Jacques Castermane - Hara, expresie a fiinţei

Interviu apărut în revista Regard bouddhiste

Este suficient să privim această fotografie pentru a vedea ce este hara. Este Dürckheim care merge pe un drum înzăpezit aproape de căsuţa sa din Pădurea Neagră: pentru mine, emană din acest ansamblu de gesturi care este actul de a merge, o impresie de unitate şi ceea ce numim hara; nu mai există opoziţie între corp şi suflet, corp şi spirit.

Regard Bouddhiste: Auzim adesea vorbindu-se despre hara în artele marţiale şi alte discipline. Cum am putea defini exact hara?

Jacques Castermane: Acum 20 de ani aş fi putut să vorbesc trei sferturi de oră despre aceasta, şi astăzi spun că ceea se numeşte Hara, în Japonia, este insesizabil prin gândire; ceea ce nu vrea să spună că realitatea care se ascunde în spatele acestei kanji este incognoscibilă. Iată dificultatea pentru omul occidental atunci când este confruntat cu expresii ca hara, aikido sau kokyu. Noi suntem tentaţi să le captăm prin intermediul conştiinţei care obiectivează, care conceptualizează, raţionalizează, şi credem că le-am înţeles. Este foarte dificil să vorbeşti despre hara. Încât este mult mai simplu să practici exerciţiile care permit să descoperi hara. Este ceea ce eu am avut şansa să fac de la vârsta de 20 de ani, atunci când am început practica aikido. Maestrul artei (Masamichi Noro), nu contenea să ne spună să practicăm cu „hara”. Această injoncţiune era urmată de o demonstraţie care era în acelaşi timp spectaculară, estetică, liberă… Dar nu exista niciodată explicaţie, ne întrebam de bună seamă ce trebuia făcut.

Mai târziu, după ce am descoperit cartea lui Karlfried Graf Dürckheim, Hara, centrul vital al omului, am asistat la un colocviu unde el era prezent. Am uitat tot ce spusese, dar nu mă puteam desprinde de impresia pe care o aveam, văzându-l aşa cum era. Când vorbea, îmi dădea impresia de a fi ceea ce spunea. Vorbea despre calm, despre seninătate, despre încredere, şi era bulversant. Aveam în faţa mea un om senin, calm şi încrezător. Acest om era expresia însăşi a ceea ce desemnăm prin cuvântul hara. După colocviu, el m-a invitat să-l vizitez în Pădurea neagră. M-am dus acolo şi întâlnirea a fost atât de bulversantă încât am lăsat tot ceea ce făceam în Belgia, cabinetul meu de kino, prietenii, familia…

Am avut ocazia să lucrez 20 de ani cu Dürckheim, din care 5 ani zilnic.

Rütte, mica localitate în care locuia Dürckheim, era domeniul de cultură a harei. Cel mai important pentru Dürckheim care se scăldase în lumea zenului în Japonia, era să diferenţieze ceea ce numim corpul pe care omul îl „are” şi corpul care omul „este”.

Hara este centrul vital al omului care „este”, pe care germanii îl numesc Leib. Este corpul viu! Acest corp absolut viu în unitatea sa care este cu totul altceva decât suma elementelor care compun corpul obiectivat de ştiinţă. 

"Acest corp absolut viu în unitatea sa care este cu totul altceva decât suma elementelor care compun corpul obiectivat de ştiinţă."

Toate exerciţiile propuse în lumea zenului angajează corpul care suntem, fie că este vorba despre meditaţie (zazen), tirul cu arcul (kyudo), arta ceaiului(chado), arta luptei cu sabia (kendo) etc.

Scopul acestor exerciţii, scopul culturii harei? Calmul interior! Hara desemnează omul care este centrat în mijlocul său just. Prin maniera sa de a fi ca şi corp viu, această persoană dă dovadă, de exemplu, că are infinit de mult timp lăuntric; că este calmă, senină, încrezătoare. Urmând învăţăturile propuse de Dürckheim, aveam impresia că pun umanitate în viaţa mea existenţială.

"Hara desemnează omul care este centrat în mijlocul său just." 

Cum putem face această experienţă?

