La acea vreme nu acordam deloc atenţie faptului că Evanghelia Adevărului (unul din textele descoperite la Nag Hammadi) era repertoriată Codex Jung… Ea i-a fost într-adevăr oferită lui C.G. Jung şi institutului lui în 1952 datorită susţinerii financiare a lui George H. Page. Fără nici o îndoială că gândirea celebrului analist a fost influenţată de acest mare text, în special viziunea sa despre Christos ca arhetip structurant şi activ în evoluţia psihică a omului occidental.
„Christos este prezent a priori în fiecare din noi, dar de regulă, la început, în stare de inconştienţă. Şi desigur, atunci când acest fapt devine conştient, el ţine de existenţa unei experienţe tardive. Nu se poate accede la aceasta prin doctrină sau prin sugestie. Nu este o realitate decât atunci când lucrul se întâmplă, şi el nu se poate întâmpla decât atunci când ne retragem proiecţiile unui Christos exterior, istoric sau metafizic, şi când, astfel, ne trezim(activăm) la Christosul interior. Aceasta nu vrea să spună că Sinele inconştient ar fi inactiv, ci numai că noi nu-l înţelegem.
Sinele nu poate deveni real şi conştient fără retragerea proiecţiilor exterioare. Un act de introiecţie (Act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea inconştientă a comportamentului acelei persoane, DEX, n.t.) este necesar, adică descoperirea faptului că Sinele trăieşte în noi şi nu într-o figură exterioară, separată şi diferită de noi. Sinele este dintotdeauna centrul nostru cel mai profund şi periferia noastră, scintilla noastră şi punctum solis al nostru, şi va rămâne aşa. El este chiar, pe planul biologic,arhetipul ordinii, şi din punct de vedere dinamic, sursa vieţii” (Carl Gustav Jung, Viaţa simbolică)
Recunoşteam ambiguitatea limbajului lui Jung! Sinele este imaginea lui Christos sau Christos este imaginea Sinelui? El n-a fost niciodată foarte clar mai sus. În orice caz, abordarea lui este cea a gnosticilor: noi suntem Christoşi inconştienţi, fii ai lui Dumnezeu adormiţi. A ieşi din somn, a reveni din uitare, înseamnă a-l descoperi pe „Cel care Este” în noi dintotdeauna şi nu cere decât să cunoască şi să iubească prin noi.
Această temă o voi regăsi apoi, când voi avea de tradus şi comentat Evanghelia lui Toma:
„Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi cunoaşte că sunteţi fiii Tatălui, Cel Viu; dar dacă nu vă cunoaşteţi pe voi înşivă, sunteţi în iluzie şi sunteţi vanitate” (Logion 3)
Alături de aceste studii despre gnoză, pe care le integram fără prea multă dificultate în subiectul meu de teză (de doctorat n.t.) îmi părea important – sau mai exact „onest” – pentru a nu rămâne în teorie să experimentez o practică de „cunoaştere de sine”, o explorare a umbrelor mele în lumina lui Christos şi a Evangheliei lui…
Din nefericire mi-a fost recomandat, pentru a mă îndruma spre această „coborâre în inconştient”, un tânăr analist freudian cu presupoziţii antropologice prea evidente. I se spusese despre lucrarea pe care o făcusem în psihiatrie, şi el mă considera cam prea mult ca pe un „subiect presupus savant(cunoscător)”, ceea ce îl făcea să iasă din neutralitatea binevoitoare pentru care îl plăteam foarte scump, şi care mă dispera cu interpretări pe care eu le găseam prea nesatisfăcătoare. Acolo unde credeam că percep o proiecţie dureroasă a animei mele perturbate, sincronicităţi uimitoare între subiectele mele de studiu şi unele întâlniri, el mă readucea mereu la mama mea, la oedipul meu nerezolvat – ceea ce de altfel era adevărat. Dar un oedip nerezolvat nu poate fi el simptomul unei alte aventuri(eveniment, accident)? Dificultăţile noastre de relaţie cu mama sau cu tatăl nu pot fi ele ecoul dificultăţii noastre de relaţie cu un Altul pe care tatăl şi mama îl simbolizează?
[…]
Nu îi port pică, am greşit în mod grosolan adresa. Analistul, ca şi maestrul spiritual în tradiţii (spirituale), nu poate deloc să vă conducă dincolo de punctul unde stă el însuşi. Este o meserie care cere o anumită umilitate, o atât de divină ignoranţă, pentru a nu împiedica prin ştiinţa ta şi prin „grilele tale de lectură” cuvântul sau imaginea care îşi croieşte un drum în discursul celuilalt!
