Scrisoare trimestrială de încurajare la o practică cotidiană a meditaţiei atenţiei depline.
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg!
Această exclamaţie defineşte mentalitatea omului occidental.
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg pentru ce trebuie exersată imobilitatea absolută pe timpul zazenului?
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg diferenţa dintre ceea ce Dürckheim numeşte „corpul pe care îl avem” şi ceea ce el numeşte „corpul care suntem”?
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg rostul acestui mers lent (Kin Hin) între două perioade de zazen(meditaţie)?
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg la ce bun să practic zazenul, atunci aş putea să încep să practic!
Promotorii unei meditaţii numite moderne, aşa-zis inspirată din meditaţia budistă (calificată ca fiind meditaţia ancestrală), răspuns la aceste întrebări şi la multe altele.
Având ca garanţie necesitatea imperioasă a obiectivităţii ştiinţifice.
Iată ce scrie un cercetător în neuroştiinţe[1]: „Există astăzi multe cercetări asupra creierului călugărilor care meditează şi care demonstrează ce se petrece atunci când noi medităm.”
Nu ar fi mai obiectiv, şi deci raţional, să concludem că aceste cercetări demonstrează ce se petrece atunci când „acest” călugăr meditează? Meditaţia este un câmp de experienţă individual. Cum scria C.G. Jung „Elefanţii, aşa ceva nu există; există de fiecare dată un elefant!”
Ceea ce îi scapă unui cercetător ştiinţific obsedat de măsuri cantitative (scanner, IRM, EKG etc) este trăirea subiectivă, trăirea interioară intimă a persoanei care meditează.
Meditaţia ancestrală nu are nimic de a face cu înţelegerea în care se închide spiritul occidental.
Înţelegerea! Acest cuvânt desemnează facultatea intelectuală de a înţelege, de a concepe, de a sesiza ceea ce este inteligibil. Înţelegerea este mijlocul de cunoaştere raţionată prin opoziţie cu cunoaşterea senzorială şi intuitivă.
Prezenţa la Centru, luna trecută, a venerabilului Hirano Katsufumi Roshi, confirmă cât de bine a integrat Graf Dürckheim ceea ce, după sejurul său în Japonia timp de 10 ani, a desemnat el ca fiind spiritul oriental; cheia înţelegerii meditaţiei propuse de Budha, cu mai mult de 25 de secole în urmă.
Imediat ce s-a instalat în Japonia (1938), Graf Dürckheim, doctor în filozofie şi doctor în psihologie, caută să înţeleagă ce este zenul, bazându-se pe această înţelegere proprie tradiţiei occidentale. Până în ziua în care Daisetz Teitaro Suzuki[2] îi spune, într-un mod convingător, că este imposibil de realizat ce este zenul sprijinindu-ne pe gândirea discursivă, pe raţionament, pe inteligenţă – în funcţionarea sa intelectuală. Singurul mod de a aborda zenul este de a te supune la practicarea unui exerciţiu. Exigenţă cu atât mai uimitoare pentru omul occidental care înţelege că, printre exerciţiile care îi sunt propuse, există, de exemplu, tirul cu arcul tradiţional (Kyudo), arta luptei cu sabia (Kendo), caligrafia (Shodo) sau meditaţia silenţioasă şi fără obiect (zazen).
I-a trebuit multă abnegaţie şi umilitate, acestui profesor de facultate, pentru a nu rămâne închis în abordarea realului cu care era obişnuit şi a se angaja pe o Cale care nu este altceva decât un drum de exerciţiu şi de experienţă predat de un Maestru.
În lumea zenului se spune: „Calea este tehnica; tehnica este calea”.
Iată răspunsul dat de Hirano Roshi unui participant care spunea că nu înţelege importanţa acordată exerciţiului mersului lent (foarte lent) propus între două perioade de zazen.
„Când, după zazen, exersăm exerciţiul mersului lent (Kin Hin), atenţia la picioare este importantă. Modul nostru de a merge face parte din practicile importante din zen. Persoanele care au practicat mult se remarcă prin frumuseţea şi demnitatea manierei lor de a merge. În viaţa de toate zilele, noi trebuie să îndeplinim cu seriozitate şi ardoare ceea ce avem de făcut pe moment; fiecare lucru, unul câte unul, cu grijă fără a-l fuşeri”.
Maestrul zen nu caută să ştie ce se petrece în creier atunci când exersează mersul lent. El descoperă, în cursul unei practicii zilnice neîncetat reînnoită, că acest exerciţiu participă la procesul de transformare de sine; până la experienţa marelui calm care emană din adevărata noastră natură, din propria noastră esenţă.
Răspunsul maestrului zen atrage atenţia asupra trăirii interioare a persoanei aflate pe cale.
Tezelor savant elaborate „apropo” de meditaţie şi de exerciţiile meditative, zenul le preferă exerciţiul contemplării silenţioase a ceea ce în fiecare fiinţă umană este înainte de ştiinţă, înainte de psihanaliză, înainte de filozofie, înainte de gândire, înainte de raţionamente.
Ce este înainte? La origine? La începutul existenţei noastre?
Foarte simplu: irealizabilul! (l’infaisable)Ceea ce nu este de resortul a „gândesc pentru că sunt o fiinţă gânditoare”, ci a „trăiesc pentru că sunt o fiinţă vie”.
De exemplu, clipă de clipă eu respir şi fără participarea mea.
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg !
Eu nu practic meditaţia zen pentru a înţelege ceva. Eu practic zilnic acest exerciţiu pentru a mă lăsa sesizat de irealizabil; acţiunile fiinţei care participă la dezvoltarea fiinţei umane, la a deveni noi înşine.
Respir, deci sunt! Şi puţin contează ce se petrece în creier atunci când angajez atenţia la InspirExpirInspirExpirInspirExpir…
Ceea ce descopăr, ceea ce simt şi resimt, ceea ce iarăşi şi iarăşi mă uimeşte, este că în cursul acestui exerciţiu, totul în mine se calmează.
[1] Richard Davidson - cercetător în neuroştiinţe – Universitatea din Wisconsin – Madison.[2] Daisetz Teitaro Suzuki (1870-1966) a jucat un rol important în interesul pentru zen în Occident. Acest savant l-a introdus pe Graf Dürckheim în şcoala în care a practicat tirul cu arcul. A se citi Prefaţa cărţii lui Eugen Herrigel, Zenul în arta cavalerească a tirului cu arcul (1953); tradusă şi în româneşte de Editura FOR YOU.
Programul centrului pe 2018 aici: http://www.centre-durckheim.com/v2/Programme2018d.pdfAdresse postale:Centre Dürckheim - 1015, rte des Reys de Saulce - 26270 MirmandeTél : (+33) 04 75 63 06 60 - contact@centre-durckheim.com