Gândul zilei (19) - Exerciţiul vocii

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie

Omul angajat pe calea transformării, cu decizia fermă de a utiliza toate mijloacele şi toate ocaziile pentru a se apropia de Sinele său veritabil, va descoperi într-o zi sau alta că propria noastră voce este cel mai bun aparat de care dispunem pentru a controla starea noastră interioară şi a detecta atitudinile noastre eronate. Prin ea se manifestă fiecare stare, fiecare dispoziţie a unei fiinţe şi măsura transparenţei ei. A învăţa să o ascultăm, să ne servim de ea ca de o oglindă a adevărului, oferă un mijloc de neînlocuit de a ne cunoaşte şi de a ne exersa pe cale.


Vocea dezvăluie în mod infailibil nivelul de la care vorbim. Interlocutorii nu sunt singurii care să o perceapă, este posibil să decelăm noi înşine maniera în care suntem „acolo” prin Fiinţa esenţială sau în care, din contră, ea este blocată de eul profan care o acoperă. Acest blocaj poate rezulta din circumstanţe trecătoare sau poate să traducă o atitudine generală. Există, astfel, vocea convenţională a adaptatului la societate şi vocea mai tristă, profundă, a taciturnului închis în sine. Controlul necesar pe calea interioară vrea să aplecăm urechea la aceste variaţii ale vocii care corespund obstacolelor sau deschiderii în privinţa Fiinţei esenţiale. Calitatea din punct de vedere estetic a vocii nu are importanţă aici: transparenţa ei este în cauză. Ori aceasta poate să existe în vocea răguşită sau spartă a unui vârstnic în timp ce tonul suav, dulceag, al unei voci studiate de care oratorul se delectează el însuşi este orice altceva decât transparentă. O voce ascuţită trădează separarea de profunzimea Sinelui. O voce plată marchează o indiferenţă care poate fi trecătoare sau poate să corespundă unei atitudini de non-angajare. Există de asemenea şi vocea timidă, prea slabă, care exprimă fie o anumită frică de lumea ameninţătoare, fie timiditatea în faţa manifestării de sine conform Fiinţei esenţiale.

Variaţiile calitative ale vocii, decisive pe calea iniţiatică, indică măsura şi fidelitatea transparenţei la Fiinţa esenţială. Când un om este stânjenit, încătuşat de eul său centrul de greutate al respiraţiei lui este prost situat. El se plasează prea sus şi vocea de asemenea, ceea ce o face să pară strangulată, plată, ascuţită, nesigură sau goală. Toate aceste lipsuri arată că omul nu a ajuns la forţa şi la libertatea care corespund potenţialului Fiinţei lui. Sau că, pe moment, din contrarietate, timiditate sau nemulţumire, agresivitate sau fugă, el este în afara centrului său şi separat de Fiinţa lui esenţială. Omul trezit la aceasta ia cunoştinţă de deviaţiile lui şi ele îl cheamă la ordine, cu condiţia, încă o dată, ca el să trăiască o atitudine iniţiatică fundamentală.

Şi forţele umbrei se dezvăluie în calitatea şi înălţimea vocii. Agresivitatea refulată, o vină nemărturisită, o îngrijorare nerecunoscută, dorinţele şi exigenţele reprimate, pulsiuni nesatisfăcute, o voinţă de putere şi de valorizare nod admise etc transpar în calitatea, ritmul, înălţimea, libertatea sau dificultatea, cât şi în intensitatea vocii vorbite. A învăţa să ne observăm vocea  înseamnă a percepe în ea pe maestrul nostru interior. Exerciţiul şi conduita conştientă a vocii, corecţia lipsurilor ei îl ajută pe omul aflat în căutare de sine să exerseze condiţiile datorită cărora el se va apropia de propriul lui adevăr interior şi de unitatea cu Fiinţa lui esenţială.


K.G. Durckheim – MEDITER. Pourquoi et Comment. Le Courrier du Livre, pag. 171