Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor

Claude Monet - Bridge Waterloo, 1901

Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor 

care să ne ţină departe de culmile divinului, 

ea este puntea care ne reuneşte cu ele. 

Trebuie doar să rărim ceaţa conştiinţei 

care ne ascunde vederea ei 

şi să demolăm zidurile care ne barează drumul spre ea.

Claude Monet - Pont Japonais

Acesta este sensul cotidianului trăit ca exerciţiu. 

Nu este nevoie de un timp special pentru aceasta. Fiecare clipă ne cheamă la conştientizare şi conformare. Şi nu există nici o acţiune, oricare ar fi scopul ei exterior, care să nu conţină pentru noi şansa de a avansa tot mai profund în adevăr. Orice am face: fie că mergem, că stăm în picioare sau aşezaţi, că scriem, vorbim sau tăcem, că atacăm sau ne apărăm, că ajutăm sau servim pe cineva, oricare ar fi munca noastră, - toate şi fiecare conţin în sine şansa de a fi îndeplinite într-o atitudine şi o poziţie care proclamă, restabileşte şi stabilizează tot mai mult contactul cu FIINŢA, şi serveşte astfel progresului spre transparenţa pentru transcendenţă.

K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, pag. 254

Ocazie cu care reamintesc cã este tradusã deja în româneste cartea pe tema aceasta,

CALEA INTERIOARÃ. Cotidianul ca exercitiu

Detalii carte la Editura HERALD aici

https://www.edituraherald.ro/carti/calea-interioara-cotidianul-ca-exercitiu-detail

Dar dacã nu ati citit nimic de KGD pânã acum nu recomand sã începeti cu aceasta.

Deoarece pentru a întelege continutul ei e nevoie de o experientã de viatã, în special de un parcurs de Cale, de un început mãcar...

Am adăugat această precizare ca urmare a unui comentariu al cuiva, bun cititor de carte dar relativ tânăr probabil, care n-a găsit "nimic deosebit" în această carte...

Cărţile lui Durckheim nu oferă nicio "reţetă de fericire în n paşi", ci vorbesc despre atingerea maturităţii umane: a deveni ceea ce suntem meniţi să devenim. Urmarea acestei "realizări" este fericirea. În acest sens spuneam, în prefaţă, că este "în cele din urmă este o carte despre fericire".

Totuşi ceea ce spun aici n-ar trebui să fie descurajant pentru nimeni.

Depinde şi de structura interioară a cuiva, de deschiderea spre mister, spre misterul care suntem.

O simplă atracţie pentru viaţa iniţiatică a cuiva dintre cei "chemaţi" poate fi deja suficientă pentru receptarea cărţii.

Oricum, este o carte rară, de mare ţinută spirituală, apreciată de cei aflaţi pe cale - mă refer la cititorii din ţările vestice, care nu au cunoscut întunericul de 40 de ani de comunism şi ateism.