duminică, 25 decembrie 2011

K.G. Durckheim - SUFERINŢA

Din ciclul A MEDITA. Pentru ce şi cum.

1. Atitudinea pre-iniţiatică în faţa suferinţei

2.
Suferinţa separării de Fiinţa esenţială
3. Atitudinea iniţiatică în faţa suferinţei

marți, 20 decembrie 2011

Despre cartea HARA

De la Editura HERALD:
Cartea HARA, centrul vital al omului de K.G. Durckheim va apărea în luna ianuarie 2012.

marți, 13 decembrie 2011

Pământ nou

Cel care se trezeşte cu adevărat la cale şi se supune apelului vieţii iniţiatice intră într-o ţară cu totul nouă. Totul, absolut totul, este diferit. Diferit prin calitatea lui, sensul lui şi prin obiectul cunoaşterii lui. Diferit de asemenea prin apelul la un anumit comportament şi la o anumită relaţie cu ceilalţi şi cu toată existenţa.
Debutantul pe cale calcă pe un pământ nou – plin de surprize, de tentaţii şi de pericole. Multe lucruri îl înspăimântă, altele îi par profund familiare. La început, el este în mod normal suspendat între două universuri, între promisiunea şi exigenţele noului pe de o parte şi greutatea lumii vechi obişnuite pe de altă parte, între spiritul de aventură care îl împinge spre inexplorat şi nevoia de securitate care îl recheamă la obişnuinţele lui; între impulsul forţelor încă necunoscute şi fidelitatea faţă de vechile valori. Totul depinde atunci de o decizie fără echivoc şi de tenacitatea pusă în executarea ei. Trebuie ca omul să îndrăznească să iasă din frontierele strâmte ale unei ordini liniştitoare pentru a intra în vastul domeniu al libertăţii care nu comportă nici un sistem de securitate; a accepta riscul de a nu se supune ordinii şi legilor stabilite pentru a se supune extraordinarului a cărui promisiune şi exigenţă irump din inima Fiinţei esenţiale, a abandona reţeaua de relaţii umane superficiale bine organizate pentru a înfrunta solitudinea care merge mână în mână cu profunzimea, cea în care singurele care îşi găsesc locul sunt contactele care lasă să răsune vocea ei secretă. Cel trezit la cale a devenit cetăţean al unei alte împărăţii, care nu este din această lume, cea a originii lui spre care începe să se întoarcă. Singurele lui legături autentice îl leagă de cei pe care îi simte a fi fraţii şi surorile lui în FIINŢĂ.

Ţara nouă în care pătrunde el este întotdeauna o ţară de revoluţionari. Sistemele existente nu mai sunt recunoscute decât dacă ele pregătesc o reînnoire. Dacă ele oprimă ceea ce poartă viitorul, acestea sunt combătute. Omul iniţiat este o sursă de tulburare. Nimic nu îl imobilizează, nici măcar faptul de a a găsi, în cursul evoluţiei lui, obiectul căutării lui constante. El dă dreptate, şi el la rândul lui, înţelepciunii budhiste: „Dacă ajungi într-un loc în care nu-l găseşti pe Budha, spune ea, mergi mai departe. Dar dacă ajungi într-un loc în care îl găseşti pe Budha, fugi mai departe.”

Viaţa iniţiatică este întotdeauna surprinzătoare şi periculoasă, pentru duşmani, pentru prieteni şi pentru sine însuşi.
 

NU EXISTĂ OPRIRE – NU EXISTĂ PUNCT DE SOSIRE

K.G. Durckheim – MEDITER: Pourquoi et comment, Ed. Courrier du Livre, pag. 38

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Libertate pentru natură şi pentru supranatură

...sau limitele psihologiei şi psihoterapiei vizavi de integralitatea persoanei:
acelea de a ne simţi "bine", dar a rămâne în realitatea cea mai plată...
dacă nu se are în vedere esenţa supranaturală a omului...
zic eu...


luni, 5 decembrie 2011

Apariţie de carte în curând : Hara, centrul vital al omului

O veste bună pentru cei care l-au "descoperit" pe K.G. Durckheim:

Am auzit... că Editura HERALD pregăteste publicarea cărţii HARA, centrul vital al omului în această lună...

Hara înseamnã în japonezã "abdomen".
Prin Hara omul îsi aflã centrul de greutate care în mod indirect îi permite sã se situeze în centrul fiintei, legat fiind deopotrivã la cer  si la pãmânt.
Hara este de fapt o atitudine a omului în totalitate.
Altfel spus, omul si-a relaxat Eul si acum se odihneste "relaxat" în centrul fiintei sale,
liber de temerile Eului,
actionând pornind de la acest centru,
devenind capabil să-şi îndeplinească vocaţia lui primordială:
aceea de a exprima Fiinţa în existenţă.

O carte cu explicatii amãnuntite, cu multe exemple si indicatii practice pentru cei care vor sã practice meditatia.
O carte de o valoare inestimabilă pentru binefacerile pe care le poate aduce pentru cei care se vor apleca cu seriozitate asupra ei aplicând-o în practică.
Despre aceasta carte  pe blog aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/search/label/HARA
 

joi, 1 decembrie 2011

Gândul zilei (25)

Din seria Conferinţele de la Frankfurt

Vedem în mod constant în terapie oameni care nu mai găsesc sens vieţii pentru că eul lor este prea slab şi pentru că ei nu se stimează suficient, oameni care au fost prematur deformaţi din punct de vedere moral şi care întind obrazul stâng înainte chiar ca obrazul drept să fi fost lovit. Este un start prost în educaţie. Dar a trăi pentru a supravieţui, acesta să fie sensul pe care îl căutăm?

Viktor Frankl povesteşte că în timpul când era în lagărul de concentrare şi urma să fie gazat o frică înspăimântătoare îl locuia fără răgaz. Deodată şi-a repetat o frază: „O viaţă al cărei sens este acela de a supravieţui nu are sens.” În acea clipă toată frica lui a dispărut. O mutaţie s-a petrecut în el, conferindu-i o astfel de strălucire încât fatalitatea a trecut pe planul secund. Este o experienţă autentică în care cealaltă dimensiune depăşeşte – transcende – suferinţa clipei. Esenţialul stă în a păstra apoi rangul cucerit într-o asemenea clipă.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 243  

marți, 22 noiembrie 2011

Cuvântul care vine din tăcere

Am găsit pe net înregistrarea unei emisiuni radiofonice  - în limba franceză - de K.G. Durckheim şi Claude Metra, aici:

partea I aici:
http://www.dailymotion.com/video/xflzo1_karlfried-graf-durckheim-le-mot-qui-vient-du-silence-part-1_lifestyle

partea a II-a  aici:
http://www.dailymotion.com/video/xfqpcv_karlfried-graf-durckheim-le-mot-qui-vient-du-silence-part-2_lifestyle#rel-page-2

si partea a III-a aici:
http://www.dailymotion.com/video/xg4e37_karlfried-graf-durckheim-le-mot-qui-vient-du-silence-part-3_lifestyle#rel-page-1

sâmbătă, 24 septembrie 2011

K.G. Durckheim - Respiraţia, motorul transformării noastre

Din seria Conferinţele de la Frankfurt
Ca întotdeauna aş vrea, înainte de a trece concret la practica meditaţiei, să repun în introducere lucrarea noastră în cadrul general al unei revoluţii a timpului nostru, care îi deschide efectiv omului o nouă direcţie. Exerciţiul spiritual, aşa cum îl înţeleg eu aici, nu poate să se adauge vieţii normale ca o condimentare. Trebuie să fie vorba – eu vorbesc aici celor care sunt în căutare – de o turnantă absolută. Numai acceptându-l astfel aveţi şansa să parveniţi la sensul real ala meditaţiei. Aş vrea aşadar să încep prin a preciza semnificaţia acestei turnante.