Hara este cu siguranţă ceea ce este mai natural în orice fiinţă umană. Eu observ că dacă copilul foarte mic nu ar fi în mod natural centrat, el nu s-ar putea niciodată să se aşeze, nu s-ar putea ridica în picioare, nu ar putea să meargă. Hara este sediul forţei vitale, faptul că „trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie”, scrie Heidegger. Dar acest pilon al fenomenologiei adaugă „gândesc pentru că sunt o fiinţă gânditoare”. Marea problemă a omului actual este că se identifică cu cea de a doua indicaţie şi nu cu prima. Închizându-se în mentalitate el se separă de vitalitatea sa, care este adevăratul nostru punct de sprijin de-a lungul existenţei.

Este ceva care este mereu prezent şi la care trebuie să ne reconectăm într-un fel sau este ceva care trebuie dezvoltat aşa cum dezvoltăm un muşchi de exemplu?

Nu este o muncă de construire a ceva. Eu îmi pot construi un biceps mai puternic decât cel pe care îl am lucrând cu haltere. Acţionez asupra acestui obiect numit braţ, muşchiul se umflă, şi am la dispoziţia mea o forţă pe care nu o posedam. Dar hara nu este o forţă de acel ordin, este forţa care suntem.

"Închizându-se în mentalitate el se separă de vitalitatea sa."

Hara nu este de ordinul lui a face. Actul de a respira nu este de făcut. În fiecare zi, în cursul practicii meditaţiei deplinei atenţii, sunt cuprins de uimire: în acest moment inspir şi „eu” nu fac nimic; în acest moment expir şi „eu” nu fac nimic. În acest „nu fac nimic” fac eu experienţa de a fi centrat (hara). Experienţă de moment a calmului interior, a liniştii interioare. Se impune atunci întrebarea: cum să fac, sau ce să fac, pentru a deveni cel pe care îl descopăr în această experienţă? Nu pot să dau decât un răspuns la această întrebare: este un bun motiv pentru a relua exerciţiul mâine.

Gândurile sunt aşadar cele care fac obstrucţie expresiei acestei vitalităţi?

Eu cred că gândurile nu împiedică nimic. În cursul unei seshine (sesiune prelungită de meditaţie, nt), i-am spus unui roshi, unui maestru japonez: „Cum pot face să nu mai gândesc? Eu am impresia că în practica meditaţiei, sau a altor exerciţii, gândirea este atât de adesea prezentă, obsedantă…” El mi-a spus: „Fiţi fericit că încă gândiţi. Dacă nu aţi mai gândi, ar însemna că sunteţi mort. Dar nu vă ataşaţi de gândurile voastre.” Nu este vorba de a combate gândurile, ci de a ne strecura, de a aluneca în simţire.

Corpul viu este un câmp de conştiinţă prin intermediul simţirii. Tot ceea ce se prezintă fiinţei umane, ca şi animalului, se prezintă prin intermediul simţurilor. Nu există senzaţie care să fie posibilă acum 10 minute sau în 10 ani; este deci o plonjare în momentul prezent, şi hara este şi aceasta: a trăi în momentul prezent.

A aluneca în simţire! Pentru Graf Dürckheim era într-adevăr o muncă fundamentală. Într-o zi mi-a spus: „ştiţi, există două abordări ale realului: abordarea noastră obişnuită a realului este conceptul, gândirea. Omul occidental gândeşte realul ca fiind un ansamblu de obiecte.” Între paranteze, omul occidental face din hara un obiect al gândirii, sau un obiect care ar fi undeva în corpul viu. Şi apoi a continuat: „Ceea ce am învăţat în timpul sejurului meu în Japonia, timp de 10 ani în lumea zenului, este că omul oriental vede realul ca pe un ansamblu de procese, un eveniment. Toate exerciţiile pe care le practicaţi au drept scop, în fond, să nu rămânem închişi în această singură abordare a realului, „gândirea”, şi să descoperim cealaltă abordare a realului, prin intermediul „simţirii””.

