joi, 19 octombrie 2017

Daisetz Teitaro Suzuki - Est si Vest



Câteva pagini din Prelegeri despre budismul Zen de D.T. Suzuki 
din volumul Budismul Zen şi psihanaliza, Editura TREI, pot fi citite aici:


Detalii carte pe site-ul Editurii TREi aici:


marți, 26 septembrie 2017

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"



Relaţia dintre om şi Dumnezeu este înfăţişată, în general, astfel: omul recunoaşte în Dumnezeu pe cel atotputernic, cel căruia  el îi datorează supunere, cel pe care îl cheamă în dificultăţi şi cel prin care poate găsi, în ultimă instanţă, fericirea, securitatea şi pacea. Omul are nevoie de Dumnezeu. El are nevoie de el pentru a nu dispera, pentru a suporta cruzimea lumii şi pentru a surmonta, în final, angoasa în faţa morţii, cât şi angoasa în faţa vieţii.
Dumnezeu este puterea, independentă de om, care îl domină, îl gratifică sau îl nimiceşte. Putere care faţă de om când se manifestă, când se ascunde, care îi vorbeşte sau păstrează tăcerea. Omul este dependent de Dumnezeu. Totuşi, a vedea numai astfel relaţia dintre om şi Dumnezeu corespunde unui anumit stadiu de evoluţie umană. Este stadiul în care omul transferă tot ceea ce depăşeşte orizontul experienţei naturale şi înţelegerea eului profan în afară, într-o transcendenţă de dincolo, care are laturile ei de umbră şi de lumină dar care, în orice caz, dispune de puteri nemărginite în privinţa lui. Acest mod de a vedea se schimbă atunci când anumite experienţe îl fac să descopere că nu tot ceea ce este dincolo de orizontului lui obişnuit trebuie să fie neapărat „în afara lui”, ci că există o realitate care, într-adevăr transcende orizontul său natural, dar în acelaşi timp îi este imanentă omului şi constituie adevăratul său nucleu, Fiinţa sa esenţială. Cu această recunoaştere se deschide o nouă înţelegere a raportului dintre om şi FIINŢA divină.
Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

duminică, 10 septembrie 2017

Jaques Castermane - Sfârşitul zilei (scrisoarea de informare-sept. 2017)



Este o apelare la o operă a unui prieten, sculptorul belgian André Willequet[1].
Doi bătrâni, aşezaţi pe o bancă, par să aibă infinit de mult timp interior. Am putea spune că ei aşteaptă… fără a aştepta nimic. Această operă, comandă a unei comune din împrejurimile Bruxelles-ului, a luat loc într-o grădină în faţa unei case pentru persoane vârstnice. Abia apucasem să-i spun lui André Willequet cât de mult mă impresionează calmul pe care îl răspândeşte opera sa, că el mi-a spus: „Tocmai am aflat că persoanele care trăiesc în acea casă au făcut o petiţie pentru ca această sculptură să fie retrasă: îi deprimă, spun ei.

Bătrânii! Un cuvânt şocant căruia i se preferă eufemismul: „senior”!
În majoritatea internatelor pentru seniori sunt propuse activităţi de încurajare şi terapii de invitaţie care caută să convingă persoana vârstnică că încă îi este posibil să trăiască… ca şi înainte. Acest gen de sistem terapeutic îmi pare suspect. Cu atât mai mult cu cât centrul de interes al persoanei vârstnice nu ar trebui să se situeze în domenii în care în mod inevitabil ea va regresa, ci în acest domeniu în care, până la sfârşitul vieţii, va putea să crească: maturaţia interioară, împlinirea interioară. Sensul bătrâneţii nu mai este acela de a accede la performanţe exterioare, ci la maturitatea interioară.
De aceea, practica meditaţiei atenţiei depline atrage numeroase persoane care abordează vârsta a treia.
60… 70… 80… ani! Iată momentul de a ne trezi la acea stare de sănătate fundamentală, calmul interior, prea adesea neglijat în cursul vârstei adulte.
Pacea interioară face parte din virtualităţile pe care le trezeşte exerciţiul „non-acţiunii”, cel de „a nu face nimic”.
Sculptura lui André Willequet reprezintă două persoane în vârstă care par libere de acea stare de a fi tulburat, agitat, neliniştit, care conduce la consumarea supraabundentă de anxiolitice.
Nemişcate, cu mâinile încrucişate, ele rămân – aşezare în linişte – în acest domeniu prea adesea dispreţuit de omul adult – momentul prezent - .
Ce mister, ce miracol (exclama un bătrân călugăr zen după o jumătate de oră de exerciţiu de meditaţie), prin atenţia deplină la simplul „vine-şi-pleacă” al suflului… totul în mine se calmează!



[1] André Willequet, sculptor belgian (1921-1998)

Sursa:http://www.centre-durckheim.com/ 

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...


De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.
K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173

luni, 28 august 2017

Despre eternitate, dubla origine, trezirea la CALE, destinul omului...



Un fragmenţel tradus din Der Ruf nach dem Meister despre Povestea noastră mai Mare 
Eternitatea, care iluminează moartea, nu este o durată veşnică – finitul continuu la nesfârşit – ci este o realitate verticală care stă perpendicular pe planul oricărei finitudini, care este fixată între un început şi un sfârşit. Adversarul VIEŢII îl induce în eroare pe om, făcându-l să creadă că, dincolo de finitudinea sa, nu poate sesiza nimic. Conştiinţa obiectivă îi serveşte demonului de capcană pentru a-l reduce pe om la a nu lua în considerare decât ceea ce poate fixa într-o definiţie. VIAŢA nu se lasă fixată. Dar cum, în cazul omului, ocolul conştiinţei obiectivante face parte din CALE, o şi mai lungă evoluţie îi este necesară atunci pentru a se elibera de ea.
Ţine de fatalitatea destinului omului să fie captiv al eului său şi, astfel, să-şi uite dubla origine. Omul este un cetăţean a două lumi. Ca fiu al pământului el aparţine lumii spaţio-temporale, limitate şi condiţionate. În acelaşi timp este şi fiu al cerului, al unei FIINŢE absolute şi infinite, dincolo de timp. În lumea eului său natural, toate au un început şi un sfârşit. În împărăţia Fiinţei sale esenţiale, nu există nici început şi nici sfârşit, nici naştere şi nici moarte. Tot ceea ce trăieşte în această lume îşi are moartea sa. VIAŢA însă, Marea Viaţă, care este prezentă în Fiinţa noastră esenţială, este dincolo de viaţă şi de moarte. A ne trezi la CALE înseamnă a ne aminti de dubla noastră origine şi a auzi vocea exigentă şi plină de promisiune din noi care ne cheamă la forma de viaţă care uneşte cerul şi pământul într-un al treilea.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister (ultimele pagini)
…am reusit sã termin traducerea cărţii...în mare...

duminică, 20 august 2017

K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment



Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister
3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului
Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.
Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.

luni, 31 iulie 2017

K.G. Dürckheim - Zenul si noi - 2


Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir
© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag
INTRODUCERE ŞI PREAMBUL

De ce ne interesează Zenul pe noi?
De ce ne interesează Zenul pe noi, occidentalii? Numele lui este astăzi pe toate buzele. Toate publicaţiile despre budismul Zen găsesc cititori avizi. De unde vine această misterioasă forţă de atracţie? Este o modă? O tendinţă de exotism? O fugă din faţa propriilor noastre probleme spre un univers îndepărtat? Toate acestea pot să intre în joc. Dar forţa de atracţie a Zenului este făcută din altceva.