duminică, 11 septembrie 2011

K.G. Durckheim - Putere – rang – măreţie

Putere – rang – măreţie
Omul timpurilor moderne a devenit orb faţă de fiinţa lui. Nu întâlnim decât cu rare excepţii această sensibilitate interioară pentru calităţile transcendente ale fiinţei, care sunt Puterea elementară, Rangul şi Măreţia sufletului. Nu se mai acordă valoare decât în funcţie de randamentul cantitativ. Astfel, se crede că se poate înlocui lipsa de plenitudine şi de forţă originară cu valori exterioare ca strădania şi ambiţia; lipsa de structură interioară printr-o capacitate şi o eficacitate materială; lipsa de iubire autentică spontană prin comandamente morale şi printr-o bunătate fondată pe principii. Or această absenţă de putere interioară, care ţâşneşte din fiinţa noastră, această lipsă de rang şi de măreţie înnăscute are consecinţe dezastruoase. Sensibilitatea la aceste valori transcendente trebuie să fie regăsită, căci ea dă „măsura”, „forma” şi „direcţia” vieţii noastre.


marți, 6 septembrie 2011

Gândul zilei (23)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea ei prin Fiinţa esenţială. În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică. Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare care corespunde vocaţiei pe care o primeşte de la Fiinţa lui. El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune în toată libertatea, în cotidian.


Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor care ne barează drumul spre culmile Divinului. Ci este o punte care să ne lege de ele. Dar trebuie ca noi să destrămăm voalul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor; trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele. Aşadar: a trăi cotidianul ca „practică”. Nici un moment particular nu este în mod special necesar. Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare. Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja tot mai mult în adevăr.


Fie că mergem, fie că suntem aşezaţi sau în picioare, fie că scriem, că vorbim sau că tăcem, fie că ne apărăm sau că atacăm, că ajutăm sau că servim o operă oricare ar fi aceasta, toate, absolut toate, conţin şansa de a putea fi efectuate într-o atitudine şi o dispoziţie graţie cărora contactul nostru cu Fiinţa se instalează, şi se poate afirma tot mai mult. Şi această şansă o realizăm în exerciţiul gestului pur.


K.G. Durckheim – La voie interieure. Le quotidien comme exercice, ed. Le Courrier du Livre, pag. 44

vineri, 2 septembrie 2011

Gândul zilei (22)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Ţinuta justă, în care avem „aplomb”
, nu are nimic în comun cu acea atitudine plină de îngâmfare şi de pretenţie care caracterizează atitudinea mincinoasă a „personajului”. Ea este întotdeauna, din contră, expresia umilităţii veritabile. Atitudinea justă este amprentată în totul de această modestie, de această discreţie care refuză orice „întrece măsura”; ea acceptă, admite, etalează fără reticenţă tot ceea ce îi corespunde. A rămâne dincoace de posibilităţile, de darurile care ne-au fost acordate, aceasta, este o falsă umilitate. Este încă o minciună a „eului”, la fel de gravă ca şi pretenţia de a vrea să fii ceea ce nu eşti. Atitudinea justă este aşadar, înainte de orice, expresia autentică a propriei imagini esenţiale. Numai în această expresie, şi numai în ea, suntem cu adevărat „acolo”, „noi înşine”. Numai prin ea ne putem „prezenta ca noi înşine”, fără teamă şi fără pretenţie.


Şi iată un exemplu: se află la mine un tânăr ungur; existenţa l-a zdruncinat profund. Crescut într-un colegiu până la vârsta de paisprezece ani, el cultivă în sine imaginea mamei sale şi o ridică până la idealul de mamă iubitoare. Atunci când o întâlneşte în realitate, pentru prima dată, pe mama sa, ea îi apare ca o zgripţuroiacă. Dezamăgirea îl aruncă într-o atitudine de veşnică răzbunare, condamnat să distrugă tot ceea ce iubeşte, condamnat să înjosească tot ceea ce alţii venerează. În acelaşi timp este foarte dotat; are succes atât ca desenator cât şi ca actor. Este un dansator priceput. Aceasta îmi permite să-i arăt, fără altă pregătire, cum să se situeze în „Hara”, adică în centrul de greutate just. „A se lăsa” n-a fost o problemă pentru el, în schimb a fost alta, aceea de a avea aplomb şi de a sta drept, de a accepta „forma bună” corespunzătoare imaginii lui esenţiale. Atunci când, în sfârşit, a fost „acolo” la modul just, drept, l-am lăsat aşa şi aşezându-mă am continuat conversaţia. Voiam să văd dacă aceasta nu trezeşte în el atitudinea de protest şi dorinţa de distrugere. S-a produs exact situaţia inversă. Aşa cum se găsea, într-o ţinută justă, nu numai că nu se simţea rănit de a fi lăsat în picioare, ci, spre marea mea stupefacţie, m-a întrerupt, scuzându-se foarte politicos, pentru a-mi spune: „Trebuie să vă mărturisesc ceva care îmi pare ciudat şi în acelaşi timp foarte important pentru mine; resimt pentru prima dată în viaţa mea, ceea ce s-a convenit să se numească <umilitate>”. Şi am văzut, tot pentru prima dată, că avea o licărire bună în ochi. Nu a fost, desigur, decât o primă experienţă; aceasta încă nu era  metamorfoza. Cu toate acestea, era o experienţă de o importanţă primordială care a fost determinantă pentru el. El a început, plecând de la acel moment, o viaţă nouă.

Acest exemplu ilustrează cum putem chiar naşte, pur şi simplu pe baza gestului just, acest impuls salvator.
Puterea lui benefică izvorăşte din imaginea exprimată prin gestul pur şi realizată în el. Un efect asemănător poate să apară în orice exerciţiu, complet independent de problemele existenţiale care se traduc întotdeauna printr-o atitudine falsă.

K.G. Durckheim – La Voie interieure. Le quotidien comme exercice, pag. 106

Gândul zilei(21)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Corpul omenesc, în odihnă cât şi în mişcare, este suportul, locul şi martorul unei vieţi conforme cu Fiinţa autentică. Această viaţă vrea să se manifeste sub o formă determinată, în funcţie de „imaginea esenţială”. Raţiunea de a fi a corpului este aceea de a „arăta” FIINŢA care aspiră, în el, la realizarea acestei forme. Corpul nu trebuie conceput ca o figură statică, ci ca o entitate de gesturi prin care subiectul se manifestă. Corpul, aşa cum se prezintă, nu este niciodată, totuşi, expresia pură a Fiinţei autentice; imaginea esenţială nu este niciodată realizată pe deplin în el, pentru că el se dezvoltă în mijlocul constrângerii lumii. De aceea el reflectă, în „forma” lui, în fiecare clipă, deformările imaginii esenţiale. Constituţia corporală a unui om, gesturile care o manifestă, exprimă omul într-un mod cert şi puternic nuanţat: ştim, astfel, în ce măsură „el este acolo”, cum „este el acolo” şi „dacă este acolo” în conformitate cu Fiinţa sa autentică, sau nu.


K.G. Durckheim – La Voie interieure. Le quotidien comme exercice, ed. Le Courrier du Livre, Paris, pag. 59

joi, 1 septembrie 2011

Gândul zilei (20)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Din momentul în care omul ia cunoştinţă de imaginea lui esenţială şi percepe apelul la realizarea „sinelui”, problema care se pune pentru el va fi aceea de a urma acest apel. Nu este suficient ca el să audă apelul; trebuie să sesizeze impulsul care pune stăpânire pe el, să-i răspundă. Trebuie să dizolve voinţa încăpăţânată a „eului” al cărui centru este lumea; trebuie să accepte ceea ce vine, din „fond”, la el şi să-l ia sub responsabilitatea adevăratei, propriei sale voinţe. Este fals aşadar să spunem că omul care ascultă de Fiinţa lui autentică abdică de la libertatea şi voinţa lui. Dimpotrivă, numai subordonând „eul” existenţial exigenţelor Fiinţei esenţiale, dobândeşte omul, vizavi de lume, această libertate care este apanajul lui.  Voinţa existenţială nu devine rodnică şi salutară decât atunci când nu mai este în slujba dorinţelor micului „eu” orientat spre lume, ci în slujba unei dorinţe care ţâşneşte din străfundul Fiinţei noastre.