"Toate exerciţiile pe care le practicaţi au drept scop, în fond, să nu rămânem închişi în această singură abordare a realului, „gândirea”, şi să descoperim cealaltă abordare a realului, prin intermediul „simţirii””

Într-o zi îl însoţesc pe Graf Dürckheim într-o promenadă în pădurea din vecinătatea căsuţei sale. Mers în linişte şi ascultând sunetele, apa pârâului care curge, vântul printre frunze… Şi iată că se opreşte, rupe tăcerea, întinde braţul şi îmi pune întrebarea: „Jacques, ce vedeţi acolo?” Şi imediat îmi spun:”Dumnezeule, el vede din ce în ce mai puţin, nu este posibil…” şi îi răspund: „Acolo, Graf Dürckheim, eu văd un copac”. Şi zâmbind, el îmi spune: „interesant, acolo unde dumneavoastră vedeţi un copac, eu văd un gest al vieţii”. Ce răspuns! Acolo unde eu vedeam un obiect, bine înscris în categoriile raţiunii, ale gândirii, bătrânul înţelept don Pădurea Neagră vedea fiinţa copacului; ceea ce nu vedem de obicei. În aceeaşi clipă, înţelegeam ceea ce ne spunea cu regularitate în acompanierea meditaţiei: „Viaţa nu este în viu. Viuleste viaţa care în acest moment se realizează potrivit ordinii lucrurilor; Tao, Do”.

Există exerciţii specifice pentru a simţi aceasta?

Da. Să ne destindem: am putea spune că primul gest, pe calea harei, se rezumă la acţiunea de a „ne” destinde. Aceasta nu este relaxare. Relaxarea priveşte o parte a anatomiei noastre „Mă dor umerii, atunci voi încerca să destind ceva: umerii mei”. Pentru Dürckheim era insuportabil să audă aceasta: „Când meditaţi, de exemplu, nu este vorba de a căuta cum să destindeţi umerii: este vorba ca persoană de a căuta să vă destindeţi în umeri.” El adăuga: „Cea mai mică tensiune în umeri este expresia lipsei de încredere a omului întreg”. Consecinţa imediată? Această manieră de a vedea şi a practica exerciţiul destinderii deschide omul întreg, şi este perceput ca fiind un gest de încredere totală.

Care este raportul dintre respiraţie şi hara?

Exerciţiul de bază aici la centrul Dürckheim este meditaţia deplinei atenţii: Achtsamkeit meditation ( care este diferită de meditaţia conştiinţei depline). Primul exerciţiu pe care îl propun nu este unul de a ne concentra pe ceva, respiraţia, ci de a acorda atenţie la această experienţă bulversantă: „Iată, în acest moment – eu inspir – şi nu fac nimic în acest sens. Ah, iată, în acest moment – eu expir – şi nu fac nimic în acest sens”. În această abordare a actului de a respira nu mai există dualitate subiect-obiect (eu nr. 1 şi ceva nr.2, respiraţia).

„Am putea spune că primul gest pe calea harei se rezumă la acţiunea de a ne destinde.”

Experienţă imediată a UNULUI absolut; experienţă a unităţii primordiale. Mă regăsesc ca un copil în leagăn care respiră, dar nu ştie că respiră: se spune despre maestrul de tir cu arcul că el nu ştie că trage… el trage!

Când ego-ul este pus între paranteze, raportul nostru cu lumea şi cu noi înşine nu se mai sprijină pe un punct de vedere dualist. Cultura harei este o muncă de dezegocentrizare.

Noi suntem condiţionaţi să opunem tot la tot ! Corpul spiritului, ziua nopţii, sănătatea maladiei, inspiraţia expiraţiei şi, ca în artele marţiale, atacantul celui atacat.

„Când ego-ul este pus între paranteze, raportul nostru cu lumea şi cu noi înşine nu se mai sprijină pe un punct de vedere dualist.”

Practica meditaţiei, cultura harei îmi permite să nu mai rămân cristalizat în aceste iluzii. Ziua şi noaptea sunt o singură şi aceeaşi realitate: un eveniment care se prezintă în această aparenţă pe care o numim zi şi în această aparenţă pe care o numim noapte. Tot aşa pentru ceea ce numim suflul vital, care se prezintă sub în această aparenţă numită inspiraţie şi în această aparenţă numită expiraţie.