M-am orientat apoi spre „psihoterapia iniţiatică” a lui Graf Durckheim. Pentru el, experienţele „numinosului” nu sunt imediat de interpretat la modul reductor ca pură fantasmă sau deplasare a libidoului, ci pot fi şi semne, cuvinte ale Fiinţei esenţiale, spre care anumiţi oameni – dacă nu chiar toţi oamenii – se simt irezistibil atraşi.
Cauza majorităţii tulburărilor noastre, a maladiilor şi a nefericirii noastre, stă, pentru Graf Durckheim, în refularea Fiinţei esenţiale:
’Refularea impulsurilor vitale ale copilului prin cuvinte descurajante, sau lipsă de înţelegere şi de iubire, îi dăunează elanurilor lui naturale şi nevoii lui de exprimare şi de dezvoltare în ansamblu. Ea îl împiedică, de asemenea, să ia cunoştinţă de esenţa lui supranaturală şi să o dezvolte… Trebuie, de asemenea, ca nefericirea născută din Fiinţa esenţială contrariată să devină conştientă ca atare, apoi să fie eliminată, prin mijloace adecvate…’
Această Fiinţă esenţială contrariată sau refuzată va fi pentru Dürckheim la rădăcina umbrelor noastre cele mai grele.
’În umbră este întemniţată adevărata noastră natură, Christosul nostru interior, Fiinţa noastră esenţială… Fiinţa esenţială este prizonieră a eului nostru existenţial. Fiecare experienţă în care pentru un moment Fiinţa esenţială este eliberată ar trebui să fie însoţită de conştientizare a ceea ce blochează calea spre Fiinţă… Refuzul în conştiinţa Fiinţei esenţiale produce umbra cea mai profundă. Această umbră este totuşi lumina primordială refulată.’
Nu puteam decât să subscriu la aceste cuvinte, în care descopeream în termeni simpli un ecou al propriei mele experienţe. Recentul eşec al analizei mele freudiene (care a durat ceva mai bine de un an) mă făcea să simt necesitatea unui alt tip de analiză a cărei antropologie sau concepţie despre om subiacentă să fie capabilă să conţină experienţe de tip „spiritual” şi să le asculte, dacă nu chiar să le interpreteze, în specificitatea ordinului lor. ”
Maslow şi psihologia transpersonală vor face referire la aceasta atunci când vorbesc despre peaks experiences, sau experienţele culmilor, proprii să ne reveleze, odată cu patologiile, adevărata identitate a omului.
Eu nu voi vorbi ca şi Graf Durckheim despre „marea” sau „mica terapie”. Îl voi întâlni totuşi pentru a remarca complementaritatea anumitor forme de analiză, mai mult sau mai puţin adecvate funcţie de etapa numinoasă sau conflictuală pe care o parcurgem. Jung nu vorbeşte, şi el, despre „procesul de individuaţie” care începe cu adevărat atunci când au fost rezolvate tulburările elementare ale psihicului şi articularea non nevrotică a triadei aceasta-eu-supraeu?
„Se face de un timp încoace o diferenţă între mica şi marea terapie. Prin mica terapie, se înţeleg tratamentele adresate nevrozelor şi care vizează restabilirea sănătăţii psihice. Scopul ei este de a-l face pe subiect apt să-şi urmeze drumul în societate, să muncească în ea, să-şi creeze contacte în ea. Prima condiţie este aceea de a-l elibera de angoasa lui, de culpabilitatea lui, de izolarea lui… Este o terapie pur pragmatică.
Dar, adesea , suferinţa umană, fizică sau psihică, se înrădăcinează atât de departe dincolo de accesibilul psihologic, ea atinge nucleul fiinţei metafizice, situându-se deci într-o profunzime a inconştientului ale cărei manifestări au un caracter numinos: viaţa spirituală este în joc atunci. „Vindecarea” nu este posibilă atunci decât dacă „bolnavul” învaţă să se perceapă la acest nivel. El are nevoie să înţeleagă eşecul lui în lume ca fiind blocajul unei realizări de sine prin intermediul căreia însăşi Fiinţa lui transcendentă ar trebui să pătrundă. O asemenea terapie… tinde la exprimarea Fiinţei esenţiale în eul profan şi, în acest sens, la realizarea Sinelui veritabil: este numită marea terapie… Ea trebuie să aibă un sens iniţiatic.”
Şi în altă parte, el scrie: „Orice terapie se sprijină pe o concepţie a omului, a Fiinţei lui esenţiale şi a destinului său.”
Jean-René Bouchet nu era prea favorabil faţă de opera lui Graf Durckheim. Îl găsea puţin prea „gnostic”, el prefera pe Groddeck, Le livre du Ca. Aceasta îi părea mai sexuală: „mult mai sănătoasă”. El a acceptat totuşi să merg la Pădurea Neagră, la Todtmoos-Rutte, unde trăiau Durckheim, Maria Hippius şi echipa lor de terapeuţi.