K.G. Durckheim Der Alltag als Ubung, Verlag Hans Huber, ediţia a 10-a, pag. 113

vineri, 26 august 2011

K.G. Durckheim - Exerciţiul respiraţiei

Nimic altceva nu ne ajută să înţelegem mai bine apartenenţa noastră la Marea Viaţă ca respiraţia. De aceea nu există exerciţiu în slujba Căii care să nu ţină cont de respiraţie. Prin intermediul acesteia, noi punem direct mâna pe viaţa în mişcarea ei de transformare. Dacă reuşim să percepem legea de transformare care se manifestă şi se realizează în respiraţie, dacă ajungem să sesizăm toată semnificaţia ei şi dacă învăţăm să ne ajustăm pe ea, înseamnă că suntem deja pe Cale. În rândurile care urmează, respiraţia va fi considerată exclusiv din punctul de vedere al Căii interioare.

joi, 18 august 2011

K.G. Durckheim - CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ

Din seria Conferinţele de la Frankfurt (1967-1970)


Continuare de la Cele trei nevroze fundamentale ale omului, de aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/07/gandul-zilei16.html

Aici e nevoie să vorbesc din nou despre dezvoltarea omului, dezvoltare care îl antrenează dincolo de capacităţile de care are nevoie pentru a se confrunta cu viaţa şi care trebuie să se îndeplinească sub semnul căii iniţiatice: este vorba de a lua contact şi de a rămâne în acest contact cu o altă dimensiune care în Occident era reprezentată de religia creştină. Dar conţinutul acestei religii – conţinutul credinţei – slăbeşte tot mai mult sub asalturile intelectului. Credinţa care incarnează o încredere originară, acordată la modul absolut şi fără raţiune, a fonds perdus ca să spunem aşa, a fost în virtutea acestei dominaţii a intelectului tot mai argumentată, cerea dovezi, care în mod natural nu există în sensul intelectual al termenului.

marți, 16 august 2011

Articol despre cartea CENTRUL FIINŢEI

          Semnalez cu bucurie
un articol despre cartea CENTRUL FIINŢEI, în Ora de Dolj, scris de d-l Nicolae Coande:
CARTEA SĂPTĂMÂNII / K.G. Dürckheim – Centrul Ființei
 aici:

Nicolae Coande este poet si publicist român, mai multe detalii aici:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Coande

Hara în mers

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie


În maniera corectă de a merge, Hara joacă de asemenea un rol important. Oamenii din lumea civilizată sunt mereu impresionaţi de frumuseţea mersului popoarelor primitive. Aceasta provine pur şi simplu din poziţia centrului de greutate pe care aceste popoare îl dobândesc în mod inconştient datorită obiceiului lor de a purta încărcături pe cap. În schimb, mersul este cel care dezvăluie cel mai bine diferenţa dintre cele două forme false ale atitudinii umane: crisparea (a) sau disoluţia (b) şi atitudinea justă (c). Un educator din antichitate putea să se laude că îşi recunoaşte fiecare elev de la sute de metri, după nimic altceva decât după mers. Ce departe suntem noi astăzi de aceasta!

Aşezarea corectă

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie

În ceea ce priveşte aşezarea corectă, cunoaşterea Harei este de o importanţă specială. Poziţia aşezată poate avea două semnificaţii: de o parte, odihna după un efort, o poziţie confortabilă într-o situaţie care nu cere nici o prezenţă şi, prin urmare, nu implică respectarea unei ţinute speciale. Ne lăsăm pur şi simplu în voia soartei şi putem să adormim astfel. Dar, pe de altă parte, poziţia aşezată poate implica şi necesitatea unei prezenţe active. Experienţa învaţă că această condiţie este cu atât mai bine îndeplinită cu cât persoana este ancorată în centrul ei şi posedă forţa din Hara. În cazul în care a fi aşezat semnifică doar a se odihni, poziţia este cu atât mai justă cu cât ea se apropie de cea a celui care doarme. Decontracţia se apropie atunci de disoluţie. Din contră, atunci când poziţia necesită o prezenţă, adică o conştiinţă pe deplin trează, de exemplu în cursul unei conversaţii importante (dar şi atunci când batem la maşină), poziţia cea bună este cea în care ne bucurăm pe deplin de forţa din Hara. În acest caz, persoana aşezată are aplomb: urechile, umerii, şoldurile formează o linie verticală, genunchii sunt uşor mai jos decât bazinul, aşa încât abdomenul inferior poate să se elibereze şi să se întărească în bazin.

duminică, 14 august 2011

Comportamentul în privinţa a ceea ce tulbură meditaţia


Orice viaţă umană comportă suferinţe. De la simplul dezagrement până la tristeţea profundă, omul se află mereu sub influenţa unei dificultăţi sau a unei dureri. Şi acestea îl urmează în meditaţie. Cum să ne comportăm aici în timpul exerciţiului?

joi, 11 august 2011

Gândul zilei (19) - Exerciţiul vocii

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie

Omul angajat pe calea transformării, cu decizia fermă de a utiliza toate mijloacele şi toate ocaziile pentru a se apropia de Sinele său veritabil, va descoperi într-o zi sau alta că propria noastră voce este cel mai bun aparat de care dispunem pentru a controla starea noastră interioară şi a detecta atitudinile noastre eronate. Prin ea se manifestă fiecare stare, fiecare dispoziţie a unei fiinţe şi măsura transparenţei ei. A învăţa să o ascultăm, să ne servim de ea ca de o oglindă a adevărului, oferă un mijloc de neînlocuit de a ne cunoaşte şi de a ne exersa pe cale.


miercuri, 10 august 2011

Gândul zilei (18) - Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE…

Zenul spune: „Tot ceea ce putem face ar putea deveni un exerciţiu în slujba FIINŢEI.”

Exerciţiul în sensul unui exercitium ad integrum nu începe decât odată ce stăpânim deja ceva. Căci atunci ceea ce nu merge nu mai depinde de tehnică, nici de instrument, ci de noi. Exerciţiul repetat al unei activităţi pe care o stăpânim este ca şi oglinda a ceea ce suntem.

Pot, de exemplu, să vă propun un exerciţiu foarte simplu: luaţi o foaie de hârtie şi trasaţi o linie încet fără a apăsa. Hârtia să nu agaţe creionul. Dacă linia tremură, este vina voastră. Trasaţi o a doua linie dedesubt, cât de dreaptă puteţi, apoi o a treia ş.a.m.d. este din nou tremurată! Pentru ce? Trebuie că sunt angoasat sau că nu sunt bine aşezat în hara mea. Şi începe iarăşi: pentru că mi-am reţinut suflul sau pentru că m-am forţat. Puteţi face o sută de linii, şi de fiecare dată veţi descoperi un obstacol în voi  care vă împiedică să trasaţi o linie dreaptă. Ultima linie trasată va fi poate mai ratată decât prima, dar încercând să obţineţi o urmă mai limpede, voi înşivă aţi devenit acum mai limpezi.

