Gorze, mai 2018
„Fiţi perfecţi, aşa cum şi Tatăl vostru din ceruri este perfect.”(Matei 5,48)
sau despre „perfecţiune” în mijlocul vieţii ordinare…
Dragi Prieteni,
Maturitatea spirituală nu vrea să spună a deveni perfect în sensul în care înţelegem în mod obişnuit acest cuvânt, ci mai degrabă a deveni întreg, totalmente noi înşine şi totalmente prezenţi aici şi acum. A tinde spre „perfecţiune” în inima însăşi a imperfecţiunii, am putea spune a „distracţiei” („distraction” are un dublu sens şi autorul, punând ghilimelele, cred că le-a avut în vedere pe amândouă: neatenţie[distragere] şi distracţie, n.t.)!
Există o intensitate de prezenţă care este justă; ea e cea ce trebuie să fie pentru ca viaţa să „răsune” în noi în ceea ce are ea mai perfect aici şi acum. Sen-Tsang, maestru zen, învaţă că perfecţiunea nu începe să răsară decât atunci când suntem fără nelinişte apropo de lipsa noastră de perfecţiune. Fără comprehensiunea unei posibile perfecţiuni în mijlocul vieţii ordinare, spiritualitatea poate să ne descurajeze. În fapt, este „perfect” cel care este una cu ceea ce este…
Adevărata practică este răbdarea în exerciţiul lui „DA” în faţa clipei prezente: a nu mai vrea ca ceva special sau neuzitat să se întâmple. De îndată ce mă surprind străduindu-mă şi având aşteptări, eu ştiu că m-am distanţat de „marea perfecţiune”. Totul este fundamental nesigur şi schimbător… „Totul trece”, cum spune Tereza de Avilla.
Să invităm deci inima noastră să se aşeze într-un loc calm şi să o lăsăm să experimenteze, cât mai liniştit posibil, inevitabilele plecări şi veniri ale emoţiilor şi ale evenimentelor, ale luptelor şi ale succeselor din lume. În mijlocul a toate acestea, a rămâne în pacea inimii profunde înseamnă a răspunde vocaţiei noastre: a deveni artizan al păcii.
Aceasta implică să ne trezim faţă de emoţii, ceea ce înseamnă a le resimţi, nici mai mult, nici mai puţin. Restul va urma… Este vorba de a cultiva o prezenţă calmă şi nu de a schimba „în mod eroic” „climatul” nostru interior: Eu sunt martorul silenţios care observă conţinutul vieţii mele pe moment. Acest conţinut mu este identitatea mea, el este în mine, dar eu nu sunt el. Eu pot observa o personalitate şi un temperament, un eu condiţionat şi limitat, dar, în acelaşi timp, în inima acestei constatări, pot presimţi o dimensiune care înglobează şi transcende acest conţinut.
Din ceea ce observăm în noi înşine emerge o dimensiune non condiţionată pe care în creştinism o numim spirit (pneuma). Să nu încercăm să devenim perfecţi, ci să lăsăm perfecţiunea să se facă în noi… Calea spirituală este o cale de vindecare şi această vindecare este o reunificare a naturii noastre esenţiale şi a eului nostru existenţial, căci diviziunea domneşte în inima noastră de când ne-am separat de sursa noastră interioară prin emergenţa conştiinţei conceptuale. Această conştiinţă este necesară, desigur, dar ea nu trebuie să guverneze ca dictator asupra vieţii noastre.
Faptul de a re-întreţine legătura cu Sursa vindecă natura noastră. Ea nu schimbă fundamental această natură, ci o transfigurează, o face „perfectă”. Noi nu trebuie să devenim un altul. Atenţie la identificări şi la proiecţii! Noi blindăm adesea inima noastră (inimă de piatră) şi o apărăm de lume, dar şi de noi înşine.
Inima care se trezeşte devine blândă şi umilă, adică fără apărare. Ea autorizează toate durerile frumuseţile vieţii. „Învăţaţi de la mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima”, spune Christos. Tocmai această inimă deschisă şi tandră are capacitatea de a transforma lumea.A plânge cu cei ce plâng şi a te bucura cu cei ce se bucură… Templele budiste asiatice sunt pline de reprezentări de Budha-şi senini, dar şi de Budha-şi care plâng, şi de Budha-şi încoronaţi reprezentaţi cu săbii de foc… Ne amintim de Isus plângând asupra Ierusalimului şi alungând comercianţii din Templu după ce a făcut un bici din funii!
Christos spune şi: „sufletul meu e trist”. El nu se identifică cu această emoţie care locuieşte în sufletul său şi pe care o resimte în corpul său. Componenta psiho-somatică este spaţiul în care se desfăşoară emoţiile noastre, şi uneori acestea „înţeapă, muşcă, sfâşie!”Atunci, în acele momente şi în fiecare moment de val emoţional, oricare ar fi climatul şi intensitatea acestor valuri, în loc să judecăm sau să ne judecăm, să „lăsăm să se odihnească această inimă obosită”; să ne regăsim centrul, axa şi suflul nostru.
În această eliberare a inimii şi în deschiderea care rezultă de aici acţiunea justă devine posibilă. Când emoţiile sunt libere să fie ceea ce sunt ele, când inima poate să se exprime liniştit, fără să se preocupe de opinia altora, atunci această libertate se extinde la toate aspectele din noi înşine.Un maestru zen numeşte punctul culminant sau fructul antrenamentului zen: „A fi fidel sie însuşi şi Vieţii.” Dacă credem că „spiritual” înseamnă a fi calm şi fără agitaţie, noi riscăm puternic să ne exersăm în a deveni un splendid „ipocrit”…
Tentaţia este câteodată mare: de a fugi de noi înşine şi de a ne identifica cu un rol sau cu o funcţie care ne securizează şi ne procură o anumită linişte. A merge spre necunoscutul din noi înşine este un drum plin de suferinţe, de decepţii şi de căderi pentru egoul nostru, a cărui singură grijă este de a-şi asigura o viaţă fără frecuşuri.
În loc să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, preferăm să căutăm mai întâi confortul nostru! Toate emoţiile care ne traversează în fiecare clipă ne cer toată atenţia noastră binevoitoare. Înţelepciunea emoţională a inimii este simplă: a ne accepta emoţiile omeneşti pentru a elibera energia noastră care este delapidată şi ca absorbită de aceste găuri negre din psihismul nostru când nu mai suntem conştienţi de ceea ce se petrece în noi.
În prezenţa la ceea ce este, o transformare remarcabilă poate să se opereze în noi: Tandreţea şi înţelepciunea cresc în noi în mod natural. Faptul de a acorda spaţiu dependenţelor noastre şi nevoilor noastre profunde dezvăluie o plenitudine ascunsă. Fericirea şi iubirea încep să se desfăşoare în noi şi frica de „a nu fi la înălţimea” provocărilor din viaţa noastră dispare. O calitate de profunzime invadează fiinţa noastră întreagă, şi din această profunzime ţâşneşte o apă vie care ne astâmpără setea şi care în acelaşi timp ne sporeşte setea.
Pere FrancisPreşedinte Bethanie, France, Site web: http://www.centrebethanie.org/
Originalul scrisorii în franceză - Lettre nr. 152 - pe site-ul Centrului Bethanie aici:
Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.