Între timp am găsit un bun pretext pentru a face această vizită. Părintele Besnard vorbindu-mi de multe ori despre el ca despre un om care ar putea să-i ajute pe creştini să redescoperă dimensiunea de asceză (lucrare bine-ordonată asupra sa însuşi), inerentă creştinismului autentic, mi-a venit în minte să scriu o carte de convorbiri cu Graf Durckheim, în care am putea să discutăm relaţiile dintre creştinism şi zen, între ceea ce el numea psihoterapia iniţiatică şi alte şcoli de psihologie, etc. Pe de altă parte, eu aflasem că el îl considera pe Meister Eckhart ca pe maestrul său, ceea ce lăsa să se presimtă „un acord de fond al celor două fiinţe ale noastre în Fiinţă”.
Am mers deci la Todtmoos-Rute.
Încă de la începutul discuţiei noastre, i-am mărturisit lui Dürckheim motivul vizitei mele. Mi-a răspuns cu un zâmbet: „Cartea este deja făcută.” (Dialog pe Calea iniţiatică, de Alphonse şi Rachel Goettmann, tradusă şi în româneşte, n.t.). După un moment de tăcere Graf Dürckheim m-a întrebat: „Ei, bine, suntem liberi! Aveţi o problemă, o întrebare?” În zadar am căutat, nici o problemă, nici o întrebare! Era evident(!), pentru că nu mai aveam nici o carte de scris, nici o discuţie de purtat…
Nu era vorba de marea vacuitate, ci mă simţeam pur şi simplu stupid… Atunci, de unde mi-a venit această idee stranie, total străină tipului meu de comportament obişnuit? M-am auzit cerându-i lui Graf Dürckheim: „Aş putea să stau aici pur şi simplu şi dumneavoastră să priviţi în ochii mei?”
El s-a îndreptat puţin, a surâs, a deconectat telefonul şi a cerut să nu fie deranjat dacă depăşeam intervalul de o oră prevăzut, apoi liniştit şi-a aşezat ochii lui în ochii mei…
Ce se poate spune acum, ceva care să nu fie simple cuvinte, emoţii, amintire, şi care să nu trădeze secretul: acest punct inaccesibil în care se întâlnesc privirile?
Să simţi inima celuilalt bătând
în propriul tău piept?
Să simţi inteligenţa celuilalt
luminând şi purificând propriile tale gânduri?
Şi această căldură în sânge
în suflu…?
Nu se poate vorbi despre aceasta atât timp cât nu ai trăit aşa ceva, iar când ai trăit aşa ceva nu mai poţi spune absolut nimic despre aceasta… „I shin den shin” – transmitere-transfuzie – „de la inima mea la inima ta”, „de la fiinţa mea la fiinţa ta” spun numai japonezii.
Două priviri
O lumină
Două aripi
O pasăre.
Acum
unde este Pasărea?
Rămâne Spaţiul
care a cunoscut zborul ei.
Acest Spaţiu, îl vom regăsi la fiecare din întâlnirile care au urmat, dialoguri, de altfel, din ce în ce mai silenţioase, ca şi cum am fi fost grăbiţi să întâlnim „Aceasta” care se deschisese între noi. (din volumul Scrieri despre isihasm).
Pentru lucrarea de analiză propriu-zisă, Graf Durckheim m-a încredinţat colaboratorilor săi. Am fost uimit la început de faptul că această lucrare face atât de puţin apel la tehnicile clasice ale analizei: a lăsa spus cuvântul care vine, lapsus, vise etc. Pe lângă practica aşezării silenţioase în spiritul zenului mi s-a propus să lucrez asupra vocii, să fiu atent (să ascult) la punctul ei de ancorare în corp şi să las să vină „sunetul just”: vocea Fiinţei esenţiale. Mi s-a propus de asemenea să exprim prin desen marile imagini, gesturile (drepte, curbe, spirale), care urcau în mine. Exerciţiul se făcea cu ochii închişi, era ocazia de a intra în contact cu sursa de energie, cu originea mişcării… Odată ochii deschişi, se punea problema de a discerne ce anume puteau să dezvăluie „desenul” sau mâzgăliturile obţinute despre umbra mea, despre blocajele mele şi despre viaţa care îşi croia o cale prin toate aceste noduri…
Se practica de asemenea la Todtmoos-Rutte leibterapia, lucrarea asupra „corpului care suntem”, masajul extrem de subtil, în care mă simţeam atins nu ca un obiect sau ca o carne mai mult sau mai puţin iritată, ci ca o „persoană” ale cărei amintiri dureroase au întărit muşchii şi articulaţiile. Această leibterapie ar trebui să facă parte din pregătirea medicilor, infirmierilor sau altor prestatori de tratamente care intră în contact cu corpurile suferinde! Dar putem învăţa să atingem „fiinţa” celuilalt dacă nu ne-am activat(trezit) noi înşine în fiinţa noastră? În orice caz, eu am învăţat că aceasta vrea să spună a fi atins cu mâini care nu numai că au o inimă, ci au şi un Spirit, capabil să deştepte prin această simplă atingere fiinţa interioară…
Eu nu am aprofundat lucrarea asupra lutului, dar cred că aceasta poate fi, de asemenea, un excelent mijloc de expresie a temerilor, dorinţelor pe care fiecare le poartă în el. Mi-au fost propuse apoi mai multe şedinţe de „baie de izolare senzorială” şi diferite tehnici ce ţineau de psihologia umanistă, ca gestalt pe care o voi regăsi mai târziu în Statele Unite. Dar era aici o calitate deosebită de „atenţie la fiinţă”, oricare ar fi metoda utilizată, pe care nu am găsit-o altundeva.
