Scopul meditaţiei?
Trezirea fiinţei umane la adevărata sa natură!
Sursa foto: captură din înregistrarea video de mai jos, menţionată spre finalul paginii:
Conţinutul acestui video este tradus în româneşte ca text la finalul acestei pagini (06.07.2019, orele 20:30)
Meditaţia – zazen – participă deci la transformarea persoanei în globalitatea sa şi în unitatea sa.
Ideea de schimbare nu a schimbat niciodată pe nimeni. Nu există schimbare decât în actul de schimbare!
Schimbare! Este angoasant pentru „eul” care caută să se fixeze într-o manieră de a fi, o manieră de a face şi o manieră de a gândi definitivă, stabilă.
Noi nu deţinem stăpânirea asupra schimbării. A fi înseamnă a deveni, a deveni înseamnă a fi. Acest proces nu ţine de resortul eului.
Ceea ce ne propune zenul nu este să ajungem la stăpânirea schimbării, ci la stăpânirea exerciţiului care eliberează procesul care este transformarea.
Hirano Roshi îşi încheie sejururile de la Centru spunându-ne: „Aveţi încredere în practica zazenului!” Îndoiala vine din faptul că eu nu ştiu unde mă va duce exerciţiul, exerciţiul care are drept scop trezirea la adevărata mea natură !
De unde atracţia actuală pentru metode care se sprijină pe liniştire (réassurance, fr). Mă gândesc la – 100 binefaceri asociate meditaţiei conştienţei depline (mindfulness, probabil, nt.) – (35 binefaceri fiziologice! 44 binefaceri psihologice! 21 binefaceri spirituale!). Aici nu mai este vorba de meditaţie, ci de pre-meditaţie.
Liniştirea (reconfortarea, réassurance,) nu face decât să sporească distanţa de adevăratul sine.
Aceste promisiuni sunt desigur seducătoare atunci când trăim având ca singur punct de sprijin în existenţă eul natural; ego-ul stă în calea procesului creator care duce la experienţa adevăratei noastre naturi.
În Orient şi în Extremul Orient este propusă, de 25 de secole, o meditaţie fără obiect care nu are decât un scop: „trezirea fiinţei umane la adevărata sa natură”.
Ce este de fapt adevărata natură a fiinţei umane?
În acest (scurt) video propun câteva indicaţii destinate persoanelor atrase de meditaţia propusă de K.G. Dürckheim la întoarcerea sa din Japonia unde, pe durata a zece ani, el s-a imersat în lumea zenului.
„Meditaţia zazen este un mijloc de a ne da seama de diferenţa dintre mine cel încă identificat cu eul (agăţat de valorile existenţiale) şi cel care este capabil să pună eul bine antrenat la dispoziţia valorilor fiinţei. Zazen? Înseamnă a repune umanul în om.” (Karlfried Graf Dürckheim).
Jacques Castermane
Sursa: Lettre d'info n°150 - mai 2019, Centre Durckheim, Mirmande, France
Traducerea în româneşte a acestui video:
Nu demult, cu numai câţiva ani în urmă, citeam…, nu, nu citeam…, priveam un film la televiziune. Era un film despre filosoful Martin Heidegger, profesor ca şi Dürckheim, profesor de fenomenologie, şi care, de altfel locuia în apropiere, erau vecini, la 15 km de Rütte (Mţii Pădurea Neagră). Şi am auzit aceste două fraze care m-au ţintuit: Heidegger spune sau scrie: „Trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie. Gândesc (reflectez) pentru că sunt o fiinţă reflexivă.” Nu am mai auzit urmarea…
Trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie. Înseamnă „eu sunt”. Eu sunt totuşi viu. Este animalitatea mea: eu respir, merg, văd, aud, simt, miros. Şi mentalul nu are nimic de-a face cu aceasta. Mentalul este cealaltă frază. Gândesc pentru că sunt o fiinţă care gândeşte. Dar gândirea a căpătat un asemenea loc în toată lumea… acela de a fi om încât se separă de rădăcina sa. Deoarece gândesc, fiind o fiinţă reflexivă, eu cred că sunt ceea ce gândesc eu că sunt. Cred că eu sunt ceea ce gândesc eu că sunt. Şi astfel omul cade în maladia care îi este proprie. Şi pe care un animal nu o cunoaşte. Stare de a fi angoasat, neliniştit, stresat, crispat, agitat, frica subterană – ceea ce vedem astăzi din ce în ce mai mult: burn-outul şi contrariul său: depresia.
