Iată articolul:
Semnalez cu încântare un nou articol despre cartea CENTRUL FIINTEI
în revista DILEMATECA,
numãrul 61 pe iunie 2011,
apãrut deja sãptãmâna aceasta, la pagina 36
Despre Fiinta esentialã
scris de d-na Alice Popescu.
Despre Fiinţa esenţială
K.G. Dürckheim
Centrul fiinţei. Cuvinte adunate
de Jacques Castermane
După Dialog pe calea iniţiatică (Editura Herald, 2007), în care îl avea ca interlocutor pe preotul ortodox Alphonse Goettmann, K.G. (Karlfried Graf) Dürckheim a revenit încă de la începutul acestui an în atenţia cititorului roman cu Centrul fiinţei. Este o carte «adunată » de Jacques Castermane din înregistrările cu maestrul său. În ceea ce-l priveşte pe autorul „moral“ al cărţii, în 1969 acesta părăsea o viaţă personală şi profesională de succes pentru a-l urma pe „înţeleptul din Pădurea Neagră“. Clasic. Ajungînd în acest punct al introducerii pe care o face Castermane, nu aveam prea mari speranţe că lucrurile vor evolua mai mult sau mai puţin „altfel“ decît de obicei în asemenea contexte. Spun „altfel“ fiindcă pentru cititorul de cărţi de spiritualitate este oarecum o premisă faptul că, de oriunde ar porni, e de aşteptat să se regăsească, la sfîrşit, în aproximativ acelaşi punct. Desigur, principiul a funcţionat şi aici, însă, la închiderea cărţii, mi-a fost clar că nu regretam drumul făcut. Nu înotasem în clişee. Înţelegeam că Dürckheim avusese el însuşi acea sclipire a „fiinţei esenţiale“ despre care vorbeşte, fără să o numească Dumnezeu, fără să o consacre vreunei religii. Este interesant, pe de o parte, că a fost psihoterapeut şi, pe de altă parte, că discursul său reuşea să îi facă pe Meister Eckhart ori pe Jung traductibili în Zen, şi invers. Minteadürckheimiană era capabilă de un limbaj sintetic al spiritualităţii, rămînînd totuşi în rigoare. Aceasta mi se pare a fi fost performanţa sa. Sau, cel puţin, una dintre ele. I s-a tras, probabil, de la îndelungaţii ani de practică a tirului cu arcul, petrecuţi alături de maestrul Kenran Umeji Roshi, în Japonia.
Care sînt liniile de forţă ale gîndirii lui?
Dürckheim pledează pentru înţelegerea spiritualităţii în sensul autenticităţii Fiinţei, al adecvării la clipă, şi nu pentru perfecţiune. El consideră indispensabile conştientizarea umbrei (are una dintre cele mai bune abordări ale temei) şi asumarea propriilor noastre slăbiciuni drept condiţii ale manifestării transcendenţei în viaţa umană. În perspectiva dürckheimiană, individuaţia, trinitatea fiinţei (Ordine, Plenitudine, Unitate), Christos, dogma, centrul Hara al Fiinţei, erosul şi sexualitatea sînt, toate, teme care ies din sensurile lor uzuale pentru a reconstrui noţiuni altfel prezente şi inteligibile doar în diferitele lor tradiţii.
O importantă contribuţie a lui Dürckheim la denunţarea inadvertenţelor în argumentaţia filozofică ori teologică împotriva experienţei spirituale este faptul de a pune în discuţie (mai bine şi mai elegant ca nimeni altul) unul dintre cele mai bizare clişee intelectuale, şi anume reproşul de „subiectivism“ adus oricărei întreprinderi care are de-a face cu numinosul. Îl las pe Dürckheim însuşi să spulbere infatuarea raţionaliştilor, o face mai bine decît aş putea-o descrie eu aici. Un motiv în plus de a citi cartea şi o mănuşă aruncată acestora din urmă. Pentru a înţelege diada „subiectiv-obiectiv“, iată ce spune autorul referitor la meditaţie: „Dar ce se petrece în faza care urmează concentrării? Se petrece un ansamblu de ceva care nu are realitate decît pentru omul care este în această fază meditativă. Aceasta poate fi considerată ca nefiind decît subiectivă pentru cel care nu este în această stare meditativă, dar pentru cel care este în această stare, expresia nu este decît ceva subiectiv nu are nici un sens pentru că el trăieşte o experienţă reală. Nu o experienţă a obiectului, ci o experienţă în calitate de subiect.“
Cine a hotărît că pretenţia de „obiectivitate“ (dovedită deja ca fiind utopică) este un argument în sine?
Alice Popescu