Este un exerciţiu zen tipic. El vizează să-l elibereze pe om de eul său obiectivant, care fuge în înfrângere sau vrea victoria cu orice preţ, pentru a fi în cele din urmă instrumentul purificat al unei tehnici. Luaţi cinci note la vioară, o arie uşoară la pian, pe care le stăpâniţi din punct de vedere tehnic, şi cântaţi-le dimineaţa timp de 10 minute străduindu-vă spre perfecţiune – nu veţi ajunge niciodată pe deplin la aceasta. Încercaţi totuşi să vă consacraţi zilnic la aceasta, fie şi numai pentru un sfert de oră: prin acest simplu exerciţiu veţi intra în slujba zenului.

Principiul este mereu acelaşi: un iniţiat eliberat de orice ambiţie a eului său se consacră unei forţe mai profunde din el, şi prin această forţă răsună atunci cântecul etern al FIINŢEI în limbajul particular al acelei clipe. Vă veţi simţi atunci fericit în adâncul vostru.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 318, Ed. du ROCHER

luni, 8 august 2011

Gândul zilei (17)

Căci lumea este divină, ascunsă de multitudine, limitată de timpul şi spaţiul în care trăim. De noi depinde ca lumea să-şi dezvăluie divinitatea ei. Constrângerile sociale şi durerile de toate felurile ale existenţei noastre spaţio-temporale sunt tot atâtea provocări la această dezvăluire. Pentru aceasta nu avem nevoie de un zel profan, ci de atenţia la Cel cu Totul Altul, care dă sensul veritabil la tot ceea ce putem face în lume. „Du-te în adâncul tău şi acolo fă-ţi lucrarea - spune Meister Eckhart – tot ceea ce îndeplineşti în această profunzime este viu.”

Toate asociaţiile care se formează pentru a trata durerile lumii, eşuează mai devreme sau mai târziu din cauza imaturităţii membrilor lor. Cele mai frumoase proiecte falimentează din lipsă de maturitate şi de ancorare într-o dimensiune mai profundă. Aceasta este justificarea, legitimarea, unui travaliu meditativ ca al nostru. Trebuie ca tinerii să ştie, ei cei care se revoltă pe bună dreptate contra situaţiei lumii şi a suferinţelor umanităţii. Ei nu vor putea rezolva aceste probleme sociale decât dacă ei înşişi acced la un rang şi un nivel care să le permită să lucreze la modul veritabil în sensul iubirii de umanitate. Pentru ca întreprinderile lor să poată fi duse la bun sfârşit trebuie ca ele să izvorască dintr-o dimensiune umană mai profundă, dintr-o participare autentică şi dintr-o legătură esenţială cu tot ceea ce trăieşte. Iar condiţia primară este întotdeauna aceea ca supranaturalul să se poată manifesta în lume.
Acesta este punctul de întâlnire al tuturor religiilor lumii, care, toate, exprimă o înţelepciune originară(iniţială) a vieţii – atâta timp cel puţin cât religiozitatea nu s-a transformat şi pietrificat în dogme autoritare.

Dacă noi regăsim în noi înşine legătura esenţială – această
religio, dacă ni se permite această interpretare a cuvântului – totul dobândeşte o nouă viaţă. Toate religiile cunosc diferenţa dintre formele exterioare şi ceea ce trebuie să fie transmis din interior, dintre omul mundan şi cel care trăieşte de cealaltă parte: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Sunt realităţi, nu privilegiile unei minorităţi în faţa căreia să ne închinăm cu pioşenie. Sunt datorii care ne privesc pe toţi, care constituie realitatea cea mai fundamentală şi cea mai apropiată. Pentru a o vedea avem nevoie de o vedere clară, liberă de orice prejudecată…


K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 267 Ed. du ROCHER

marți, 19 iulie 2011

Gândul zilei(16) - Cele trei nevroze fundamentale ale omului

O meditaţie autentică nu are sens decât în cadrul căii iniţiatice, care este o cale de experienţă, de dezvoltare şi de direcţie spirituală  foarte departe de calea pe care o urmăm ca simpli cetăţeni ai acestui pământ.
Educaţia noastră, care în mod normal ar trebui să ne pună pe cale, are în vedere în general, şi este foarte natural, ca fiinţa umană să poată să se impună în viaţă: ea trebuie să fie capabilă să servească şi să lucreze, şi astfel să ducă o viaţă care să aibă un sens; ea trebuie să fie aptă să iubească, să trăiască în societate, să mulţumească un partener – în concluzie, ea trebuie să poată să se deschidă unei alte fiinţe umane.

Noi nu putem în mod evident să îndeplinim toate aceste condiţii. Constatăm în psihoterapie că aceste trei puncte, dacă nu sunt pregătite aşa cum se cuvine încă din copilărie duc mai târziu la impasuri existenţiale – la nevroze – şi aduc atingere facultăţii pe care o are omul de a duce o viaţă care s-a convenit a fi considerată ca „normală”.

Fiecare dintre noi posedă propriile lui caractere nevrotice, care, în esenţă, se reduc la trei tipuri fundamentale pe care aş vrea să le descriu pe scurt aici.

Să începem prin nevroza de angoasă, în care securitatea originară a omului în faţa vieţii lipseşte. El crede că trebuie să se ferească în continuu de riscuri şi să se asigure, şi cu toate acestea el rămâne angoasat fără să ştie motivul. Este în principal semnul unei lipse de combativitate originară a omului, strivită încă din copilărie de persoane şi de circumstanţe care, la momentul decisiv, în loc să încurajeze copilul l-au descurajat. Nu numai copilul este strivit prematur, ci impulsul lui vital originar este refulat. Majoritatea nevrozelor de angoasă exprimă refularea unei forţe, comprimată în om, care ar vrea de fapt să se elibereze, dar nu poate să iasă. Forţa vitală neputând să se exprime se întoarce contra omului şi produce o angoasă difuză, pe care adesea el nu o recunoaşte ca atare, căci ea diferă de frica obiectivă pe care o manifestă el în faţa a ceva concret.


A doua nevroză, nevroza absurdului, nu se naşte din pericolele vieţii, ci dintr-o lipsă de sens, de armonie. Omul suferă văzând că sensul şi valorile vieţii lui nu sunt în armonie. El are sentimentul că nu este apreciat, că îndură nedreptăţi, că viaţa lui nu este în ordine, de fapt că existenţa lui nu este armonioasă, şi că nu merită osteneala de a se investi în muncă şi în viaţa socială. Viaţa în ansamblul ei este atunci în dizarmonie. Cel mai adesea, cauza trebuie căutată în incomprehensiunea părinţilor faţă de copilul lor.

Există mame iubitoare şi iubite de copiii lor, şi care totuşi sunt pentru ei o catastrofă pentru că sunt de o natură total diferită de a lor. Este suficient ca ele să se afle într-o încăpere, şi copilul nu mai are aer. El se simte încă de la început neînţeles.
Refularea originalităţii, a valorilor personale, produce o nevroză în care omul se elimină pe sine într-un fel – de exemplu slăbind -, pentru că nu suportă să trăiască sub forma care îi este impusă.

A treia formă de nevroză este nevroza de contact. Omul nu are acces la ceilalţi oameni. El are o nevoie inconştientă de a se asigura, şi când ne asigurăm contra ceva -  contra lumii de a cărei agresiune ne temem – noi ne construim un zid de netrecut. Când un om nu poate stabili contact cu semenii lui şi nu-i lasă să vină spre el, este întotdeauna semnul unei nevroze de contact. Cauza ei este cel mai adesea o lipsă de iubire şi de căldură umană încă din copilărie. Pentru a se dezvolta normal un copil are aşadar nevoie de trei lucruri: încurajare, înţelegere şi iubire. Când acestea lipsesc – din lipsă de intuiţie, sau poate din neputinţă umană a părinţilor şi a educatorilor -, se pot produce tulburări care se repercutează asupra vieţii de adult.