Graf Durckheim mi-a propus să merg regulat nu numai la Todtmoos-Rutte, ci şi la Paris, la Jacques Breton, preot catolic pe care îl formase el, pentru a-mi dezvolta gustul exerciţiului şi al meditaţiei.
- I-am vorbit apoi de practica învăţată de la părintele Serafim[a se vedea în cartea Revoluţia interioară, Editura Herald, pag. 129, Părintele Serafim - Rugăciunea isihastă sau on line aici: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Parintele%20Serafim%20-%20Rugaciunea%20isihasta.htm , prin bunăvointa domnului Aurelian Scrima]. El mi-a spus:
- Este practica mea de mulţi ani. În postura zen pe care o propun, ne aflăm în cele mai bune condiţii pentru a invoca Numele lui Isus. Numele Celui care este: Eu Sunt… Eu nu spun aceasta întotdeauna explicit, aceasta este o graţie pe care fiecare o poate descoperi atunci când se lasă găsit… Nu noi îl căutăm de fapt pe Dumnezeu, ci Dumnezeu ne caută pe noi…
Cum mă aventurasem să-i ripostez:
- Dar nu înseamnă să trădăm zenul atunci când invocăm Numele lui Isus în timpul asizei (aşezării în meditaţie, n.t.)? nu trebuie „să păstrăm vacuitatea pură”? El m-a privit zâmbind, ştiind ce ecou puteau să aibă în mine aceste cuvinte (îl evocasem chiar în ziua precedentă pe Meister Eckhart!).
- Nu Isus este cel care ne conduce în liniştea perfectă, vacuitatea pură care este Sânul Tatălui? Nu căuta prea mult să explici asta, să nu-ţi fie frică de liniştea pură în care te conduce invocarea Numelui lui Isus, mult mai sigur decât atunci când vrei să faci vidul cu micul tău „eu mistic”!
Mi-a plăcut mult aluzia la „micul eu mistic”. Remarcasem că toate practicile propuse la Todtmoos-Rutte puteau, dacă nu erai atent, să dezvolte în noi un narcisism spiritual neverosimil. Ele dezvoltau o asemenea „conştiinţă de sine”, o asemenea atenţie la cel mai mic gest, la cea mai mică abatere de voce, încât „frumosul eu individuat” devenea împiedicat şi nu mai permitea nici o vulnerabilitate, nici o spontaneitate… În loc să redevenim ca şi copiii, liberi şi fericiţi, puteam să devenim ca nişte păuni bătrâni, gata mereu să-şi arate penajul „marii lor fiinţe” grave şi pretenţioase…
Acesta trebuie ca a fost şi cazul meu!
La mănăstire, atunci când am încercat să împărtăşesc experienţa mea şi entuziasmul meu pentru învăţătura lui Graf Durckheim, eram invitat să-mi recit mai bine rozariul şi să beau puţin vin de Alsacia… Am putut totuşi să-l conving pe priorul mănăstirii (autorul se afla ls Strasbourg atunci, n.t.) să mă lase să utilizez o încăpere mare, la ultimul etaj al centrului Mounier, anexă a mănăstirii, pentru a face din ea un fel de dojo, sau sală de exerciţiu de meditaţie. Eu numeam acest loc Sicomorul în amintirea sicomorului în care s-a urcat Zacheu, „cel mic de înălţime”, pentru „a-l vedea pe Isus trecând”.
Aşezarea silenţioasă nu era pentru mine nimic altceva decât acest exerciţiu prin care încercăm să urcăm deasupra mulţimii gândurilor, pulsiunilor, obiceiurilor, care ne împiedică să-l „vedem” pe Cel care este în tot ceea ce este. Sicomorul a fost şi un fel de eboşă a ceea ce urma să se realizeze apoi la Saint-Baume, un spaţiu de libertate şi de contemplaţie deschis celor care caută adevărul, prin intermediul unui corp liniştiti şi a unui spirit silenţios, oricare ar fi ideologiile sau tradiţiile religioase în care au fost educaţi.
