CENTRE DURCKHEIM
O cale pas cu pas
Încurajare la o practică zilnică
Scrisoarea N°8 - Iulie 2024
Esența și existența
Inevitabil „Omul își trăiește viața în două dimensiuni” ne spune K.G. Dürckheim, care
ne amintește și că integralitatea ființei umane se realizează „cu un picior în existență și un
picior în esență”.
Existența, domeniul lui ”a face”, al conștiinței raționale, al succesului în lume și
Esența, domeniul lui ”a lăsa să se facă” (laissez-faire), al conștiinței oceanice, al adevăratei noastre naturi, imuabile și independente de circumstanțe, sunt adesea opuse una alteia.
Este foarte greu să ne imaginăm trăirea unei existențe umane altfel decât prin abordarea exclusivă a unui eu captivat de succesul în lume.Însăși posibilitatea unei alte dezvoltări numită „Descoperirea Ființei”, „Ecloziunea adevăratei noastre naturi”, „Cea mai înaltă posibilitate umană”, nu este adesea nici măcar luată în considerare.
Imaginea valului și a Oceanului, care apar ca două entități separate, dar în realitate de aceeași natură, este adesea folosită pentru a descrie aceste două aspecte ale existenței, fără de care ființa umană nu ar fi completă, unificată și liniștită.
De cele mai multe ori, lăsând bucuroși deoparte profunzimea, nu trăim, ci pur și simplu ne gestionăm existența. „Trebuie să” și „eu trebuie să” sunt probabil cele mai folosite începuturi de propoziție într-o zi.
„Trebuie să”: fiu util, profitabil și eficient în toate activitățile mele, și „trebuie” să-mi organizez rațional timpul și energia pentru a-mi îndeplini obligațiile și a mă încadra în multitudinea de lucruri de făcut.
Acest mod de a-și conduce existența, trăit sub imperiul lui a face și a controla, este o viață în care ființa umană nu poate conta decât pe ea însăși, pe voința sa și pe propria sa putere. Astfel, „Eu”, sunt un val izolat care își parcurge existența luptând, rupt de natura Oceanului care mă poartă, mă animă și mă leagă de tot ceea ce trăiește.
Graf Dürckheim, acum câteva decenii, vorbea deja despre fascinația noastră față de omul de acțiune: „Se spune: este un om de acțiune! Acesta este un cuvânt de bine pentru astăzi, dar există un exces de a face care elimină șansa de a deveni...”
Nevoia compulsivă de a face prin noi înșine, o funcționare egocentrică, ne împiedică așadar să ne conectăm cu ființa noastră veritabilă și să simțim legile devenirii specifice ființei vii care suntem. Legi care ne mențin pe calea transformării și maturizării permanente care este Viul, care înseamnă A TRĂI, legi care ne leagă de profunzimea Oceanului.
Ceea ce K.G. Dürckheim numește „șansa devenirii” înseamnă repunerea
legăturii cu „Marea Viață” în centrul existenței umane. Nu este vorba de a opune esența și existența, aceste două aspecte ale vieții umane, ci de a le reuni prin redescoperirea, în timp ce trăim existența noastră vagă, legăturii cu Oceanul care suntem. „Ce mister, eu respir, și nu am nimic de-a face cu asta!”
Ca ființă umană, pot deveni din nou conștient că forțele mele profunde, adevărata mea natură nu îmi aparțin și se bazează pe ceea ce nu pot face, „infezabilul”, ceea ce este deja acolo înainte de „trebuie ca ” și „eu trebuie să”.
Acest alt mod de a fi ne deschide spre sursa a ceea ce suntem deja, dezvoltarea impersonală a vieții din noi, independent de ceea ce câștigăm prin eforturile noastre, ceea ce ne place să numim dezvoltare personală.
Trecem astfel de la dorința egocentrică nesățioasă de posesie, la recunoașterea imediată a completitudinii noastre, o Ființă împlinindu-se într-o formă individuală de val, conectat din nou și mereu cu Oceanul.
Astfel, a trăi nu este doar o acumulare de posesii, cunoștințe, puteri în slujba noastră, ci un dar original mereu în acțiune, în devenire, care depășește simpla identificare cu această ființă de rațiune bulimică, Ego-ul, care ne încarcerează și ne îngheață adevărata natură.
Această șansă de a deveni ne vorbește foarte concret despre o altă posibilitate de a ne trăi existența, în contact cu punctul de sprijin neclintit, imuabil, care este legătura cu Oceanul, natura noastră esențială, din care se naște și se hrănește individualitatea noastră de val. În limbajul corpului viu, acest punct individual de sprijin se numește Hara, centrul vital al ființei umane.
„În Za-zen, nu trebuie să mă transform, ci să recunosc, să accept, să favorizez o transformare naturală dorită de viață; astfel mă (pre)dau la ceea ce îmi este dat.” J. Castermane
Întotdeauna, atunci când practicăm un exercițiu pe calea Zen, este vorba de a recunoaște că o acțiune își are rădăcinile în non-a face, non-ego, a cărui sursă este bazinul, abdomenul inferior, sediul forțelor vitale, de reînnoire, de „transformarea constantă a formei corporale”.
Joël PAUL
CENTRE DURCKHEIM - 1015, rte des Reys - 26270 Mirmande - Tel: (+ 33) 04 75 63 06 60 contact@centre-durckheim.com - https://centre-durckheim.fr
Originalul scrisorii în franceză aici:
https://centre-durckheim.fr/wp-content/uploads/2024/07/Pratique-zen-zazen-juillet24.pdf
Traducerea în românește îmi aparține, V.J.