luni, 4 mai 2015

Metanoite. Sensul experienţei religioase.

Sarcinii psihologiei profunzimilor, a cărei datorie este de a permite cunoaşterea obstacolelor şi a rezistenţelor pe calea Fiinţei esenţiale şi de a ajuta să fie suprimate, trebuie să i se adauge practica, Exercitium ad integrum. Aceasta înseamnă înainte de toate exerciţiul unei practici meditative care culminează cu o viaţă meditativă. Scopul lor nu va fi înţelegerea mai profundă a unei reprezentări religioase sau a unui text sacru, ci transformarea omului întreg în vederea transparenţei. Semnificaţia meditaţiei şi a tuturor practicilor meditative va fi atunci transparenţa pentru Transcendenţa care ne este imanentă, nouă şi tuturor lucrurilor. Scopul acestei metamorfoze va fi un om care a distrus zidurile care îi limitează şi îi protejează Eul natural. Acest Eu trebuie să fi învăţat să abandoneze aparenţele pentru a-şi putea întâlni umbra esenţială – Fiinţa esenţială refulată. Aceasta trebuie să devină perceptibilă şi să se manifeste în maniera lui de a simţi, de a cunoaşte şi de a structura lumea, dar mai ales în modul pe care-l va avea el însuşi de a deveni conform cu Fiinţa sa esenţială. Această transformare nu priveşte doar comportamentul său în lume, ci sinele său ca Persoană. 
O astfel de metamorfoză a omului ar trebui să fie sensul şi scopul oricărei formări teologice. Aceasta nu ar trebui să se istovească într-o asceză făcută în numele unei morale teologice şi care să conducă la o etică de bună conduită, ci, în sensul unei „metanoite, ar trebui să conducă la Marea Întoarcere şi la Metamorfoza omului natural în om iniţiatic, cel care îşi fondează existenţa pe Supra-natură. A reduce o formare la fondarea unei etici, înseamnă a face din fariseul fidel legii un model, şi înseamnă a risca să confundăm Crucea lui Christos cu „Crucea Roşie”.

K.G. Durckheim – Von der Erfahrung der Transzendenz, pp 20-21
capitolul Experienţa religioasă. Condiţiile unui dialog fructuos.