Personalitatea justă, aşa cum ne-o reprezentăm şi care ar trebui să fie scopul oricărei educaţii, este cea a unui om care poate să se afirme, să-şi construiască o existenţă care să aibă un sens şi să se arate a fi un membru cu drepturi depline al comunităţii. Trebuie pentru aceasta o energie, aptitudini, un caracter determinate, şi un anumit sentiment al valorii, al onoarei, care constă în a-ţi putea da cuvântul şi a-l putea ţine. Când realizăm o astfel de personalitate, ce altceva mai rămâne? Pentru majoritatea în mod obişnuit nimic, căci este deja extraordinar să posezi aceste calităţi. Ce altceva să doreşti în plus în această viaţă decât să fii în siguranţă, să ai un sens de urmat, să ai iubire şi să te bucuri de ele?


continuare aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/08/calitatea-transcendentei-in-experienta.html


K.G. Durckheim – conferinţa CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ, din volumul LE DON DE LA GRACE, pag. 198, Ed. du ROCHER

luni, 18 iulie 2011

Gândul zilei(15)

Niveluri de umanitate, niveluri de exerciţiu

Între ego-ism şi altru-ism, un om de bine nu are dificultate în a-şi alege comportamentul. Dar există o fidelitate faţă de Fiinţă alături de datoria socială. Şi aceasta pune cu adevărat probleme. Omul începe prin a-şi îndeplini datoria lui socială, pentru a nu cădea în egoism. Dar puţin câte puţin el îşi dă seama că ceva în fondul lui nu merge, atunci el se intoxică şi intoxică viaţa întregului său anturaj, a familiei sale. Să luăm, de exemplu, cazul unei fete care rămâne acasă ca să-şi îngrijească mama bolnavă, şi sfârşeşte prin a se înăcri. Ea îşi spune: „Ar fi egoist din partea mea să vreau să-mi trăiesc propria viaţă când biata mea mamă suferă.” În realitate, mama o devorează pe fiică, şi fiica este vinovată nu numai faţă de sine - neurmându-şi propria cale -, ci şi faţă de mama sa, culpabilizând-o. Şi fiica ajunge să se surprindă cu oroare că îşi doreşte moartea mamei. Aceasta nu este ceva criminal, ci natural. Într-un asemenea caz, de fiecare dată când o fiică are curajul să-i vorbească mamei ei, odată depăşită prima clipă de groază, mama ajunge să-i fie recunoscătoare pentru că îi ia povara culpabilităţii ei. Şi apoi o altă soluţie va fi întotdeauna găsită.


Astăzi apare o exigenţă nouă de atenţie la profunzimea noastră esenţială, la slujirea nu a eului sau a altuia, ci a acestei alte realităţi transcendente, supranaturale şi suprapersonale sub semnul adevărului. Este vorba de adevărul interior, al nostru.

Câte femei nu am auzit eu zicând:
- Ştiţi, soţul meu nu este bun pentru mine.
- Şi ce faceţi, atunci? întrebam eu.
- Mă supun din dragoste.
- Este foarte bine pentru soţul dvs, dar cât timp credeţi că puteţi continua aşa?
- Uneori chiar nu mai pot, atunci mă rog.
- Pentru ce vă rugaţi?
- Ca să am putere.
- Putere pentru ce? Pentru a continua să trăiţi în minciună?
Este mereu aceeaşi situaţie: nu avem curajul să înfruntăm adevărul şi să exprimăm la momentul venit dreptul nostru de a trăi pentru noi înşine, şi nu de a rămâne în minciună în numele unei etici bazate pe frică.

Noi toţi învăţăm la nivelul al doilea că armonia, absenţa de fricţiuni şi bunătatea pentru celălalt sunt esenţiale. Este necesar pe un anumit plan să înfrânăm ego-ul. Dar armonia erijată în principiu suprem poate fi o capcană a Celui Rău, care ne face să trăim în minciună sub pretextul de a-l menaja pe celălalt. Conflictele fac parte din viaţă. Feriţi-vă de armonie, feriţi-vă de menajamente, înfruntaţi adevărul exigenţei voastre interioare. Această exigenţă interioară corespunde nu numai individualităţii prin opoziţie cu ego-ul – prin aceea că fiecare are stilul lui, specificitatea lui proprie -, ci şi acelei profunzimi care se manifestă în individualitate şi se exprimă în acea calitate pe care o numim numinos, în care pe neaşteptate suntem atinşi de Cel cu Totul Altul.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 219, Ed. du ROCHER

duminică, 10 iulie 2011

Gândul zilei(14)

Cea mai profundă alienare a omului constă în a renunţa la totalitatea lui şi a deveni un funcţionar supus singurelor imperative ale producţiei şi integrat într-un sistem obiectiv şi raţional. Este o pură reificare a realităţii noastre, care merge contra curentului aspiraţiilor noastre actuale: umanizarea vieţii, întoarcerea la subiectivitatea omului, refuzul unei stricte adaptări la un context obiectiv.
Evenimentul cel mai profund al epocii noastre – într-un sens atât negativ cât şi pozitiv – este că secularizarea vieţii atinge limita în care Cel cu Totul Altul se trezeşte în noi prin reacţie şi ne împinge spre o nouă conştiinţă a realităţii.

Epoca modernă a adoptat, mai mult sau mai puţin, o concepţie carteziană despre realitate. Realitatea se reduce la ceea ce poate fi recunoscut de înţelegerea umană şi apoi stăpânit în lume, la ceea ce poate fi fixat prin raţionalitate şi integrat potrivit unei ordini conceptuale. Ceea ce nu se poate înscrie în această ordine este fără realitate, este o pură subiectivitate – sentiment, stare de spirit, speranţă, dorinţă - , dar nu realitate recunoscută ca atare.

Asistăm astăzi la o adevărată mutaţie, la o reorientare a conştiinţei noastre despre realitate. Când spun astăzi, vreau să vorbesc despre acea elită umană pentru care mâine este deja viu. Acel astăzi care nu este decât o supravieţuire de ieri nu mă interesează aici. Prin omul timpului nostru, eu înţeleg pe cineva sensibil la ceea ce pune în discuţie concepţia lui convenţională despre realitate, şi îi răspunde nu legându-se de trecut, ci afirmându-se ca un om de viitor, deschis lucrurilor şi dezvoltărilor contemporane. Este, de asemenea, cineva care, ca noi înşine aici, se întoarce spre noi forţe de viaţă, în cazul nostru forma meditativului.


K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 238
(Weg der Übung. Geschenk der Gnade )
(Calea exerciţiului. Darul Graţiei)

vineri, 8 iulie 2011

Gândul zilei(13) - Cotidianul ca exerciţiu


Practica în cotidian semnifică deci,
în orice lucru,
reculegere şi convertire.
Trebuie să „dăm drumul” şi
să admitem Fiinţa esenţială.
Atunci, dacă într-o bună zi descoperim „nucleul” cel mai profund din noi înşine
şi dacă Fiinţa, din noi, se trezeşte,
vom simţi,
chiar în mijlocul acţiunii în lume,
 Fiinţa esenţială a lucrurilor şi
 vom întâlni FIINŢA
 în mijlocul lumii întregi.

K.G. Durckheim – Der Alltag als Übung.: Vom Weg zur Verwandlung
(Cotidianul ca exerciţiu)

duminică, 3 iulie 2011

K.G. Durckheim - Umbra

La întoarcerea mea din Japonia, am fost, fără îndoială, primul care a vorbit despre lucrarea asupra conţinutului inconştientului, pentru cel care face o căutare pe plan spiritual.

