În anii 1970, cu ocazia unei conferinţe, Dürckheim declara:
„Omul occidental suferă de mult timp de o formă de viaţă al cărei caracter excesiv duce la ceea ce numim stresul.
Adevărata cauză a acestei maladii nu este suma condiţiilor exterioare, ci absenţa de contact cu propria fiinţă interioară.
Acolo se află şi cauza numeroaselor boli care nu au motive vizibile.
De unde importanţa acestui exerciţiu spiritual care este: cultura liniştii. Pentru ca conştiinţa profundă, conştiinţa senzorială, debarasată de tumultul gândurilor şi al imaginilor despre lume, să dezvăluie ceea ce în fiecare este dincoace şi dincolo de zgomot, de concepte, de imagini.
Cultura liniştii interioare trece prin exerciţiul imobilităţii perfecte a întreg corpului viu în globalitatea şi unitatea sa.
Cultura liniştii interioare trece prin atenţia la simplul „pleacă şi vine” al suflului.
Liniştea interioară nu este absenţa zgomotelor exterioare, ci o stare de a fi pe care nici un zgomot nu o deranjează.”
Ar fi păcat ca termenul MEDITATIE, astăzi aflat pe toate buzele, să-şi rateze obiectul. Când citesc lista „celor o sută de binefaceri ale meditaţiei deplinei conştienţe”, am impresia că termenul „meditaţie” a luat loc în cultura dezvoltării personale care răspunde dorinţelor ego-ului: amplificarea EU-lui, securitatea Eu-lui, confortul EU-lui, permanenţa EU-lui.
Din contră, de mai bine de 25 de secole, ceea ce eu aş desemna ca meditaţia ancestrală este practicată „fără scop”! Acest exerciţiu, indisociabil corporal şi spiritual, are drept sens trezirea la adevăratul sine, care nu este ego-ul. Maestrul zen desemnează această realitate, care este fiecare din noi, ca fiind adevărata natură a fiinţei umane; ceea ce Dürckheim numeşte fiinţa noastră esenţială.
Expresia japoneză pentru această practică este „zazen”; pe care Dürckheim în limba germană o traduce prin „Achtsamkeit Meditation” (meditaţia atenţiei depline).
Dacă practica zazenului este fără scop, aceasta nu înseamnă că este fără efect. Iată un exemplu care răspunde acestei întrebări: <A medita (fără scop) La ce „bun”?>
Anul 1986. Ca în fiecare lună, de cincisprezece ani încoace, iată-mă la Rütte, acest sătuc din Pădurea Neagră unde Graf Dürckheim locuieşte de la întoarcerea sa din Japonia (1947).
Tocmai şi-a sărbătorit cea de nouăzecia aniversare.
„Ce mai faceţi, cum vă simţiţi Graf Dürckheim?”.
Fără cea mai mică ezitare, el îmi răspunde „Bine…da, mă simt chiar bine”.
Fără a vrea să fiu irespectuos, nu mă pot totuşi împiedica să-mi exprim uimirea: „Tocmai v-am văzut urcând scările care duc la biroul dvs. şi se pare că aveţi de acum nevoie de ajutor pentru a urca fiecare treaptă; recunoaşteţi apoi că alterarea maculei vă face să vedeţi din ce în ce mai puţin bine şi… îmi spuneţi că vă simţiţi realmente bine!”
Fără să pară deloc deconcertat de remarca mea, el îmi spune, zâmbind:
„Ah, da, bineînţeles, dacă dvs vorbiţi despre aceasta!”
Dacă vorbiţi despre aceasta! Altfel spus, dacă vorbiţi de starea de bine aşa cum o înţelegem când suntem identificaţi cu această parte din noi care este ego-ul: centrul imaginilor, al gândurilor, al dorinţelor şi al fricilor. La acest nivel de fiinţare, starea de bine rezultă din îndeplinirea a ceea ce EU doresc, a ceea ce EU vreau, a ceea ce EU doresc, a ceea ce Eu caut cu ardoare, a ceea ce EU pretind!
Stare de bine rapid contrariată atunci când se prezintă ceea ce EU nu iubesc, ceea ce EU refuz, ceea ce Eu contest, ceea ce EU dezavuez!
Răspunsul lui Graf Dürckheim nu are nimic de a face cu această stare de bine relativă.
Răspunsul său este răspunsul unui om pe cale care, graţie anilor de exerciţiu, recunoaşte că adevăratul punct de sprijin al fiinţei umane nu este ego-ul, ci această realitate încă prea adesea ignorată: propria sa esenţă.
Prin răspunsul său: „Bine…da, mă simt cu adevărat bine!”, bătrânul înţelept din Pădurea Neagră, dovedeşte că pe acest drum al maturităţii umane care este zenul, meditaţia ancestrală deschide spre o „stare de bine” pe care o putem estima ca fiind starea de sănătate fundamentală a fiinţei umane. O stare de bine care, fără a le nega, nu este sau este mai puţin afectată de încercările existenţiale şi de suferinţele cu care fiecare din noi este în mod obligatoriu confruntat.
A-l invita pe omul actual la o practică meditativă care ar trebui să-i permită să se debaraseze de suferinţă, de durere şi de insatisfacţie aşa cum arunci un kleenex la pubelă este o inepţie. Dacă termenul meditaţie are un sens, atunci este acela de a pregăti condiţiile care permit deschiderea către o altă manieră de a fi faţă de ceea ce contrariază sau importunează micul nostru EU.
Jacques Castermane
