A sărbători

A sărbători
Zilele de sărbătoare au o semnificaţie specială pentru toţi cei care se află pe o Cale interioară. A şaptea zi a creaţiei a fost o zi de sărbătoare, Dumnezeu odihnindu-se de lucrarea lui. El a binecuvântat cea de-a şaptea zi, distingând-o de uniformitatea zilelor obişnuite.

Tot ceea ce est creat se alterează, se denaturează. Ziua de sărbătoare desemnează ceva care este incoruptibil, care nu trece. Este ziua odihnei divine şi, de asemenea, a odihnei lui Dumnezeu în noi.A sfinţi ziua de odihnă vrea să însemne,
o dată pe săptămână, şi cu ocazia marilor sărbători, 
a ne consacra diferitului, non-creatului.

Pentru a exprima aceasta, noi lăsăm să se odihnească munca în această zi. Într-o zi de sărbătoare, trebuie să ne retragem din activitatea din domeniul a ceea ce trece pentru a ne deschide spre ceea ce nu are nimic comun cu coruptibilul, alterabilul. A sărbători, în acest sens, vrea să spună a descoperi în noi realitatea care este totalmente exterioară la tot ceea ce putem face noi înşine, la tot ceea ce trebuie să facem în mod obişnuit.

A ne deschide acestei realităţi 
şi a o lua în seamă, în noi,
iată ce înseamnă a sărbători.

Nimic nu ar trebui să capete mai multă importanţă
pentru un om care se află pe Calea iniţiatică:
a fi în măsură să se extragă – inclusiv în cotidian –
din activitatea din domeniul alterabilului
şi să se introducă în ceea ce numim esenţă,
adică acea manieră prin care ajungem să simţim
o realitate supra-spaţio-temporală: 
realitatea Fiinţei divine.
Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editios du ROCHER, pag. 84

Nu există devenire valabilă fără conştientizarea umbrei

Forţa care îl antrenează pe om spre meditaţie se naşte din suferinţa lui în faţa absenţei de unitate integrală. În civilizaţia noastră aceasta este împiedicată de diverse cauze. Principalele sunt refularea dorinţelor şi a pulsiunilor naturale, necunoaşterea femininului în favoarea masculinului – la femeie cât şi la bărbat -, reprimarea personalităţii creatoare prin organizarea unei societăţi care face din individ servitorul legilor, al sistemelor şi al acţiunilor impersonale.

Dar factorul de eşec decisiv ala cestei integralităţi este refularea esenţei supranaturale. Omul contemporan devine pentru prima dată pe deplin conştient de acest fapt.

Aceste obstacole în calea realizării totale a omului ţin de faptul că, în spatele faţadei vesele şi strălucitoare pe care o arată lumii, mii de oameni sunt bolnavi. Ei trăiesc durerea unui subiect împiedicat să devină el însuşi deoarece componentele primordiale ale totalităţii lui nu au dreptul să se exteriorizeze. Acestea devin, astfel, umbra, care pedepseşte minciunile faţadei luminoase. O căutare de iniţiere care ar crede că poate evita umbra şi poate înainta direct spre Fiinţa esenţială este destinată eşecului pe parcursul drumului.

K.G. Durckheim – MEDITER. Pourquoi et comment?, Courrier du Livre, pag. 55

Sensul si posibilitatea existentei umane: regăsirea unităţii pierdute

Destinul omului este acela de a lăsa să se descompună unitatea originară prin conştiinţa care distinge şi fixează,
dar sensul şi posibilitatea existenţei umane este de a regăsi această unitate.  Şi acest om nu va fi mai puţin puternic pentru a transforma realitatea, suferinţa socială de exemplu: el va fi, dimpotrivă, şi mai puternic. Omul nu poate să răspundă provocării lumii dacă se retrage în spatele supra-mundanului. Dar, în calitate de om, el nu va putea lua supra-mundanul în serios decât în măsura în care caută să-l realizeze în lume. Abia atunci cei doi versanţi sunt uniţi. 