Oprit de frumuseţea unui curcubeu, ieşind dintr-o lungă linişte, Graf Dürckheim îmi spune: „Interesant, noi vorbim despre roşu, despre albastru, despre galben ca fiind culori diferite. Nu este fals, dar este important să vedem că ceea ce numim albastru nu este 10% din lumină; albastrul este TOATĂ lumina în limbajul albastrului!” La fel se întâmplă şi în cazul corpului pe care l-am disecat, fragmentat, în multiple elemente şi funcţii. Dar actul de a respira nu este 10% din actul de a trăi; este ÎNTREGUL care este fiinţa, în limbajul acestui eveniment numit suflu. Fiind în deplină atenţie faţă de suflul care, de la sine, vine şi pleacă, eu sunt în atenţie faţă de tot corpul viu în unitatea sa (Leib; IchLeib), care este domeniul calmului, al marelui calm; experienţă imediată a păcii interioare. Eroarea noastră cea mare este de a practica un exerciţiu pentru după. Speranţa că, după trei ani de practică a meditaţiei, a tai chi, a aikido sau a yoga… eu nu voi mai fi acelaşi, nu are sens. Dogen, fondatorul şcolii Soto Zen din secolul al 13-lea, combătea această iluzie punând cu regularitate călugărilor săi această întrebare: „Dacă tu nu găseşti marele calm aici şi în acest moment, îl vei găsi unde şi îl vei găsi când?”

„Fiind în deplină atenţie faţă de suflul care, de la sine, vine şi pleacă, eu sunt în atenţie faţă de tot corpul viu în unitatea sa (Leib; IchLeib), care este domeniul calmului, al marelui calm.”

Eu cred că este una din marile erori ale omului occidental atunci când se angajează pe ceea ce, în Orient şi în Extremul Orient, se numeşte o cale, un drum de transformare: a proiecta şi a spera transformarea legitim dorită în viitor. Este vorba de a recunoaşte, în imediat, ceea ce se prezintă prin intermediul simţirii şi trăirii fără a necesita intervenţie intermediară. Şi atunci când recunoaştem aceste calităţi de a fi, calmul interior, pacea interioară, care nu sunt datorate faptului că am fi budişti, creştini sau atei, ci simplului fapt că suntem toţi fiinţe umane, avem un bun motiv pentru a relua, a doua zi, exerciţiul care permite şi favorizează trezirea la natura noastră esenţială. Astăzi, împreună cu Graf Dürckheim, eu pot spune că ceea ce mă interesează în zen este ceea ce această tradiţie conţine ca universal uman.

Jacques Castermane a fost elev şi discipol al lui Graf Dürckheim din 1967 şi până la moartea sa în 1988. El a fondat şi predă la Centrul Dürckheim, în Drôme, Franţa.

Adresse postale:

Centre Dürckheim - 1015, rte des Reys de Saulce - 26270 Mirmande 

Tél : (+33) 04 75 63 06 60 - contact@centre-durckheim.com

De către egoul nostru calea este barată.

Noi vedem omul tensionat între doi poli: esenţa sa şi eul său mundan. De o parte se ridică eul său condiţionat de spaţiu şi timp, preocupat de fericirea şi de sănătatea sa. Vizavi de acesta se ridică esenţa, modalitatea prin care o viaţă mai mare este prezentă în noi şi ne caută.

De către eul nostru, calea spre această esenţă este barată.

De unde exigenţa de a da drumul contra-acţiunilor care se opun acestei esenţe vii şi o împiedică; a da drumul, începând cu corpul (Leib). Mişcarea originară este întotdeauna lăsarea în umeri, alunecarea în bazinul nostru, devenirea una cu solul. A da drumul, de la cap la picioare, şi a parcurge astfel corpul întreg. de fiecare dată când descoperim o tensiune rămasă, care semnifică o protecţie contra lumii, este important să reluăm totul de la zero: ne destindem şi ne deschidem, simultan cu darul care este respiraţia.

Karlfried Graf Dürckheim