Zenul spune: „Tot ceea ce putem face ar putea deveni un exerciţiu în slujba FIINŢEI.”
Exerciţiul în sensul unui exercitium ad integrum nu începe decât odată ce stăpânim deja ceva. Căci atunci ceea ce nu merge nu mai depinde de tehnică, nici de instrument, ci de noi. Exerciţiul repetat al unei activităţi pe care o stăpânim este ca şi oglinda a ceea ce suntem.
Pot, de exemplu, să vă propun un exerciţiu foarte simplu: luaţi o foaie de hârtie şi trasaţi o linie încet fără a apăsa. Hârtia să nu agaţe creionul. Dacă linia tremură, este vina voastră. Trasaţi o a doua linie dedesubt, cât de dreaptă puteţi, apoi o a treia ş.a.m.d. este din nou tremurată! Pentru ce? Trebuie că sunt angoasat sau că nu sunt bine aşezat în hara mea. Şi începe iarăşi: pentru că mi-am reţinut suflul sau pentru că m-am forţat. Puteţi face o sută de linii, şi de fiecare dată veţi descoperi un obstacol în voi care vă împiedică să trasaţi o linie dreaptă. Ultima linie trasată va fi poate mai ratată decât prima, dar încercând să obţineţi o urmă mai limpede, voi înşivă aţi devenit acum mai limpezi.
Este un exerciţiu zen tipic. El vizează să-l elibereze pe om de eul său obiectivant, care fuge de înfrângere sau vrea victoria cu orice preţ, pentru a fi în cele din urmă instrumentul purificat al unei tehnici. Luaţi cinci note la vioară, o arie uşoară la pian, pe care le stăpâniţi din punct de vedere tehnic, şi cântaţi-le dimineaţa timp de 10 minute străduindu-vă spre perfecţiune – nu veţi ajunge niciodată pe deplin la aceasta. Încercaţi totuşi să vă consacraţi zilnic la aceasta, fie şi numai pentru un sfert de oră: prin acest simplu exerciţiu veţi intra în slujba zenului.
Principiul este mereu acelaşi: un iniţiat eliberat de orice ambiţie a eului său se consacră unei forţe mai profunde din el, şi prin această forţă răsună atunci cântecul etern al FIINŢEI în limbajul particular al acelei clipe. Vă veţi simţi atunci fericit în adâncul vostru.
K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 318, Ed. du ROCHER