Regăsirea acestei unităţi nu înseamnă regresarea la un stadiu de conştiinţă pre-mentală, ci posibilitatea de a ajunge la o conştiinţă post-mentală, unde va apărea ca sursa noastră cea mai autentică, posibilitatea cea mai autentică, nucleul care dă sens realităţii noastre umane şi vii: ceea ce, în fapt, suntem, dar pe care ne mulţumim la început să o trăim inconştient.

Abia atunci se realizează integrarea celor două feţe. Nu mai este vorba atunci de a privilegia supra-temporalul în detrimentul supra-spaţio-temporalului. Aceasta este adevărata măreţie, pe care o cunoaşte şi tradiţia creştină, care este aceea de a nu ne limita la timp sau la eternitate, la spirit sau la materie, ci de a recunoaşte pe unul în celălalt: incarnarea spiritului în materie; supra-mundanul în mundan; supra-istoricul în istorie; esenţa în Sine; viaţa superioară în această mică viaţă de aici; divinul în om.  

K.G. Duerckheim - La Voie initiatique. Le Don de la grâce, pag. 92 

Hara în poziţia de stând în picioare

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE

„Hara”, literalmente abdomen, nu desemnează o cultură a abdomenului, ci cultura unei dispoziţii prin care se înlocuieşte o atitudine de neîncredere prin instaurarea unei atitudini de încredere şi seninătate. Pentru a surmonta atitudinea în care nu avem centru de greutate, sau avem un centru de greutate plasat prea sus, pentru a instala aşadar centrul de greutate potrivit, trebuie să parcurgem etapele următoare:

La începutul expiraţiei, trebuie să relaxăm umerii, la sfârşitul expiraţiei să ne lăsăm să alunecăm în şale. Pentru a suprima crispările din talie, trebuie nu să închidem bazinul, ci să-l lăsăm liber. Trebuie să ne comportăm ca şi cum nu ne-ar fi teamă să ne pierdem abdomenul inferior: trebuie pur şi simplu să îndrăznim să relaxăm abdomenul inferior, să-l lăsăm complet să se destindă.

Odată cu expiraţia lăsăm să curgă abdomenul. Instaurăm relaţia cu spaţiul din bazin şi relaxăm bazinul – fără nici o crispare. Încercăm să ne simţim în bazin. In interior trebuie să fim prietenoşi, nu trebuie să facem acest exerciţiu încruntând sprâncenele: aceasta este totdeauna expresia  unui om care se teme de ceva. Luăm apoi degetele celor două mâini şi apăsăm puternic în abdomenul inferior, între ombilic şi pubis, fără a mişca umerii, ca pentru a face să reiasă coloana vertebrală. Apoi le retragem foarte rapid. Este o simplă mişcare musculară – atunci când am pierdut Hara, această mişcare ne ajută să o regăsim foarte repede şi cu siguranţă. Dacă batem tamburina pe abdomen, vom constata că acesta este tare.

Lăsăm să atârne braţele şi savurăm această poziţie [de stat] în picioare, temeinic înrădăcinaţi în sol. Putem şi să o accentuăm, trăgând de mâini în jos, fără a mişca umerii. Datorită acestei mişcări, putem să ne afundăm în sol.

Închidem ochii şi ne relaxăm prin fiecare expiraţie: trebuie să ne degajăm de tensiunea, oricât de mică, din ceafă, capul este complet liber, suntem senini.

Relaxăm pieptul, cu braţele atârnând deja foarte greu. Nu trebuie să ridicăm umerii în cursul inspiraţiei. Dacă stăm cu adevărat în picioare în Hara, cu centrul de greutate în abdomenul inferior, atunci expiraţia ne va face să ne aplecăm neapărat puţin în faţă, în timp ce inspiraţia ne va readuce pe călcâie. Ne menţinem în Hara şi ne ancorăm din ce în ce mai mult în sol prin respiraţie.

Ne simţim făcând una cu solul, prin bazin şi picioare, ne lăsăm să devenim una cu solul. Orientăm atenţia spre ceea ce se petrece acolo unde – cum se spune – avem picioarele. Uităm acest cuvânt şi căutăm să simţim această greutate şi această furnicătură în călcâie. Suntem în echilibru. Spaţiul pe care stăm devine din ce în ce mai mare. Trebuie să simţim cum fiecare respiraţie ne ancorează mai profund în sol, ne înrădăcinează.

