l în adevărul lui.” Astăzi, multe familii din Germania au decis să facă o dată pe săptămână un fel de „sesiune” cu toţi membri familiei. Tatăl, mama, copiii sunt reuniţi în jurul unei mese şi fiecare poate să-şi spună adevărul său. Copiii pot, de exemplu, să spună: „Ascultă, tata, aceasta nu mai merge. Tu îmi dai palme. Tu poţi foarte bine să-mi faci observaţii fără să mă pălmuieşti imediat.” Fiica îi va spune mamei sale: „Nu e nevoie să mă înjuri imediat dacă am uitat să-mi aranjez camera.” Şi părinţii înşişi vor putea spune cu calm copiilor ceea ce nu merge. Este „sesiunea de familie”. Este o manieră de a proceda din ce în ce mai actuală.

Traducerea îmi aparţine, V.J.
Tocmai am terminat de tradus şi această carte...
Traducerea trebuie finisată, desigur.
Marea problemă este găsirea unei edituri...