Şi ce mi-ar plăcea să rămână din munca pe care am îndeplinit-o prin intermediul:Aikido, tirul cu arcul, ceremonia ceaiului, Dürckheim? Este aceea de a repune această primă frază în centrul vieţii umane. Aceasta este meditaţia. Şi persoanele care vin aici la Centru, vin pentru a gândi altceva, pentru a gândi altfel.. În fond meditaţia este o ruptură de ego. În prezent, meditaţia se practică astăzi ca o metodă care are o mulţime de scopuri diferite: se meditează pentru a te vindeca de insomnie, se meditează pentru dezvoltarea conştiinţei mentale, se meditează pentru a sări cu un centimetru în plus în înălţime, cel mai rău: a medita pentru a-ţi asuma stresul din întreprinderea voastră. Dar este incredibil: a medita pentru a-ţi asuma stresul din întreprinderea voastră. Voi trăiţi într-o întreprindere de o manieră ininteligentă care vi s-a impus şi vi se spune să meditaţi pentru a nu resimţi simptomul acestei maniere ininteligente de a trăi şi de a munci. Ei bine, oamenii sunt împinşi spre burn-out sau spre depresie.
Pentru că se ascunde simptomul, nu ajungem la cauză.
Deci meditaţia nu este o medicină simptomatologică. Se merge la sursă. Foarte la sursă. Este ego-ul. De multe ori Dürckheim spunea: nu este vorba de a vindeca eul care suferă, ci este vorba de a ne vindeca de acest eu, care este cauza suferinţei.
Este o adevărată muncă de dez-egocentrare.
Şi, în final, cuvântul meditaţie nu se referă decât la un singur scop: „Trezeşte-te la adevărata ta natură!” Care nu este ego-ul. Ce este atunci adevărata natură? Eu trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie şi nu am nici o contribuţie la aceasta. Gândesc şi sunt responsabil de aceasta. Şi ceilalţi la fel. Dar nu „trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie”. Aceasta e adevărata natură a omului. Aşadar, iată, eu nu am altceva de făcut şi de spus decât aceasta.
Şi ce mi-ar plăcea să rămână din munca pe care am îndeplinit-o prin intermediul:Aikido, tirul cu arcul, ceremonia ceaiului, Dürckheim? Este aceea de a repune această primă frază în centrul vieţii umane. Aceasta este meditaţia. Şi persoanele care vin aici la Centru, vin pentru a gândi altceva, pentru a gândi altfel.. În fond meditaţia este o ruptură de ego. În prezent, meditaţia se practică astăzi ca o metodă care are o mulţime de scopuri diferite: se meditează pentru a te vindeca de insomnie, se meditează pentru dezvoltarea conştiinţei mentale, se meditează pentru a sări cu un centimetru în plus în înălţime, cel mai rău: a medita pentru a-ţi asuma stresul din întreprinderea voastră. Dar este incredibil: a medita pentru a-ţi asuma stresul din întreprinderea voastră. Voi trăiţi într-o întreprindere de o manieră ininteligentă care vi s-a impus şi vi se spune să meditaţi pentru a nu resimţi simptomul acestei maniere ininteligente de a trăi şi de a munci. Ei bine, oamenii sunt împinşi spre burn-out sau spre depresie.
Pentru că se ascunde simptomul, nu ajungem la cauză.
Deci meditaţia nu este o medicină simptomatologică. Se merge la sursă. Foarte la sursă. Este ego-ul. De multe ori Dürckheim spunea: nu este vorba de a vindeca eul care suferă, ci este vorba de a ne vindeca de acest eu, care este cauza suferinţei.
Este o adevărată muncă de dez-egocentrare.