Legitimitatea înălţimii pe care o căutăm în verticalitate este tributară lărgimii şi profunzimii orizontalei pe care stă verticala.

Simţim gleznele, pulpele, genunchii, coapsele şi le simţim în relaţia lor cu spaţiul bazinului, în care ne sprijinim (odihnim).
Respiraţia pleacă de la ceafă şi coboară de-a lungul coloanei vertebrale, prin fese, prin coapse. Prin inspiraţie, care vine de la sine, simţim cum suntem din nou purtaţi în sus.
A sta nemişcat este un mod de a respira aşa cum copacul respiră, coborând în rădăcinile lui, urcând din nou la coroană. Ne aflăm în poziţia cea bună atunci când avem impresia că am putea rămâne aşa timp de ore întregi.


Karlfried Graf Duerckheim – La Voie initiatique, pag. 271-273, Ed. du ROCHER
Traducerea îmi aparţine, V.J.Legat de acest subiect a se vedea si aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2011/08/hara-in-mers.html

Pozitia falsă

Poziția justă

Frica de contacte

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE
Frica de contacte

Plenitudinea şi binefacerea adusă de contact, când oamenii sunt împreună, îi scapă unei omeniri ai cărei membri nu se iau în considerare şi nu se tratează reciproc decât ca obiecte.
Cu cât oamenii se percep mai mult faţă către faţă, în rolurile lor, cu atât mai puţin se recunosc ei între ei ca fiinţe umane. Iar de contactele fizice se tem şi mai mult. În mod natural acestea există prin gesturile de tandreţe care însoţesc orice fel de iubire. Dar nu există, în afara relaţiilor de iubire, şi un contact care să exprime pur şi simplu solidaritatea umană? Aceasta îl îndreptăţeşte şi îi manifestă sinceritatea. Nu numai că cea mai mică atingere creează o legătură între două fiinţe, dar ea le şi include pe amândouă în ceva mai mare şi le face să ia o binefăcătoare cunoştinţă de apartenenţa lor la un „corp” mai vast, un corp cosmic.

Pentru că oamenii nu îşi arată îndeajuns între ei, chiar şi pe plan fizic, o fraternitate întemeiată pe Fiinţa esenţială, suntem înconjuraţi de oameni frustraţi şi îngheţaţi. Peste tot, ca printre gratiile unui grilaj, se întind mâini în căutarea altor mâini care să le ia cu afecţiune. Când, pe neaşteptate, aceasta se produce, barierele cad dintr-odată  şi o inimă îngheţată se topeşte în caldul curent al vieţii. Dar aceasta se întâmplă foarte rar. Aceasta nu se întâmplă, în mod spontan, decât dacă un om este acolo, prezent pur şi simplu, prin Fiinţa lui esenţială, şi dacă îndrăzneşte să se arate în adevărul care este el, în unitatea lui cu altul. Desigur, aceasta presupune curajul de a trece dincolo de tabuuri şi de convenţiile care oprimă viaţa şi interzic contactele. De fapt pentru ce? Poate pentru că ele ar doborî zidurile care securizează micul eu şi îl feresc de familiarităţi prea naive şi directe. El se teme de ele pentru că, din lipsă de a se adresa Fiinţei esenţiale din celălalt, el ar putea fi el însuşi capabil de aceste lipse de tact.

Frica de contactul fizic este adesea un simptom de apărare nevrotică. Şi totuşi ce efect binefăcător poate să aibă o mângâiere pe cap, gestul de a pune mâna pe umăr sau, pur şi simplu, a-l lua pe cineva în braţe, fără a vrea nimic altceva să exprimi decât o prezenţă fraternă a inimii, un mod de a fi acolo cu celălalt, un semn de apartenenţă comună. Aceste gesturi de solidaritate foarte umană pot să cheme prezenţa unui terţ mai mare, Fiinţa esenţială care ne uneşte pe toţi, şi să depună mărturie pentru el.