Umbra reprezintă ansamblul forţelor, al puterilor care blochează calea. În umbră se găseşte tot ceea ce este între sine şi adevăratul sine. Orice idealism care încearcă să surmonteze aceste obstacole fără a trece prin duce la ceva fals. Omul care neagă umbra se identifică cu o imagine pe care ar vrea s o realizeze sau care pretinde a fi. Dar, în realitate, acolo este vorba de o dorinţă foarte pioasă, negreşit, însă foarte departe de o realizare.


vineri, 1 iulie 2011

Gândul zilei(12)

În 1940, cred, am publicat în Japonia o cărticică despre Meister Eckhart. La ceva timp după aceasta, un japonez a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt foarte mişcat, priviţi, am transcris fraze din cartea dumneavoastră şi fraze ale unor vechi maeştri zen, şi ele coincid cuvânt cu cuvânt aproape.” Eram stupefiat, căci creştinismul şi budismul sunt profund diferite, în afară de o etică ale cărei datorii sunt aceleaşi peste tot pentru un om de bine. Dar putem explica această coincidenţă: când omul traversează diferitele straturi care îi învelesc fiinţa interioară – straturile caracterului său, ale rasei lui, ale tradiţiei lui spirituale, ale maturităţii lui -, el ajunge întotdeauna la un punct central care îl bulversează atât de mult încât atunci când revine la suprafaţa lui, el nu poate decât să bâlbâie – şi nu să interpreteze încă. Această bâlbâială dincolo de timpuri şi de locuri este întotdeauna aceeaşi: este bâlbâiala misticii.

Mistica era pentru teologi şi oameni de ştiinţă ca locul unde puteau să se năpustească spirite stranii, care ţineau de experienţe singulare de interioritate. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu îi privea decât pe unii aleşi rari, acest domeniu părea suspect şi se recomanda să nu fie continuat mai departe. Subînţeles: „Am avut parte de aceasta, dar, atenţie, este periculos!” Astăzi nimic nu mai opreşte valul urcând al experienţei mistice. Într-o vreme în care, iată, ne lovim din nou de realitatea experienţei umane, înţelegem încet-încet că ceea ce este în centrul experienţei mistice este de fapt în centrul întregii realităţi spirituale a omului. Dacă luăm în serios omul ca om, ca persoană, tot ceea ce ştiinţa poate să-i aducă este în cel mai bun caz posibilitatea de condiţii favorabile creşterii şi maturării lui în această realitate profundă aproape de divinitate. Această atenţie la datoria noastră de a fi oameni trece în prezent pe primul plan: condiţia primordială pentru aceasta este experienţa interioară, pe care meditaţia trebuie în mod esenţial să o favorizeze şi aprofundeze.
K. G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 186

miercuri, 29 iunie 2011

Fiinţa esenţială şi persoana


A deveni o persoană implică integrarea Fiinţei esenţiale şi a eului existenţial. Este ceea ce permite să exprimăm în mod natural, cu simplitate şi spontaneitate, o autentică libertate, prezentă în eul existenţial datorită contactului care s-a stabilit în el cu transcendenţa imanentă. Dar acest contact nu conduce la a fi o persoană, în sensul deplin al termenului, decât dacă el aduce nu numai eliberarea de lanţurile eului profan, ci marchează, de asemenea, cu o amprentă, care este un angajament, o individualitate atinsă de experienţă.
[…]
Această imprimare, această sanctificare a corpului de destin, acceptată ca mijloc şi loc de apariţie a Sinelui divin, permite naşterea persoanei în sensul cel mai înalt. Poate că este ceva specific creştin. Îmi amintesc că m-am simţit constrâns subit să o întreb într-o zi pe o japoneză: „Doamnă Toda, este adevărat că sunteţi creştină?” Uimită, ea m-a întrebat: „Da, după ce ştiţi?” Răspunsul meu a fost la fel de surprinzător pentru mine ca şi pentru ea: „Pentru că ochii dumneavoastră sunt atât de deschişi.” De fapt este o caracteristică japoneză: rareori  le vezi cu adevărat ochii, adică pe ei înşişi ca persoană. Ei se prezintă într-un anumit rol, de exemplu cel de fiu, de elev, de maestru, de gazdă, de japonez etc. […] Asta nu vrea să spună, pe de altă parte, că toţi creştinii au “ochiul deschis”: această formă de prezenţă rămâne o datorie de îndeplinit pentru creştin. Trebuie doar să remarcăm că un principiu personalizant este la lucru în creştinătate şi pe care nu îl găsim sub această formă în Orient.

K.G. Durcheim – LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L
’homme à la recherche de son intégralité, Editions du Rocher, pag. 129

marți, 28 iunie 2011

Gândul zilei(11)


Meditaţia şi întreaga viaţă meditativă care decurge din ea sunt
marele răspuns la invitaţia lui Isus: „metanoite”, convertiţi-vă!
Este o ascultare radicală de a trăi pe un alt plan decât cel al moralei altruiste.
Este vorba de o străpungere spre misterul care suntem noi înşine,
şi de o viaţă liberă orientată exclusiv spre manifestarea Fiinţei divine.



Meditaţia nu este decât un timp forte pentru un stil de viaţă.
Ea permite dobândirea „atitudinii juste”
care trebuie să ne locuiască neîncetat prin tot cotidianul,
căci cotidianul este adevăratul câmp de acţiune şi de exerciţiu.


K.G. Durckheim

din volumul Graf Durckheim. Images et Aphorismes, pag. 67,
volum alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, editura DERVY, Paris.

duminică, 26 iunie 2011

Gândul zilei(10)

Nu este vorba de o "tehnică", ci de o manieră de a fi. Atingem maturitatea umană atunci când intervalul de timp în care pierdem contactul cu FIINŢA devine tot mai scurt.
Practica în cotidian înseamnă, în toate lucrurile, reculegere şi conversiune(întoarcere).

-=-
Omul învaţă să asculte, să simtă(trăiască) divinul prin tot ceea ce întâlneşte, nu numai printr-o floare frumoasă sau printr-un peisaj frumos; prin toate el vede invizibilul: el aude ceea ce nu se poate auzi, atinge, la contactul cu lucrurile, ceea ce nu poate fi atins... El vede, simte, atinge Prezenţa.

-=-

Pe Calea iniţiatică, omul lucrează să creeze în el o structură durabilă care depăşeşte efemerul, adică o atitudine globală care favorizează transparenţa pentru Transcendenţă până în cele mai mici mişcări ale corpului său.

K.G. Durckheim


Sursa:din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

joi, 23 iunie 2011

Gândul zilei(9): A da drumul (la strânsoare)...




Numai "dând drumul" cu adevãrat în toate tensiunile noastre începem sã ne eliberãm.

Treptat,
"a da drumul" devine
o atitudine,
o a doua naturã.


Cuvintele si mâinile lui Durckheim...

Sursa: fotografia şi citatul din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

miercuri, 22 iunie 2011

Gândul zilei (8)

Graf Durckheim

Cel care a fost odat
ă sesizat de o adevărată experienţă a FIINŢEI şi încearcă să îi corespundă se află pe un alt plan. O nouă conştiinţă se naşte în el. El aude un apel care este cel al „Verbului făcut trup” în el. Această trezire la fiinţa sa profundă, trăită ca o eliberare de jugul tuturor condiţionărilor şi ca o nouă responsabilitate, este evenimentul iniţiatic care deschide porţile misterului interior.


