Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea ei prin Fiinţa esenţială. În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică. Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare care corespunde vocaţiei pe care o primeşte de la Fiinţa lui. El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune în toată libertatea, în cotidian.
Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor care ne barează drumul spre culmile Divinului. Ci este o punte care să ne lege de ele. Dar trebuie ca noi să destrămăm voalul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor; trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele. Aşadar: a trăi cotidianul ca „practică”. Nici un moment anume nu este în mod special necesar. Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare. Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja tot mai mult în adevăr.
Fie că mergem, fie că suntem aşezaţi sau în picioare, fie că scriem, că vorbim sau că tăcem, fie că ne apărăm sau că atacăm, că ajutăm sau că servim o operă, oricare ar fi aceasta, toate, absolut toate, conţin şansa de a putea fi efectuate într-o atitudine şi o dispoziţie graţie cărora contactul nostru cu Fiinţa se instalează, şi se poate afirma tot mai mult. Şi această şansă o realizăm în exerciţiul gestului pur.
K.G. Durckheim - Pratique de la Voie intérieure.
Le quotidien comme exercice,
Le Courrier du Livre, Paris
Le quotidien comme exercice,
Le Courrier du Livre, Paris