K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 155, Ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Câte ceva despre GRAFOTERAPIE

O cale particulară de terapie care include corpul este grafologia. Formarea oricărui terapeut ar trebui să cuprindă şi câteva noţiuni grafologice fundamentale pentru a le utiliza, nu doar ca mijloc de diagnosticare, ci şi ca tratament pragmatic cât şi iniţiatic.
A fi capabil să-i vorbeşti cuiva de scrisul său aduce mai mult decât o aprofundare a cunoaşterii lui de sine, aceasta îl incită, în plus, să lucreze asupra lui însuşi, mai ales când este vorba de trăsături „negative”, cum sunt minciuna sau disimularea, agresivitatea ascunsă, sau nevoia de a domina subiacentă, o spiritualitate dispersată, refularea forţelor vitale, egocentrismul etc.
Dorinţa de ameliorare, născută din descoperirea propriei scriituri, sugerează ideea unei grafoterapii aşa cum o practică Maria Hippius[1] Scrisul nu exprimă doar relaţia potenţială şi actuală a celui care scrie cu lumea – de exemplu capacitatea de a se afirma, gradul de activitate şi de anduranţă, sau de contact, dar şi relaţia eului profan cu Fiinţa esenţială. Scrisul indică şi nivelul de deschidere pentru FIINŢĂ şi dispoziţiile pentru Calea iniţiatică. Celui care se descoperă prin scrisul său îi vorbeşte astfel maestrul lui interior.
Grafoterapia nu constă în a corecta scrisul. Este vorba mai degrabă de a învăţa să simţim ce atitudini fundamentale se exteriorizează de fapt în anumite gesturi şi se „depun” în semnele grafice. Un gest repetat de sute de ori şi urma lui în scriere pot ajuta la modificarea unor atitudini funciare. Un subiect ca recunoaşte, de exemplu, că scrisul lui înclinat spre stânga exprimă o lipsă de spontaneitate şi o atitudine de apărare anxioasă faţă de lume. El poate atunci să treacă la un traseu înclinat spre dreapta, nu pentru grafismul în sine. El îşi va da repede seama că acest lucru îi va părea la început foarte dificil, că eventual aceasta îl sperie sau îi declanşează agresivitatea. Dar, dacă se dăruieşte pe deplin acestei sarcini şi o îndeplineşte într-o atitudine de meditaţie, el va simţi apoi că repetarea perseverentă de gesturi orientate spre dreapta – să facă de exemplu de mii de ori o ghirlandă înclinată spre dreapta – va produce în el o uimitoare deschidere. Scrisul dă acces la un nou câmp de cunoaştere şi de formare de sine pe Cale. Observarea propriului scris îi va semnala respectivului la ce punct al drumului se află cel care este el în Fiinţa lui esenţială – şi care trebuie să fie în fapt – dacă el progresează sau este blocat de eu: prin propriul lui scris maestrul interior îi va vorbi.

---

[1] M. Hippius – Transcendenz als Erfahrung, Weilheim, 1966

Sursa: K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 113, Ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Calea iniţiatică

Apelul la maestru este căutarea celui care conduce la CALE. Despre ce cale este vorba? Despre cea care deschide poarta misterului, calea iniţiatică. Misterul este cel al VIEŢII şi al FIINŢEI, ascunse în existenţa noastră.  

Calea iniţiatică gravitează în jurul experienţei FIINŢEI şi a efortului de unitate cu ea. Acolo este punctul ei comun cu mistica. La fel ca pentru mistic, experienţa FIINŢEI este un dar al graţiei pe care omul o primeşte. El nu poate să o producă. Dar pe calea iniţiatică, elevul este în mod constant activ, ocupat, sub îndrumarea maestrului, să se pregătească pentru experienţă. El lucrează fără răgaz la atingerea unui grad care să-l transforme într-o persoană a cărei relaţie cu Absolutul nu se bazează pe credinţă, ci pe prezenţa, tot mai profundă, a transcendenţei care penetrează omul în întregime. Pe calea iniţiatică, el caută să realizeze o altă formă, ale cărei mişcări, chiar şi cele mai mici, vor fi orientate spre transparenţa pentru transcendenţă. Experienţa FIINŢEI rămâne de fiecare dată pentru el un dar al graţiei. Cu toate acestea, elevul angajat pe calea iniţiatică se străduieşte să dobândească o dispoziţie de spirit care să-l menţină în curentul transformării care exprimă deja unitatea lui cu Viaţa. 

