(Scrisoarea pe aprilie 2019 - nu am putut să o traduc la momentul respectiv; dar are un conţinut atât de clar pe tema complexă a vacuităţii căutate în meditaţie încât trebuie tradusă neapărat).
Noi trăim foarte puţine experienţe debarasate de construcţiile noastre intelectuale. Noi nu trăim viaţa, noi argumentăm viaţa, o discutăm pe baza unor credinţe şi a unor cunoştinţe de care nu ne putem desface.
Mentalul se strecoară pe nesimţite în toate momentele vieţii noastre şi aşezarea în linişte ne oferă posibilitatea de a observa gradul nostru de aservire la gândire.
Principiul zenului se interesează de experienţă şi, pentru a face aceasta, ne angajează într-un exerciţiu care preconizează non-gândirea, absenţa de mental. Interdicţia de a gândi pluteşte în minţi ca necesitatea unei absolute vacuităţi. Poate că este bine, pentru noi, debutanţi (sau confirmaţi) pe cale, să lăsăm să coboare din nou această vertiginoasă exigenţă pe un plan conceptibil la nivelul practicii noastre simple.
Când ne aşezăm, în mod evident, vedem toate restricţiile pe care gândirea le impune manierei noastre de a aborda momentul prezent. Există gândurile care ne plasează în afara situaţiei şi cele pe care le interpunem noi între situaţia aşa cum se prezintă şi cea care am vrea noi să fie. Şi astfel noi nu suntem niciodată acolo unde suntem şi dacă credem că suntem acolo este cu această dorinţă de a urmări o anumită idee despre sine, în continuitatea unei istorii, refuzând tot ceea ce poate exista ca aleatoriu şi neprevăzut.
Iată cum lucrează gândirea: menţinerea unei stabilităţi iluzorii atât de necesare egoului. A gândi situaţia înseamnă a o reduce la o condiţionare care restrânge maniera noastră de a ne percepe, de a-l percepe pe celălalt şi lumea. Înseamnă, de asemenea, şi a restrânge realitatea la un cadru de referinţă care ne permite să nu concedem nimic din iluziile, din aşteptările noastre. A gândi înseamnă a refuza viaţa aşa cum este, aşa cum se prezintă, înseamnă a-i prefera o anumită permanenţă, deci o anumită securitate, şi aceasta nu are nimic de domeniul curajului, şi nici al noului.
Non-gândirea este aşadar un travaliu asupra noastră care constă în a ne abstrage din orice formă de conştiinţă personală asupra situaţiei, oricare ar fi aceasta (conştiinţa de a fi cineva, de a şti ceva) şi de a substitui cuvântului conştiinţă simpla prezenţă. Este descoperirea unui alt tip de relaţie cu realul care va bulversa practica noastră, descoperirea intimului din noi înşine pe cale de a simţi şi a se simţi în mijlocul unei situaţii. A percepe realul şi a ne simţi în totalitatea noastră deplină pe cale de a percepe realul. Aici ne este dată şansa de a pătrunde trăirea, experienţa aşa cum apare, de a-i aprofunda esenţa, pe care nu am putea niciodată să o închidem într-o cunoaştere, ceea ce ne scapă de îndată ce credem că am cuprins-o, ca o „apariţie pe cale să dispară”. Nu aici, oare, ni se prezintă vacuitatea, absenţa egoului?
Această întâlnire a intimului din noi cu realul cere o acuitate perceptivă susţinută de rigoarea ţinutei. Practica ne oferă astfel gustul cu totul aparte al unei uimiri participative la ceea ce se prezintă. Nu poate exista sesizare imediată a realităţii alta decât aceasta, ea nu este limitativă ca cea a unei gândiri care se opreşte la ceea ce ştie. În aşezarea în meditaţie noi suntem astfel conduşi să urmărim ceea ce ignorăm. Nu eşti meditant pentru că te aşezi pe o pătură câteva minute pe zi, eşti meditant atunci când, practicând această acuitate perceptivă, eşti împins, fără să cauţi, spre „această posibilitate de a sesiza esenţialul” (după frumoasa expresie a lui Eric Baret).
Non-gândirea se experimentează într-o simplă prezenţă, un ansamblu de acţiuni care constă în a ne lăsa să simţim şi a ne lăsa să consimţim. Retragerea ego-lui nu lasă un vid, ci el cedează pasul unei prezenţe care rezidă în unitatea corpului şi a situaţiei, o unitate care consimte perfect la momentul prezent şi care nu lasă nici un loc mentalului.
Non-gândirea nu trebuie să fie o căutare în cursul meditaţiei, ea se prezintă în mod natural atunci când apare consimţământul nostru deplin la momentul prezent.
http://www.centre-durckheim.com/v2/LettreDinstAvril2019b.pdfSursa: scrisoarea pe aprilie 2019 a Centrului Dürckheim din Franţa: