duminică, 10 februarie 2019

Jacques Castermane - Hara, expresie a fiinţei


Interviu apărut în revista Regard bouddhiste

Este suficient să privim această fotografie pentru a vedea ce este hara. Este Dürckheim care merge pe un drum înzăpezit aproape de căsuţa sa din Pădurea Neagră: pentru mine, emană din acest ansamblu de gesturi care este actul de a merge, o impresie de unitate şi ceea ce numim hara; nu mai există opoziţie între corp şi suflet, corp şi spirit.

Regard Bouddhiste: Auzim adesea vorbindu-se despre hara în artele marţiale şi alte discipline. Cum am putea defini exact hara?

Jacques Castermane: Acum 20 de ani aş fi putut să vorbesc trei sferturi de oră despre aceasta, şi astăzi spun că ceea se numeşte Hara, în Japonia, este insesizabil prin gândire; ceea ce nu vrea să spună că realitatea care se ascunde în spatele acestei kanji este incognoscibilă. Iată dificultatea pentru omul occidental atunci când este confruntat cu expresii ca haraaikido sau kokyu. Noi suntem tentaţi să le captăm prin intermediul conştiinţei care obiectivează, care conceptualizează, raţionalizează, şi credem că le-am înţeles. Este foarte dificil să vorbeşti despre hara. Încât este mult mai simplu să practici exerciţiile care permit să descoperi hara. Este ceea ce eu am avut şansa să fac de la vârsta de 20 de ani, atunci când am început practica aikido. Maestrul artei (Masamichi Noro), nu contenea să ne spună să practicăm cu „hara”. Această injoncţiune era urmată de o demonstraţie care era în acelaşi timp spectaculară, estetică, liberă… Dar nu exista niciodată explicaţie, ne întrebam de bună seamă ce trebuia făcut.

Mai târziu, după ce am descoperit cartea lui Karlfried Graf Dürckheim, Hara, centrul vital al omului, am asistat la un colocviu unde el era prezent. Am uitat tot ce spusese, dar nu mă puteam desprinde de impresia pe care o aveam, văzându-l aşa cum era. Când vorbea, îmi dădea impresia de a fi ceea ce spunea. Vorbea despre calm, despre seninătate, despre încredere, şi era bulversant. Aveam în faţa mea un om senin, calm şi încrezător. Acest om era expresia însăşi a ceea ce desemnăm prin cuvântul hara. După colocviu, el m-a invitat să-l vizitez în Pădurea neagră. M-am dus acolo şi întâlnirea a fost atât de bulversantă încât am lăsat tot ceea ce făceam în Belgia, cabinetul meu de kino, prietenii, familia…

miercuri, 23 ianuarie 2019

Paul Tournier - Invizibilul al Treilea. Transcendenţa ca experienţă

Paul Tounier (1898-1986)
Am tradus zilele acestea un eseu, mai bine zis o mărturie din propria experientă de practică a medicinei, scris în 1966 de medicul Paul Tournier, fondatorul medicinei persoanei

Despre autor pe Wikipedia.ro aici.

Este autorul cărţii inspirate Medicine de la personne, publicată în 1940, şi apoi a multor altora care arată evoluţia gândirii sale de-a lungul timpului.
Existã multi bolnavi pentru care medicamentele si regimurile nu sunt decât un paleativ pentru cã rãul(boala) care îi locuieste este mai profund si, adesea, pacientul nu îi permite medicului sã îi analizeze motivele reale ale acestui rãu(boalã). Este vorba, în general de o dereglare mai profundã, în general impenetrabilã, pe care numai un examen de constiintã o poate decela. Aceste simptome, dr. Paul Tounier le numeste "probleme de Viatã". (de pe coperta spate a cartii).Un must-readEu am descărcat-o de aici:
http://www.paultournier.org/autre/Medecine_de_La_Personne.pdf


Textul originar: Der Unsichtbare Dritte,
din volumul TRANSZENDENZ ALS ERFAHRUNG. BEITRAG UND WIDERHALL
O.W. BARTH Verlag, 1966,
volum omagial cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă de către K.G. Durckheim

Compatriotul meu, HEMI-FREDERIC AMIEL, notează în jurnalul său din 26 octombrie 1875: "Orice origine este un mister. Principiul oricărei vieţi individuale sau colective este un mister, adică ceva iraţional, inexplicabil şi indefinibil. Conceput pentru final: fiecare individualitate este o enigmă insolvabilă si nici un început nu poate fi explicat. Deşi tot ceea ce a devenit poate fi explicat retrospectiv, originea însă a ceea ce este el nu a devenit. Ea reprezintă întotdeauna un Fiat Lux, miracolul original, creaţia, căci ea nu este rezultatul a nimic altceva, ea doar ţâşneşte pur şi simplu printre lucrurile pre-existente, care îi oferă un ‘mediu’, o ocazie, o ambianţă, dar care asistă la apariţia ei fără să înţeleagă de unde a venit.”

În principal, din cauza cuvântului "a asista", am redat acest text. Tema "Transcendenţa ca experienţă" îmi aminteşte de orele minunate petrecute în camera mea de lucru sau altundeva unde am avut sentimentul că o nouă dimensiune a vieţii se deschide atât pentru interlocutorul meu, cât şi pentru mine. Şi de fiecare dată am avut impresia de „a participa” la un nou început, la un eveniment creator, dar fără a fi provocat personal.

Desigur, nu contest că am contribuit şi eu prin ceva, dar acest ceva este "mediul", "oportunitatea", "ambianţa" despre care vorbeşte AMIEL . În comunitate, în întâlnire, în conversaţie, se poate întâmpla brusc această descoperire, această străpungere, această breşă spre transcendenţă. Dar conversaţia este doar climatul favorabil pentru ea, nu cauza, altfel nu ar mai fi vorba despre transcendenţă. Există un prezent, o prezenţă neprevăzută şi neaşteptată pe care o simţim amândoi, vizitatorul meu şi cu mine, fără să putem explica acest lucru şi fără să ştim exact de unde provine sau de ce.

Noi vorbeam împreună, foarte simplu. Interlocutorul meu şi-a prezentat problemele care îl chinuiau, însă doar când am devenit tăcuţi s-a întâmplat ceva nou; tocmai atunci, când ne-am abţinut de la a analiza şi a discuta aceste probleme, mai degrabă pur şi simplu le-am trăit împreună. Apoi, dintr-o dată, nu problemele au mai fost pe primul loc, ci persoanele, persoana prietenului meu, a mea şi încă o persoană misterioasă care s-a unit cu noi şi care transcendea conversaţia noastră.

Întotdeauna simt o puternică emoţie interioară într-un astfel de moment. Am sentimentul că asist la o naştere, dar că mă nasc eu însumi la o anumită calitate a vieţii, şi la fel şi celălalt. Simt că acest eveniment mă priveşte pe mine la fel de mult ca şi pe interlocutorul meu, că îmi vorbeşte şi mie ca şi lui, că mă angajează la fel de puternic ca şi pe el şi că ne leagă împreună de o manieră cu totul nouă şi de neuitat. Este un eveniment al vieţii mele, precum şi al vieţii lui, sau mai bine zis, un eveniment care afectează ambele vieţi împreună, un fragment de viaţă absolută trăit împreună. În acel moment, acest om nu mai este un obiect pentru mine, nu un obiect de studiu sau un obiect de analizat cu toate problemele sale şi cu toate mecanismele sale psihologice. În limbajul lui MARTIN BUBER: el nu mai este un "aceasta", ci un "tu". Şi simt că nici eu nu mai sunt pentru el "acesta", ci un "tu". Finalmente, şi prezenţa vie a ceea ce transcende faptul-de-a-fi-împreună nu mai este Acesta, ci un TU pentru amândoi.

Aceasta nu mai are practic nimic de a face cu ceea ce am discutat în conversaţia noastră. Nu este absolut necesar să vorbim despre Dumnezeu, despre religie, transcendenţă, probleme spirituale. Aceste subiecte pot fi mai mult un obstacol, un alibi, o evadare în abstracţii, în teologie, în filozofie, în discuţii teoretice şi controverse, desigur interesante, dar fără ieşire, fără o adevărată dimensiune transcendentă. Ceea ce creează „oportunitatea“, despre care vorbeşte AMIEL, este tocmai faptul că am ieşit din alibiul nostru intelectual, dintr-o reprezentare a ideilor noastre sau chiar din convingerile noastre, pentru a lăsa să vorbească mai degrabă trăirea noastră, trăirea vizitatorului meu şi trăirea mea proprie. Numai experienţa trăirii este personală, în timp ce ideile sunt în mare parte împrumuturi. Experienţa vine peste noi, fără să ştim cum, în timp ce putem explica mereu de unde provin ideile.

Numai experienţa contează. Adesea, credem că povestim experienţa în timp ce de fapt noi dezvăluim doar gândurile noastre despre ceea ce am experimentat. Însă noi o "acoperim", o comentăm, o analizăm. Nu este lipsit de valoare nici aceasta şi ar fi o utopie să vrem să o evităm. Dar toate acestea rămân pe esplanada, în curtea de afară a adevăratului lucru. Transcendenţa în sine irumpe abia atunci când tăcem. Căci atunci nu vorbim despre trecut, ci trăim un prezent. Şi, tocmai într-un astfel de moment, noul, prezentul apare ca ceva etern. Şi dintr-o dată ştim ce ne-a atins, această "transcendenţă" era deja acolo şi înainte, da, a fost întotdeauna acolo şi va fi întotdeauna acolo. Este prezenţa eternă care ne însoţeşte în mod invizibil în toate momentele vieţii noastre.

Există o naştere perpetuă în ea. Este descoperirea că întreaga viaţă de desfăşoară simultan pe două nivele, că transcendentul este mereu prezent dincolo de faţada evenimentelor şi de suprafaţa sentimentelor, şi ne conectează din nou cu Totul. Dar, deşi am avut acea experienţă de atâtea ori, ştiu că nu pot păstra comoara lor cea vie. Chiar dacă o formulez sau o notez, o pun într-un caiet sau într-un sertar. Nu mai este transcendenţa, ci doar o idee. Nu ne putem însuşi transcendenţa, deoarece ea nu poate fi decât un prezent, un flash, un început, întotdeauna - aşa cum spune AMIEL - o creaţie la momentul naşterii, o „străpungere”, o descoperire.

Dar de-a lungul anilor, şi chiar întreaga noastră viaţă, trăim din această lumină care în mod spontan se aprinde în noi şi se stinge iarăşi, pe care omul trebuie să înveţe să o descopere mereu şi din nou, dar care este mai durabilă decât toate lucrurile durabile, deoarece ea le conferă o strălucire pe care nu au mai avut-o înainte.

Traducerea din germană în româneşte îmi aparţine, V.J.

marți, 8 ianuarie 2019

Wolfram Helke - A atinge sufletul prin corp (două fragmente traduse)

Am tradus zilele acestea, din 2019 deja, două fragmente din această carte rară despre LeibTerapie:

Prefaţa cărţii este deja tradusă aici:
https://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2014/10/wolfram-helke-atinge-sufletul-prin-corp.html

Paginile recent traduse sunt postate aici:  http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Wolfram_Helke_A_atinge_sufletul_prin_corp.htm

Frica si angoasa

Frica pare limitată în timp, ea durează atât timp cât se menţine situaţia generatoare de frică.Angoasa nu este declanşată de o cauză concretă, ea se naşte dintr-o situaţie incomprehensibilă.Angoasa poate să devină o schemă de comportament cronic (şi nevrotic).
...
Cu cât inteligenţa domină mai mult viaţa omului, cu atât se adânceşte sciziunea dintre trăirea corporală şi psihică, de o parte, şi intelectuală, de cealaltă parte. Dacă omul începe să acorde mai multă încredere inteligenţei sale decât instinctelor sale fizice, el trăieşte o sciziune neliniştitoare. Cât timp controlul mental funcţionează şi garantează succesul, ordinea pare să domnească.

Spiritualitatea în cotidian - conştiinţa trăită
Ce înseamnă un exercitium ad integrum? Traducerea dă o „activitate intactă”, un pur exerciţiu, o activitate pe care nimic nu o perturbă. Este o activitate pe care nu o traversează nici un gând, o activitate absolut regulată, exclusiv centrată pe subiectul muncii. Ea cere calm şi vigilenţă. Când mănânc, când spăl farfuriile, grădinăresc, sau aranjez apartamentul, eu pot fi conştient la fiecare clipă de gestul meu, de pauzele mele, de ritmul meu. Spălând geamurile, simt cârpa umedă din mâna mea, rezistenţa geamului, găsesc plăcere în mişcarea corpului meu şi în limpezimea geamului.

Wolfram Helke - A atinge sufletul prin corp. LeibTerapia după K.G. Durckheim

luni, 31 decembrie 2018

Vã doresc un an 2019 de Progres!


La multi ani! 
Progresul nu este ceea ce comunul gândeşte, şi din cauza căruia se irită nevãzându-l niciodată venind.
Progresul nu este numaidecât bunătatea,
nici bunăstarea, nici pacea.
Nu este odihna.
Nu este nici măcar de-a dreptul virtutea. 
Esenţialmente, Progresul este o Forţă, cea mai periculoasă dintre Forţe.
El este Conştiinţa a tot ceea ce este şi a tot ceea ce se poate
Chiar dacă trebuie să provocăm toate indignările şi să lovim în toate prejudecăţile, trebuie să o spunem, pentru că acesta este adevărul: 
A fi mai mult înseamnă mai întâi a şti mai mult.
Pierre Teilhard de Chardin – L’ avenir de l’homme, Editions du Seuil, 1959, pag. 30

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Dominique Durand - Meditaţi? Nu încetaţi niciodată antrenamentul


Sursa foto: www.zazenbear.com

Este partea a doua a scrisorii periodice - octombrie 2018 - de la Centrul Durckheim din Franţa. 
Autoarea scrisorii: Dominique Durand, fondatoare a Asociaţiei INSTANT din Grenoble, asociatie dedicată meditaţiei pe calea trasată de K.G. Durckheim.
Site: https://associationinstant.wixsite.com

Dacă există ceva foarte dificil de tradus în cuvinte, aceasta este consideraţia specifică acordată realului, situaţiei prezente, fără cel mai mic artificiu, fără cel mai mic ecart, fără cea mai mică afectare. De fiecare dată, atitudinea exprimă întocmai ceea ce nu mai este o atitudine.

joi, 11 octombrie 2018

Jacques Castermane - Scrisoarea periodică a Centrului Durckheim - octombrie 2018


Scrisoare trimestrială de încurajare la o practică cotidiană a meditaţiei atenţiei depline. 
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg!
Această exclamaţie defineşte mentalitatea omului occidental.
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg pentru ce trebuie exersată imobilitatea absolută pe timpul zazenului?
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg diferenţa dintre ceea ce Dürckheim numeşte „corpul pe care îl avem” şi ceea ce el numeşte „corpul care suntem”?
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg rostul acestui mers lent (Kin Hin) între două perioade de zazen(meditaţie)?
Dacă mi-ar fi dat să înţeleg la ce bun să practic zazenul, atunci aş putea să încep să practic!

joi, 6 septembrie 2018

Jacques Castermane – Scrisoarea periodică a Centrului Dürckheim, Franţa – august 2018



Jacques Castermane

Fidelitatea faţă de exerciţiul numit zazen
Eu nu practic zazenul de cincizeci de ani pentru a învinge insomnia. Fidelitatea faţă de exerciţiu mă repune în contact cu un simptom al stării de sănătate fundamentală a fiinţei umane, liniştea interioară; când avem drept punct de sprijin în existenţă liniştea interioară, nu (mai) suferim de insomnie.
Eu nu practic zazenul pentru a-mi asuma stresul din mediul meu familial sau profesional. Fidelitatea faţă de exerciţiu deschide spre ceea ce maestrul zen desemnează ca fiind adevărata natură a fiinţei umane, domeniul calmului interior. Când, în cotidian, avem ca punct de sprijin calmul interior putem îmbrăţişa majoritatea situaţiilor care se prezintă fără a ne stresa. Şi dacă – întrucât suntem fiinţe umane – ni se întâmplă să recădem în agitaţie, nerăbdare, iritabilitate, fidelitatea faţă de exerciţiu ne ajută să regăsim fără întârziere seninătatea momentan pierdută.
Eu nu practic zazenul pentru a fi mai performant, mai eficient. Fidelitatea faţă de exerciţiu îl eliberează pe omul care, în faţa acţiunii pe care trebuie să o întreprindă, este îngrijorat, anxios, pentru că este animat de dorinţa de a reuşi cu orice preţ la care se asociază teama de eşec. Fidelitatea faţă de exerciţiu mă învaţă să fac bine ceea ce am de făcut cu sentimentul de a avea infinit de mult timp interior făcând-o.