Omul care înaintează pe cale se simte, cu toată imperfecţiunea lui, din ce în ce mai legat de divin, marcat de amprenta supranaturalului. Aceasta îl face cu atât mai dureros de conştient de „non-divinul” care rămâne în el. Odată cu progresele lui pe cale creşte aşadar şi umilitatea lui.
 
 Karlfried Graf Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 81, ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

 

Omul nedumerit în evoluţia lui spirituală

Forţa explozivă a FIINŢEI care tinde să se manifeste este cu atât mai mare cu cât omul, ajuns la gradul necesar de evoluţie, este mai ferm ataşat de propria sa structură. Dacă el este complet identificat cu personalitatea sa profană şi dacă nu ascultă vocea maestrului, atunci această forţă îi pare distructivă. Un „om de bine” poate fi la fel surd la vocea FIINŢEI ca şi unul „rău”. El se crede, adesea, prada puterilor întunericului: în realitate, el este cel care face un vrăjmaş din Fiinţa lui esenţială, care străpunge spre lumină. „Omul de bine” trebuie să abandoneze structura lui actuală, fie ea bună şi nobilă, pentru a adopta formula devenirii.

Lumea valorilor adevărului, binelui şi frumosului face parte, pentru a anumită etapă, din domeniul manifestării FIINŢEI. Ele sunt un mod de expresie şi de mediere atât timp numai cât o reflectare divină le învăluie. Atunci, dacă noţiunea de onoare încă este vie, omul se mişcă cu onestitate în slujba acestor valori; el este gata să-şi sacrifice viaţa din fidelitate faţă de acestea. Dar mai apoi, când relaţia omului cu valorile lui a făcut din acestea o ordine stabilită, o structură de concepte care îi servesc, în mod naiv, drept sprijin şi justificare, atunci această ordine îngheţată devine tocmai un obstacol în faţa VIEŢII. Omul „bun”, care a acţionat întotdeauna cât a putut de bine, se miră atunci de încercările pe care Dumnezeu i le trimite – pur şi simplu pentru că viaţa divină nu mai poate trece prin zidul sistemelor şi virtuţilor lui. El însuşi a făcut din minunata ordine a Vieţii forţa care îl distruge.

Trezirea din noi – aceasta înseamnă: omul începe să descopere că VIAŢA nu acceptă tot, absolut tot, ceea ce face el decât dacă voinţa ei de a se manifesta îl autorizează. În caz contrar, ea protestează. Când omul i se conformează, îi percepe acordul, când se îndoieşte percepe un avertisment interior.

K.G. Durckheim - pentru a se citi integral aici
Fragment din volumul: Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Ce este "hara"?

În sensul propriu al termenului, cuvântul „hara” vrea să spună „abdomen”. În sens figurat el desemnează atitudinea de ansamblu a omului care, destins, din ce în ce mai liber de dominaţia micului eu, este cu seninătate ancorat într-o realitate care îl face capabil să simtă şi să primească viaţa de „altundeva”. Stăpânirea lumii fiind astfel asigurată, el se poate consacra fără încetare acelui lucru care este vocaţia sa. El poate, fără frică, să se lupte, să moară, să creeze, să iubească. Când reuşeşte să se stabilească în hara lui, să se înrădăcineze acolo, el descoperă creuzetul în care forţele vieţii, aliatele lui, primesc toate formele fixe ale eului pentru a le retopi şi a le transforma în forme noi. Datorită acestei capacităţi de reînnoire, el asumă altfel lumea. Nimic nu îl doboară, nimic nu îi zguduie echilibrul flexibil. El îşi păstrează sângele rece. Corpul lui este tensionat cu supleţe. În ritmul care îl face să se deschidă şi să se închidă, să se dea şi să se regăsească, el respiră din respiraţia centrului. El poate să rămână calm în mijlocul furtunilor lumii. În hara lui, omul se sprijină pe sursa de forţe care nu slăbesc niciodată, cea a unei neobosite transformări şi, astfel, în spaţiul rădăcinilor fiinţei lui şi a devenirii lui personale.