Sursa: fotografia şi citatul din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

marți, 21 iunie 2011

Gândul zilei (7)

Din Practicarea Căii interioare. Cotidianul ca exerciţiu

Când un om, pe care vrem să-l ajutăm, este la capătul puterilor, din cauza separării de Fiinţa lui, trebuie, uneori, să găsim forţa de a renunţa la un fel de încurajare consolatoare, pentru a-l ghida în funcţie de adevărul lui profund, acest adevăr al Fiinţei a cărui non-manifestare este cauza suferinţei lui. Trebuie să avem curajul de a fi „noi înşine”, adică un om pe cale, şi să-l chemăm şi pe celălalt pe cale. Nu se pune problema de „a-l chema la ordine”, ceea ce l-ar întări şi mai mult în „eul” lui; ci de a-l chema spre „el însuşi”, spre Fiinţa lui. Omul adevărat va prefera mai degrabă să suporte suferinţa din fidelitate faţă de Fiinţa lui autentică, decât să cumpere eliberarea din acea suferinţă printr-o trădare faţă de Ea. O stare de sănătate contrară Fiinţei, „facultăţi productive” care sufocă sentimentul Fiinţei, o adaptare la existenţă care voalează Fiinţa, devin nefaste pe termen lung. Chemarea Fiinţei, dacă este ascultată, degajează, dimpotrivă, o forţă care transformă toată suferinţa într-un mod miraculos. Putem, întotdeauna, să avem încredere în această forţă binefăcătoare a Fiinţei; ea dizolvă întărirea atât de dureroasă cauzată de răspunsurile eronate care au fost date în diferitele circumstanţe ale vieţii noastre şi condiţionate de ele. Şi, dincolo de aceasta, această forţă eliberează în noi puterea creatoare a „fondului”.

K.G. Durckheim – Pratique de la voie intérieure. Le quotidien comme exercice, Ed. Le Courrier du Livre, pag. 100

joi, 16 iunie 2011

K.G. Durckheim - Contra-formă şi armonie

La Roma – în anul 1925 – am făcut într-o zi o observaţie care a lăsat în mine o profundă impresie. Ea se raporta la aceea că marele pas de la Trecento la Rafael, s-a anunţat printre altele prin faptul manifest că la Rafael, fondul pe care se mişcă figurile active este dintr-odată mult mai mult decât un simplu arierplan; că el posedă mai degrabă o formă vie proprie care, ca şi contra-formă nu mai puţin importantă în sine, întrepătrunde forma pe care o reprezintă figurile pentru a se topi cu ea în acel tot cu armonie atât de fericită.

Gândul zilei (6)

Din Practicarea Căii interioare. Cotidianul ca exerciţiu

În metamorfoza pe care FIINŢA o determină, nu este vorba numai de o nouă concepţie a valorilor, nu este vorba nici numai de o etapă care duce de la o viziune pur raţională la o experienţă, adăugând, raţionalului, imagini. Este vorba de mult mai mult decât de o etapă care ne-ar purta dincolo de raţional. Căci putem întrevedea imaginile cele mai extraordinare, în care se anunţă deja percepţia FIINŢEI, fără a O „gusta” cu adevărat. Putem, de asemenea, simţi mărturia FIINŢEI, fie în vis, fie pe parcursul unor ore fericite, fără ca această influenţă să fie suficientă pentru a provoca metamorfoza. Într-adevăr, putem remarca cu stupefacţie cum un om, care a avut totuşi experienţe profunde, rămâne absolut neschimbat. Vechiul Adam poate experimenta zilnic noul şi în acelaşi timp să rămână liniştit vechiul Adam. Numai când venirea FIINŢEI răstoarnă totul, numai când „cineva” nou învie, a cărui atitudine generală va fi modificată în sensul FIINŢEI, numai atunci totul apare în sfârşit sub o altă perspectivă şi dobândeşte un nou impuls. Numai atunci toate imaginile noastre, toate acţiunile noastre, toate gândurile noastre sunt umplute de suflul FIINŢEI supra-raţionale. Semnificaţia însăşi a „raţionalului” se modifică atunci cu totul. El nu mai este judecătorul suprem, „călăuza” cunoştinţelor şi acţiunilor noastre. Cu toate acestea, nu suntem nici prizonierii unei protestări sterile contra acestui raţional care, să nu uităm, ne diferenţiază de animal şi condiţionează evoluţia noastră spirituală. Intelectul, ca atare, nu mai mult decât centrul lui, „eul” care fixează, nu sunt rele în sine. El nu devin astfel decât dacă omul se identifică cu „eul” lui raţional şi, subordonându-i-se, se îndepărtează astfel de FIINŢA care se află dincolo de raţional. Sensul veritabil, raţiunea veritabilă a oricărui act raţional este acela de a crea, în noi şi în lume, locuri şi receptacule pentru FIINŢĂ.


K.G. Durckheim – Pratique de la voie intérieure. Le quotidien comme exercice, Ed. Le Courrier du Livre, pag. 57

marți, 14 iunie 2011

Gândul zilei (5)

Despre Hara

Pe plan biografic, descoperirea harei se leagă de un eveniment precis. Eram la Tokyo, în patul meu. Puternic iritat contra cuiva, mă învârteam dintr-o parte în alta, în acea stare mizerabilă care este un amestec de mânie neputincioasă şi de dorinţă de distrugere. Mi-am amintit deodată că citisem că, într-un asemenea caz, japonezul lasă pur şi simplu să alunece eul său spre abdomen. Nu ştiam mare lucru despre ce era vorba dar… aceasta a reuşit. Dintr-odată am fost calm. Un om răutăcios, care merita fără îndoială o lecţie, exista totuşi undeva, dar aceasta nu mă mai privea personal. Am realizat imediat că am trăit acolo ceva decisiv şi am început să caut oameni capabili care să-mi spună mai mult în această chestiune. Nu era uşor căci, în popor, hara nu era o tradiţie scrisă (japonezii sunt pe cale să traducă cartea mea pe această temă în limba lor), dar eu am aflat despre sensul ei pe lângă maeştrii tuturor  artelor şi în final prin propria mea practică. Pentru un maestru japonez, scopul tuturor artelor era în cele din urmă hara. Care este semnificaţie ei? Hara este o atitudine de ansamblu a omului, ancorat în centrul corpului său, detaşat de micul eu. „Persoana” sa fiind înrădăcinată „altundeva” şi nu în acest eu, el este astfel liber să se consacre datoriei care îi incumbă în momentul prezent (de exemplu să moară, pentru soldat). Nimic nu mai opreşte în el curentul forţei universale de viaţă, nimic nu împiedică experienţa transcendenţei imanente care îl locuieşte, nici forma transparentă pe care o lasă să acţioneze prin el. Este deci de o importanţă capitală pentru „cale” să învăţăm să stăm în hara, pentru a merge, a sta în picioare, a ne aşeza, a lucra, cât şi a vorbi prin hara, a lua lumea, a o forma şi a o suporta prin acest mijloc.

K.G. Durckheim – Pratique de l’expérience spirituelle, ed. Alphée, pag. 48

vineri, 10 iunie 2011

Gândul zilei (4)

Miracolul FIINŢEI nu se revelează decât în singularitatea unicului. Tot ceea ce este stereotipat sau rutinier, orice generalizare, o împiedică să se manifeste. Cu toate acestea, obişnuitul, familiarul, atunci când ne ating brusc cu prospeţimea necunoscutului şi cu caracterul singularului, pot deveni revelatori ai FIINŢEI. Sunetul unui clopot, deja de mii de ori auzit, arborele de sub fereastra mea pe care îl văd în fiecare zi, un gest cu totul familiar al unuia dintre apropiaţii mei, orice lucru, nu contează care, atunci când ne frapează în spontaneitatea lui primitivă, în purul aici, acum şi astfel, poate să devină purtătorul de cuvânt al FIINŢEI. Şi când aceasta ne atinge, episodul cel mai cotidian devine esenţial. De aceea este important să dezvoltăm o dispoziţie şi o formă de conştiinţă care, despuind lucrurile de vălul obişnuitului şi de sensul lor conceptual, le lasă să ne atingă direct.

