Transformarea - din Criteriile experienţei autentice a FIINŢEI

Există, oare, o dovadă mai solidă a autenticităţii unei „experienţe” decât transformarea totală pe care ea o provoacă? Celui care a trăit-o ea îi arată într-o străfulgerare lumea sub o cu totul altă lumină, şi îl determină să ia decizia şi îi dă forţa de a începe o viaţă total diferită de cea pe care o ducea până atunci.

Se găseşte, oare,  în lumea umanităţii suferinde, un lucru care să merite mai bine calificativul de „adevărat” decât metamorfoza unui om fricos într-unul care nu se mai teme de moarte; a unui om disperat din cauza absurdului şi a nedreptăţii din lume într-unul care intuieşte prin orice absurd şi dincolo de el un sens mai înalt; a unui om zdrobit de tristeţea solitudinii într-unul care simte chiar în această izolare o imensă protecţie? Cum să refuzi unor astfel de transformări - care duc la un comportament, la o cunoaştere şi la o experienţă supra-naturale – un caracter de realitate, de o realitate supranaturală?

Cealaltă Dimensiune – realitatea transcendentă – nu apare numai ca o izbăvire din suferinţa umană: plenitudinea care eliberează de angoasa în faţa aneantizării, sensul supranatural eliberator din disperare în faţa absurdului şi legătura cu unitatea totală care îl salvează pe cel izolat din disperarea sa. Ea este şi realitatea a cărei apariţie îl „răstoarnă” în orice privinţă pe omul care trăieşte numai prin eul său profan şi se mulţumeşte cu sensul şi ordinea acestuia. Ceea ce îi părea stabil şi liniştitor se dovedeşte a fi de fapt „construit pe nisip”; ceea ce la prima vedere părea atât de judicios nu mai rezistă examinării şi devine lipsit de sens. Omul îşi repune în discuţie comunitatea protectoare şi legăturile sale de afecţiune. Nu aduc ele umbră Fiinţei esenţiale, simulând o realizare, când de fapt ele sunt doar o fugă din faţa vocaţiei sale cele mai personale?

Celui pe care FIINŢA l-a atins îi este dată peste cap întreaga concepţie anterioară despre viaţă. Conştiinţa sa cea bună se dovedeşte a fi în fapt o faţadă, în spatele căreia se ascund frica, minciuna şi culpabilitatea. Valorile, mai ales, la care se raportează orice om, nu doar cel egoist, pe care le urmează cu voinţa sa cea mai bună , îi par acum contestabile prin raport cu Fiinţa sa esenţială. Nu numai pentru că aceasta  recuză oricum poziţiile aşezate, stabilite, acum inevitabil atrase în procesul de dispariţie a devenitului, ci şi pentru că aceste valori riscă să-l îndepărteze de năzuinţa fundamentală a FIINŢEI, a cărei triplă unitate trebuie să se manifeste în lume printr-o perpetuă transformare.

Omul trebuie, prin propriile forţe, să-şi trăiască existenţa, să-i confere un sens, să aibă şi să menţină o comunitate. Dar exact în măsura în care caută să se stabilească şi să se asigure într-o formă determinată acolo, el va întâlni, de îndată ce va fi deschis FIINŢEI, exigenţe care îl bulversează fără nici un menajament. Pentru creştin, mai mult decât un sentiment de eliberare din suferinţa existenţială, criteriul decisiv de realitate al experienţelor sale ale FIINŢEI va fi un apel „de urmat”, adică de a se deschide activ „împărăţiei care nu este din această lume”. În lume îi era frică. Renunţând la eul său, el îşi asumă distrugerea şi moartea şi trăieşte împărăţia în care moartea nu are loc. Dacă acceptă absurdul şi durerea extremei nedreptăţi – adică a inadmisibilului pentru eul său existenţial – şi dacă lasă să vină spre el întunericul atunci lumina de dincolo de lume se va răsări pentru el. Şi când, în sfârşit, suferă solitudinea totală, de netrăit, unitatea supra-pământească îl poartă în sânul iubirii salvatoare a FIINŢEI. Oricare ar fi maniera în care creştinul concepe mântuirea prin suferinţele şi moartea lui Isus Christos, există un mod de a le înţelege luând în serios cuvintele: „împărăţia mea nu este din această lume”, „voi sunteţi fraţii mei”, „eu v-am dat un exemplu”. Dacă creştinul urmează exemplul lui Christos acceptând inacceptabilul, el află această împărăţie, se simte salvat, prin această concretă „imitatio Christi”, de consecinţele separării sale de FIINŢĂ. El a acceptat graţia înnăscută: în nucleul Fiinţei sale esenţiale el este „aceasta”. Abandonând toate revendicările eului existenţial la permanenţă, la sens şi la protecţie, el trăieşte beatitudinea Fiinţei supranaturale ascunse, prin care nu a încetat niciodată să fie salvat.

O altă problemă este: cât timp se poate menţine un om în starea de eliberare de care a avut parte prin experienţa FIINŢEI. Şi încă o întrebare este: care este distanţa dintre această interpretare a „mântuirii prin Christos” şi cea a teologiei tradiţionale. În măsura în care nu se ţine seama decât de omul „natural” şi când, de cealaltă parte, nu se vrea să se vadă decât miracolul, aceste două interpretări nu pot fi conciliate. Dar dacă teologul admite, şi el, „nucleul omului” ca un dincolo de el însuşi, ca „Verbul” înnăscut în el, nu există raţiune de a exclude din posibilităţile umane experienţa transformatoare a acestui Verb. A o admite înseamnă a arunca puntea - spre comprehensiunea a ceea ce Christos i-a dat omului – de care depinde totul pentru o generaţie în căutare de fundamente ale vieţii sale religioase, dar care nu vrea să audă vorbindu-se de „miracol” în sensul eului existenţial. Experienţa FIINŢEI ridică antinomia dintre omul raţional şi cel care crede în miracol.

Traducere din Vom doppelten Ursprung des Menschen.
Traducerea îmi aparţine, V.J.
It's really possible...n.t.