Suferinta nu dispare: doare la fel de mult, dar este trãitã altfel.
Omul în care "viaţa a reuşit" nu devine un supraom, cineva deasupra durerii.
Când un om îsi acceptã si suportã cu curaj suferinta,
- inclusiv în meditatie, poate chiar zile întregi -
vine un moment când se simte ca trecând printr-un zid
şi omul devine liber si deschis pentru ceva necunoscut pânã atunci.
(KGD)
Omul care a atins majoratul (a se vedea aici – când omul devine expresia fiinţei sale esenţiale) dovedeşte aceasta nu numai prin afirmarea credinţei sale, ci prin forţa înrădăcinării sale în experienţa FIINŢEI dincolo de spaţiu şi timp, prin forţa sa atunci când suportă insuportabilul şi acceptă inacceptabilul. Ceea ce presupune şi forţa de a-şi continua, treaptă cu treaptă, transformarea sa. Doar cel care este înrădăcinat în profunzimea Fiinţei esenţiale poate suporta teama de a suferi a eului său. Pentru el o armonie scutită de suferinţă nu este singurul criteriu valabil, nici absenţa conflictelor valoarea cea mai înaltă. Cel care rămâne în spiritual va fi singurul capabil să suporte dezordinea lumii fără să simtă amărăciune din cauza aceasta iar suferinţa pe care totuşi o resimte va fi fructuoasă.
Este imatur cel care crede că poate învinge definitiv angoasa, tristeţea şi disperarea. Este major, din contră, cel care găseşte în pericolele permanente ale imperfecţiunii vieţii un mijloc mereu nou de a nu se identifica cu eul său anxios, trist şi disperat, ci de a-l dizolva la contactul profunzimii. El este atunci copleşit şi neîncetat transformat prin forţa profunzimii. Personalitatea sa este tot mai puternic marcată de Fiinţa sa esenţială, tot mai mult dirijată de iubire şi transformată chiar şi în slăbiciunile sale. Sub semnul unei transparenţe crescânde, el poate atunci să dea expresie prezenţei ei în această lume.
(K.G.Durckheim - La Voie de la Transcendance, pag.44)