Şi, în final, cuvântul meditaţie nu se referă decât la un singur scop: „Trezeşte-te la adevărata ta natură!” Care nu este ego-ul. Ce este atunci adevărata natură? Eu trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie şi nu am nici o contribuţie la aceasta. Gândesc şi sunt responsabil de aceasta. Şi ceilalţi la fel. Dar nu „trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie”. Aceasta e adevărata natură a omului. Aşadar, iată, eu nu am altceva de făcut şi de spus decât aceasta.
Este ceea ce Dürckheim numea cealaltă jumătate a terapiei.
La un congres, care are loc şi astăzi, în Austria, la Lindau, psihanalişti, psihoterapeuţi şi psihiatri, aşadar medici, în 1974, Dürckheim era invitat pentru a susţine conferinţa inaugurală. Pentru că s-a aflat că în acea mică localitate (Rütte), din Germania, din Pădurea Neagră el propune o formă de terapie care are drept bază meditaţia, s-a dorit să se ştie mai mult despre acest lucru. şi primul cuvânt pe care l-a spus a fost:
„Dragi Prieteni, terapia pe care o propuneţi dumneavoastră este numai jumătate din terapie. …
„Dragi Prieteni, terapia pe care o propuneţi dumneavoastră este numai jumătate din terapie. …
Este terapia pragmatică, care îşi are utilitatea ei pentru a-l ajuta pe om să funcţioneze în existenţa sa.
Dar există o altă terapie care nu are drept scop acela de a funcţiona bine în existenţă, ci care priveşte viaţa noastră interioară. Această terapie are drept scop de a descoperi acea dimensiune din noi înşine, prea adesea ignorată, propria noastră esenţă…. "
A fost un şoc…
Un şoc salutar deoarece la sfârşitul conferinţei el a spus persoanei care îl însoţea că are o propunere pentru cei interesaţi, şi anume îi invită să i se alăture la meditaţia sa de dimineaţă. Era vorba de până la zece persoane posibil interesate, se presupunea. Deci fusese alocată o mică încăpere pentru a le primi la acea oră a dimineţii.
Dar au fost 150 de persoane interesate. Aşa că au făcut meditaţie în sala de conferinţe. Şi totuşi el a continuat. "Majoritatea contemporanilor noştri sunt tensionaţi în umeri…. Nu văd nici un progres în vindecare atât timp cât oamenii sunt încordaţi în umeri…" Pentru ce? Pentru că cea mai mică încordare în umeri este semnul unei lipse de încredere a omului în totalitate. Şi el a continuat: ceea ce este adevărat pentru umeri este adevărat şi pentru respiraţie, când omul acordă mai multă importanţă inspiraţiei decât expiraţiei.. şi este la fel de adevărat pentru corpul întreg. Este cealaltă jumătate a terapiei. Pentru că ţinuta, forma corporală, respiraţia nu le fac eu: sunt acţiuni ale corpului, sunt intenţii ale fiinţei, dar eu mă crispez, deci eu împiedic aceste acţiuni şi sunt responsabil de aceasta, acesta este mentalul. Deci este de o simplicitate crasă această muncă. Adesea îmi dau seama că noi complicăm problema când ea este de fapt foarte simplă.
Dacă e să rezumăm ceea ce numim Calea vom acorda importanţă acelei prime fraze a lui Heidegger:trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie. Fără să fac nimic pentru aceasta. Aceasta este dimensiunea spirituală a muncii. La fiecare pas sunteţi obligat să spuneţi „nu am nici o legătură”. Desigur, dacă sparg o ceaşcă sunt responsabil de aceasta. Dar eu respir, dorm - respir, sunt trist - respir, sunt supărat - respir, am o dispoziţie bună - respir, respir şi nu fac nimic în acest sens. Deci abordarea fiinţei se face prin experienţă care îmi permite să văd că nu fac nimic în acest sens. Aceasta mă depăşeşte. Dar ceea ce mă depăşeşte nu trebuie conceput ca o transcendenţă exterioară, Fiinţa, ci ca fiinţa imanentă, ceea ce sunt eu în realitate.
Traducerea îmi aparţine, V. J.