K.G. Durckheim – Le Maitre intérieur, pag. 153, Ed. Le Courrier du Livre, Paris
Mai multe detalii despre acest subiect în cartea
Hara, centrul vital al omului, de K.G. Durckheim, Editura HERALD, detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437&title=Hara%20-%20Centrul%20vital%20al%20omului

De ce este important ca omul sã devinã el însusi...

si ce anume înseamnă a fi el însuşi...
şi cum anume poate să devină el însuşi ...

Orice fiinţă vie trebuie să prezinte şi să exprime din plin,
în toată libertatea,
forma şi mişcarea ei,
ca ceea ce este.

Trebuie să-i fie drag jocul ei propriu şi să simtă astfel

încântarea de-a-fi-ea-însăşi-în-această-lume.



Când un om reuşeşte să fie el însuşi, în natura sa profundă,
adică în forma sa primordială,
atunci el nu mai este el însuşi, - frontiera este abolită;
el participă la puterea FIINŢEI,
el este absorbit de Eternitate,
primit în Dumnezeu.

Omul nu poate să devină el însuşi decât
dacă miracolul FIINŢEI, al Divinului, îl sesizează.
FIINŢA îi dă acea libertate de atitudini prin care,
fără intenţie sau calcul,
el reprezintă originarul, primordialul,
pentru că totalitatea universului se reflectă în el.


Walter Friedrich Otto, Menschengestalt und Tanz, Munchen, 1956
(citat de K.G. Durckheim în cartea LE MAITRE INTERIEUR, ed. Le Courrier du Livre, Paris,
K.G.D. vorbind despre rolul dansului în găsirea ritmului personal propriu Fiintei esentiale
pentru omul angajat pe Calea maturizării)

Cartea LE MAITRE INTERIEUR a fost publicată în românește în decembrie 2020 la Editura HERALD sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale.

Maestrul interior şi exigenţele lui (1)

CALEA care înaintează în noi este Maestrul etern ca şi Cale. El este de fapt "Sinele" înnăscut în noi, Totul originar care este în acelaşi timp sarcina care ne este dată spre realizare. Când suntem absenţi faţă de el sau când îl ofensăm, el protestează şi se testabileşte printr-un proces de mers înainte mereu reluat. Este maestrul pe care îl chemăm şi care, neîncetat, ne cheamă. Apelul nostru după maestru este ecoul eternului apel al maestrul etern. Numai după ce l-am auzit, îl vom chema.

Sursa foto: http://www.freepik.com/free-photo/path-in-woods_534273.htm

De îndată ce suntem sesizaţi de către CALE, nu mai există haltă, nici ataşament, nici acceptare de ataşament. Şi totuşi, acolo unde se simte"bine", omul este mereu tentat să se oprească. El nu este aşadar niciodată scăpat de responsabilitatea care îl menţine în mişcare. El rămâne mereu chemat la realizarea conştientă a CĂII. Libertatea lui constă în a putea spune da sau nu la ceea ce îl invită: fie o mişcare care vine de la VIAŢĂ şi care cere o nouă transformare, fie o tendinţă provenită de la eu care îl dirijează spre o stare de securitate.

Omul trebuie, dacă ia CALEA în serios, să înveţe să se detaşeze, să se detaşeze tot mai mult. Astfel ajunge el la "nimic". Dar acest nimic nu este vidul decât dacă el reprezintă poarta plenitudinii şi dacă abandonarea vechilor forme deschide calea noilor forme.

Trebuie ca devenitul să cedeze locul pentru a lăsa să apară non-întâmplatul, trebuie ca multiplul să tacă pentru a lăsa să se audă vocea plenitudinii. Depinde de om ca acest vid, din care se poate naşte noul, să nu devină un abis în care totul să dispară, ci să rămână un sol hrănitor în care va putea să înflorească noul.

K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR, Le Courrier du Livre, pag. 92
Traducerea îmi aparţine, VJ