K.G. Durckheim - LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L
’homme à la recherché de son integralité, Ed. du Rocher, Monaco, pag. 180

luni, 6 iunie 2011

K.G. Durckheim - Câteva riscuri de practicã improprie a exercitiilor spirituale


Când o dispoziţie profană domneşte în cel care aspiră la contactul cu FIINŢA, el riscă să situeze experienţa FIINŢEI sub semnul eului, deci să o rateze. Principalele pericole sunt atunci: O MOALE(ŞUBREDĂ) DISOLUŢIE, CULTUL SENTIMENTAL AL IMPRESIILOR TRĂITE ÎN EXPERIENŢĂ ŞI INFLAŢIA EULUI prin însuşirea forţei dobândite datorită FIINŢEI.

vineri, 3 iunie 2011

K.G. Durckheim - Transparenţa

Din ciclul Omul în căutarea integralităţii lui

„Transparenţa, spune Jean Gebser, este forma de manifestare a spiritualului”.

Există oameni foarte inteligenţi care nu sunt spirituali. Ce le lipseşte? Transparenţa. Chiar şi o inteligenţă evoluată, dezvoltată, nu garantează simţul spiritualului. Este uimitor de descurajant să ai o conversaţie pe Cale cu oameni inteligenţi, de un bun nivel filosofic chiar, dar care nu sunt transparenţi. Ei nici măcar nu înţeleg despre ce este vorba. Şi când încep să înţeleagă, devin cinici, sau se supără căci, a te angaja pe Cale şi a te lăsa luat de ea, prin ceea ce conţine ca adevăr profund, ar fi sfârşitul sistemelor, bine stabilite dar străine FIINŢEI, în care se înrădăcinează vanitatea lor şi pretenţiile lor.

K.G. Durckheim – LA VOIA DE LA TRANSCENDANCE, ed. du Rocher, pag. 60

K.G. Durckheim - Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, în această lume...


Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum o înţeleg eu, este o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, în această lume. Ea este concepută ca o ordine în sânul dezordinii, şi nu ca o stare în care lumea ar fi definitiv organizată, adică ar deveni paradisiacă. Lumina luminează în întuneric. Tocmai pentru acest motiv lumina poate să se manifeste în întunericul acestei lumi de aici. Noi nu avem dreptul să spunem: dacă împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume, atunci noi nu avem nimic de a face cu această lume, şi trebuie să ne refugiem într-o altă lume – mai ales NU aceasta!

Foto: Vincent Van Gogh - Noapte înstelatã

Noi suntem chemaţi să purtăm în această lume obscură şi dezordonată care este a noastră  „ceea ce nu este din această lume”, şi să colaborăm astfel la întrepătrunderea celor două lumi, ai căror cetăţeni suntem. Dar nu realizările sociale pot genera aceasta. În orice loc în care suntem implicaţi în societate şi în care suntem însărcinaţi cu responsabilitate, salvarea acţiunii noastre depinde totdeauna de profunzimea şi de maturitatea persoanei noastre. Realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ depinde exclusiv de relaţia vie a fiecărui om luat individual cu transcendenţa.

Este vorba despre a fi mărturie a celeilalte lumi în această lume. Un grup, o instituţie, societatea, nu pot fi martorii supra-mundanului în lume: numai individul poate fi martorul acestuia.

De aceea facem noi aici o lucrare asupra noastră înşine. De aceea urmăm noi calea exerciţiului; şi, dacă reuşim să fim mărturie în această lume a împărăţiei lui Dumnezeu, ne va fi dat să experimentăm darul graţiei.

Karlfried Graf Durckheim – LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, vol 2, pag. 427

sâmbătă, 28 mai 2011

Semnalare articol despre cartea CENTRUL FIINŢEI


Semnalez cu încântare un nou articol despre cartea CENTRUL FIINTEI
în revista DILEMATECA,
numãrul 61 pe iunie 2011,
apãrut deja sãptãmâna aceasta, la pagina 36
Despre Fiinta esentialã
scris de d-na Alice Popescu.
 Iată articolul:
Despre Fiinţa esenţială
K.G. Dürckheim
Centrul fiinţei. Cuvinte adunate
de Jacques Castermane
Editura Herald, 2011

vineri, 27 mai 2011

Jean-Yves Leloup - Absurdul şi Graţia


despre întâlnirea lui Jean-Yves Leloup cu K.G. Durckheim

fragment tradus din L
’Absurd et la Grâce, ed. Albin Michel
completat consistent duminică şi luni cu "comentariile" mele

joi, 26 mai 2011

O veste bună:


Minunata carte Hara Die Erdmitte des Menschen ... în româneşte... în curând....
HARA, centrul vital al omului
                  în pregătire certă la Editura Herald...
                          ...probabil în câteva luni va fi pe piaţă...

Hara nu este numai o teorie doctrinală.

Ea este învăţarea unei practici în slujba esenţialului.

Practicarea Harei ajută la stăpânirea vieţii în această lume şi la progresarea pe Cale totodată. Este vorba de Calea care îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile, conştiinţa originii sale veşnice şi care îl pregăteşte pentru realizarea vocaţiei lui primordiale, adică revelarea Fiinţei în existenţă.

Întoarcerea omului în centrul lui originar, a omului ajuns străin lui însuşi, a jucat totdeauna un rol decisiv în angajarea pe Cale. Învăţarea şi practicarea Harei, a centrului vital al omului, ajută la conştientizarea acestui proces.

Prezenta lucrare nu are altă pretenţie decât pe aceea de a deschide o poartă spre o înţelepciune născută din experienţa transcendentală, înţelepciune a cărei valoare nu a fost îndeajuns de apreciată până în prezent. Dacă astăzi începe să fie altfel în această privinţă, aceasta nu înseamnă că împrumutăm o concepţie orientală, ci, din contră, înseamnă că ne deschidem unui adevăr propriu tuturor oamenilor – adevăr care nu şi-a croit până acum calea…

...de pe coperta cărţii originale...

Cărţile lui K.G. Durckheim traduse în engleză


duminică, 22 mai 2011

K.G. Durckheim - Experienţa numinosului


Foto: Leonid Afremov - The Silence of the fall
Numinosul este calitatea generală prin care ne frapează prezenţa FIINŢEI.


Unul din capitolele interesantei cărţi a Dr. Jacobs, „Înţelepciune indiană şi terapie”, începe prin această observaţie: „Există două feluri de cunoaştere, prima este cea a conştiinţei raţionale, care se raportează la temporal, cealaltă este cunoaşterea spirituală care se ocupă de atemporal.”

joi, 19 mai 2011

Conţinutul revistei Question de – Albin Michel, nr. 81 dedicat lui K.G. Durckheim

Conţinutul numărului 81, din 1989, al revistei Question de – Albin Michel, număr dedicat lui K.G. Durckheim(1896-1988) in memoriam.

marți, 17 mai 2011

Sylvie Révillon : Ikebana – calea florilor

Din volumul QUESTION de - Albin Michel dedicat lui K.G. Durckheim
(prezentare la colocviul de la Saint Baume din 1984 dedicat lui Durckheim şi operei lui)

Renata Farah - Influenţa unei întâlniri

Din volumul QUESTION de… Albin Michel dedicat lui K.G. Durckheim
(prezentare la colocviul de la Saint Baume din 1984 dedicat lui Durckheim şi operei lui)

Renata Farah: născută în Egipt, instructor Yoga la Federaţia Naţională de Yoga, Paris.


Întâlnirea cu Karlfried Graf Durckheim a fost pentru mine capitală.
Sunt născută în Orientul Mijlociu, la Alexandria în Egipt. Până nu demult, chiar şi cu ceva zeci de ani în urmă, dacă era multă bucurie la naşterea unui băiat, nu aceeaşi era situaţia atunci când o fată venea pe lume.

Crescând, îţi trebuia mult curaj şi perseverenţă pentru a-ţi accepta condiţia feminină…