Jacques Castermane – COVID-19

Iată că avem şi punctul de vedere (tonic) al Domnului Jacques Castermane în problema "corona".

Rămâneţi acasă şi profitaţi de aceasta pentru „A vă întoarce acasă!”.
 

Scrisoarea nr. 81 aprilie 2020 de la CENTRE DURCKHEIM, France

Gândirea ştiinţifică care susţine că „coronavirusul este un agent infecţios care necesită o gazdă, adesea o celulă, folosindu-se de metabolismul şi constituentele acesteia pentru a se replica” amplifică abordarea noastră obiectivă a realului. Dar, vizavi de această reprezentare mentală, raţională, este o experienţă subiectivă cum nu se poate mai reală: gazda nu este ceva, o celulă; gazda este cineva, o fiinţă umană. Cât despre agentul infecţios, şi el este, ca şi fiinţa umană, o fiinţă vie.

Iată-ne, aşadar, de câteva săptămâni, puşi în pericol de moarte de această fiinţă dotată cu viaţă care este parte integrantă A Naturii. Şi fiinţa umană, totuşi dotată cu raţiune, se arată a fi vulnerabilă.

Făcătorul bombei atomice nu are, în prezent, în faţa a ceea ce el consideră a fi un prădător, altă armă decât masca şi, pe planul strategic izolarea la domiciliu (confinement).

De la Geneză încoace, trecând prin Descartes şi, de câţiva ani, prin cercetarea sa orgolioasă de a fabrica un om augmentat, fiinţa umană, omul, se afirmă diferit de regnul animal, de regnul vegetal. El dispreţuieşte la modul absolut faptul că el este, ca orice fiinţă vie, parte integrantă A Naturii, până la a crede că Natura îi aparţine. Posesor al Naturii el se autorizează să exploateze pământul, pădurea, vegetaţia, animalele; el poluează aerul şi contaminează apa; putrezeşte în deşeuri al căror volum exprimă măsura cantitativă a acestei nevoi egocentrice care este consumul obiectelor fabricate la nivel mondial de societatea de consum.

Şi iată că o foarte mică fiinţă vie, invizibilă cu ochiul liber, seamănă haos în lumea întreagă, inclusiv în cele mai mari puteri economice de pe glob.

Această minusculă fiinţă vie deranjează, în câteva săptămâni, o căutare de sens angajată prin utilizarea verbelor A AVEA (tot mai mult), A ŞTI (tot mai mult), A PUTEA (tot mai mult).

Confruntând fiinţa umană (fiecare fiinţă umană) cu legea impermanenţei, şi deci cu sfârşitul din urmă, prietenul nostru (prietena noastră) Corona ne atrage atenţia asupra importanţei verbului A FI, a simpluluifapt de a fi.

A fi este un verb de acţiune.

Care acţiune? „Eu sunt!” Indicaţie că actul de a fi nu are realitate decât în momentul prezent. Aici şi în acest moment: „EuSunt”. Având nevoie de cuvinte pentru a evoca ceea ce este de domeniul experienţei, eu propun să scriu „EuSunt” fără interval între subiect şi predicat.

„EuSunt” indică că nu există distanţă şi nici ecart de timp între ceea ce numesc „Eu” şi ceea ce numesc „Sunt”. Nu există dualitate subiect-obiect.

Când aţi spus ultima oară „EuSunt”? Cel mai adesea şi în mod inconştient adăugaţi o desemnare, o calificare, un titlu, un atribut, o competenţă. O adăugare care vă va da o identitate. Noi spunem cu uşurinţă EU (Moi) Eu sunt; până la a crede că Eu sunt ceea ce cred eu că sunt.

Şi iată că de pe o zi pe altă Eul mundan este închis la domiciliu! Două zile, de ce nu? Dar patru săptămâni, poate chiar şase? Mai mult!

Ce-i de făcut?

Descopăr, cu uimire, că în limba engleză cuvântul confinement este sinonim cu accouchement (naştere) (delivery) .

Rămâneţi acasă!

Eu aş adăuga bucuros la această injoncţiune guvernamentală urarea maestrului zen: Rămâneţi acasă şi profitaţi de aceasta pentru „A vă întoarce acasă!”. Da, să profităm de această izolare la domiciliu pentru a elibera, pas cu pas, adevărata noastră natură de fiinţă umană – „EuSunt” – din închiderea ei în această iluzorie identitate încorsetată în pronumele personal tonic: EU.

Ce să facem cu ocazia izolării la domiciliu?

Iată răspunsul pe care ni l-ar fi dat fără îndoială Graf Dürckheim:

„Ne strecurăm din logica înţelegerii în logica sensibilului. Fără răgaz, ne simţim în contact cu propria noastră esenţă, adevărata noastră natură de fiinţă umană. Această realitate esenţială, care suntem noi înşine, este în opoziţie radicală cu realitatea ego-ului nostru, a eului mundan. Cu acest eu mundan, surmontăm şi ne concepem viaţa în lume datorită conştiinţei A (conştiinţa lucrurilor). Dacă acordăm atenţie fiinţei noastre esenţiale, va trebui să deconstruim ceea ce o împiedică şi să promovăm ceea ce o face posibilă.

Ceea ce o împiedică este în principal ceea ce determină atitudinea fundamentală a Eului mundan, care vrea să se menţină în lume; acest „eu sunt eu şi vreau să rămân eu” care se simte întotdeauna ameninţat şi este mereu la pândă, şi de aceea este mereu încordat.

Practicaţi zazen! Des-tindeţi-vă. De-contr-actaţi-vă!zazen este un exerciţiu de metamorfoză indisociabil corporal şi spiritual. Această mişcare de transformare a corpului viu care suntem noi, o experimentăm în ceea ce numim respiraţie. Respiraţia este mai mult decât o alimentare a omului cu oxigen. Actul de a respira este acţiunea vitală absolută”.

Ceea ce mă mişcă, în re-lectura acestei lecţii cu Graf Dürckheim, care datează din anii 1970, este importanţa pe care el o dă la ceea ce numim respiraţie, „acest gest al vieţii care ne face să trăim”. În aceste zile există multe întreprinderi, într-o cursă fără frâne, de a fabrica aparate … respiratorii. Dacă aveţi şansa de a nu avea nevoie de ele pentru a supravieţui, abandonaţi-vă acestei acţiuni a oricărui corp viu în globalitatea sa şi în unitatea sa. „Ce mister… ce miracol… (eu) respir” exclamă un călugăr zen practicând zazen.

Experienţa „EuSunt” este integrată într-un spaţiu mai vast decât lumea obişnuită în care existăm zilnic.

Şi Graf Dürckheim adaugă:

„Când practicăm zazen se întâmplă să simţim şi să trăim ceva din prezenţa propriei noastre esenţe. Simţim o forţă  care nu are nimic în comun cu forţa eului şi care este expresia unei plenitudini creatoare. Experimentăm faptul că existenţa noastră capătă sens acolo chiar unde, pe planul ego-ului,  suntem confruntaţi cu non-sensul, cu absurdul. Experimentăm această realitate care este fiinţa noastră esenţială prin intermediul acestei trăiri interioare care este sentimentul de unitate. Experienţa calmului interior în mijlocul agitaţiei lumii. Ne rămâne astfel datoria de a ne familiariza cu acest contact senzorial cu adevărata noastră natură. Cum ? Reluând mereu şi din nou practica zazen.”

Jacques Castermane

Centre Durckheim, Mirmande, France http://www.centre-durckheim.com/